Brexitul: efectul învierii unor fantome din istoria Europei

Analizele privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (UE) s-au concentrat, în mare parte, pe istoria recentă a relaţiilor dintre Marea Britanie şi celelalte ţări din Uniunea Europeană.

Un aspect important însă a fost mai puţin analizat, respectiv renaşterea unor fantome din istoria Europei.

De ani buni, odată cu apariţia prosperităţii în Europa, Uniunea Europeană s-a îndepărtat tot mai mult de motivele care au stat la baza creării acesteia:evitarea unor viitoare conflicte, aşa cum au fost cele din întreaga istorie a Europei. Unitatea Uniunii Europene, până în prezent, nu a fost dată nici de voinţa statelor membre, nici de valorile care au stat la baza creării acesteia, ci, mai degrabă, de un cumul de interese şi o umbrelă de securitate, respectiv NATO.

Istoria fiecăreia dintre marile puteri, dar şi a ţărilor mici ale Uniunii Europene, pastrează în ADN-ul ei o bună parte din frustrări, suferinţe, crime, umilinţe, orgolii acumulate în mii de ani de încercare a impunerii unei supremaţii pe continentul european.

Al Doilea Război Mondial a constituit un punct terminus pentru distrugere şi suferinţă până în momentul în care Uniunea Europeană a început să devină un centru de putere global şi să creeze bunăstare şi interese majore. Uitând parcă de efectele celui de-al  Doilea Război Modial, fiecare dintre ţările Uniunii Europene şi-au stocat parcă memoria pe un hard extern, rămânând în memoria principală doar valeităţile şi ambiţiile istorice.

Până la crearea Uniunii Europene, Europa a fost caracterizată de egoism, aroganţă, autosuficienţă, superioritate, imperialism între statele membre, iar apariţia NATO, şi nu apariţia UE, a fost factorul istoric care a determinat păstrarea a aproape un secol de pace şi construcţie în Europa. Factorul extern a fost cel care a determinat statele europene să-şi respecte teritoriile, să-şi lase ambiţiile deoparte şi să-şi îngroape, cel puţin temporar, orgoliile. Slăbirea NATO şi intrarea într-o zonă de umbră de putere şi vitalitate (în special după 1989) au condus la o renaştere a rivalităţilor istorice în sânul Europei.

La acestea s-a adăugat şi o scădere treptată a interesului SUA pentru Europa (reflectată şi în cadrul NATO), dar şi prin creşterea influenţei Rusiei odată cu apariţia unui lider puternic care a înţeles că democraţia nu funcţionează în Rusia. Însă principala vină nu o au nici SUA, şi nu o are nici Rusia, ci trecutul plin de conflicte care nu a fost niciodată rezolvat, lăsând în urmă răni adânci pentru fiecare popor din Europa.

Astfel, Brexitul, în viziunea mea, nu este doar un efect al politicii recente a UE sau al Marii Britanii, ci este mai degrabă dezvelirea unor răni istorice care ţin de relaţiile dintre Marea Britanie şi fiecare actor european de-a lungul secolelor. Fără a fi cei mai informaţi cetăţeni din lume, ca orice alt popor, poporul britanic nu a votat raţional, după cum s-a putut vedea, ci emoţional. Partea conservatoare, formată din persoane a căror memorie istorică s-a acumulat prin tradiţii, cutumă sau cunoaştere, a fost cea care a votat cu precădere pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Astfel, teoria mea este că nu contribuţia Marii Britanii la bugetul UE sau alte argumente raţionale încep să distrugă Europa, ci apariţia unor fantome din trecutul fiecărei ţări, inclusiv al Marii Britanii, în raport cu istoria proprie.

Avem de-a face aşadar cu o Germanie, care deşi a învăţat lecţia războaielor şi distrugerii prin crearea unui sistem de control democratic dintre cele mai eficiente la nivel global, totuşi aceasta nu a uitat distrugerea aproape totală în cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent de cauzele care au determinat-o. Acum Germania este în situaţia de a-şi dori şi de a se impune asupra celorlalte state membre UE, de a-şi lua “revanşa” în faţa istoriei. O abordare logică pentru binele UE nu ar fi putut determina atâta agresivitate şi grabă de a scăpa de unul dintre cei mai importanţi şi mari membri UE, cum este Marea Britanie.

Atitudinea “imperialistă” a unora dintre marile puteri ale Europei s-a văzut şi în imaginile de după Brexit, în care Germania şi Franţa,  alături de celelalte 4 ţări fondatoare, şi-au asumat, fără nicio consultare cu restul ţărilor membre UE, rolul de conducător categoric în reformarea UE.

Dacă până acum 10 ani politica în interiorul UE era de negociere şi consens până la ultima picătură de cerneală, statutul de mare putere al Germaniei şi al altora reiese la iveală.

În acelaşi timp, cetăţenii Marii Britanii, obişnuiţi cu statutul de superioritate manifestat în permanenţă chiar şi faţă de americani – o ţară ce a stăpânit teritorii uriaşe (India, Africa de Sud, coasta Americii de Nord, sud-estul Asiei, Australia)  – nu se pot împăca cu statutul de jucător secundar în cadrul Uniunii Europene.

Fantomele astfel renăscute vor conduce, încet dar sigur, la repetarea istoriei. Am spus-o şi o repet că nu exclud un război militar, nu doar economic, sau mai la modă denumit “hibrid”, în momentul în care se va atinge punctul de inflexiune al frustrărilor şi intereselor acumulate în jurul anumitor ţări.

Trecerea de la NOI (Uniunea Europeană) la EU (stat membru) a generat şi va genera o instabilitate majoră, precum şi unde de tensiune care vor trebui să răbufnească.

Apariţia şi dezvoltarea de mişcări centrifuge ce vor concentra memoriile istorice ale fiecărui popor şi le vor exploata va fi momentul în care, ca şi în Marea Britanie, logica şi interesul vor fi înlocuite cu ambiţiile şi emoţiile fiecăruia.

De aceea spun că Brexitul are doar o mică legătură cu prezentul şi o mare legătură cu istoria Europei. Polarizarea în interiorul UE şi impunerea marilor puteriCumpără acumprintr-o mână de fier în dictarea politicilor şi noii forme a UE riscă să distrugă cel mai important şi grandiose proiect al omenirii pentru menţinerea păcii şi crearea prosperităţii.

În tot acest context, România are şi ea un bagaj istoric extrem de greu:frustrări, orgolii, nemulţumiri, suferinţe, pierderi, patimi. De acum nu am niciun dubiu că mişcări populiste sau finanţate cu scopuri precise vor capitaliza impotenţa marilor puteri din UE de a dialoga cu toate statele membre.

Implozia UE poate fi evitată numai printr-un dialog constant şi până la epuizare în vederea atingerii unui consens care să respecte interesele şi istoria fiecăreia dintre cele 27 state membre.