Slugărnicia românească față de Stăpînii de la Moscova

Fiecare dintre membrii Conducerii de la Bucureşti se zbate să se pună bine cu Stăpînii de la Moscova. Asta dă naştere la complicaţii, mai ales cînd în URSS stăpînii sînt trecători. Chiar şi Stăpînul absolut, Stalin, e răsturnat de pe soclu, deși doar după ce a murit.

Le Plenara Comitetului Central al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, a cărei Stenogramă a fost tipărită sub forma unui prim volum din Dosarul Ana Pauker la Nemira în 2006, selecția și editarea documentelor, studiu introductiv și note: Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa. Cuvânt înainte acad. Florin Constantiniu, București, Editura Nemira, 2006, din nevoia de a-i mai arde una lui Iosif Chişinevski, Dej se amuză de beleaua în care a intrat fostul său coleg de şefie în strădania de a se da bine pe lîngă unul dintre stăpînii de la Moscova: Lavrenti Beria.

În toiul uneia dintre mesele înscrise de tovarăşii sovietici printre îndatoririle de onoare ale revoluţionarului de profesie, Vasile Luca i-ar fi zis – potrivit lui Dej – tovarăşului Lavrenti Beria să-i permită să-i traducă în româneşte o carte de a acestuia dinainte de război.

Dej susţine că nu Beria ar fi scris-o.

Mă rog! susţine asta în 1961, la opt ani după ce Beria fusese împuşcat.

Să-l fi văzut în 1951!

Ar fi avut curajul să spună aşa ceva despre Tovarăşul Lavrenti Beria?!

Tovarăşul Lavrenti Beria, ce să zică la o asemenea rugăminte?! Ca orice ins trecut pe coperta unei cărţi îşi simţea alintat orgoliul de autor.

Întors acasă, Vasile Luca pune pe cineva să traducă volumul şi, după ce se iscăleşte ca autor al versiunii româneşti, îl dă la cules. Cei de la Editura politică, după ce-l citesc, intră în fibrilaţie. Printre duşmanii poporului demascaţi de cartea lui Beria se numără şi Serghei Ivanovici Kavtaradze, atotputernicul ambasador la Bucureşti al Rusiei Sovietice între 1945- 1952. Înainte de război, cînd apăruse cartea lui Beria, Kavtaradze fusese un timp duşman al poporului. Se reabilitase însă între timp şi acum, cînd Vasile Luca intenționa să publice în România cartea lui Beria, era ditamai ambasadorul la București.

La Plenara din 1961, Dej povesteşte că Vasile Luca, lovit de disperare, a venit să-i ceară sfatul. Dej i-ar fi spus să-l întrebe pe autor dacă poate scoate numele lui Kavtardze. A întrebat pe filiera NKVD şi i s-a răspuns, tot pe filieră, că-l poate omite pe ambasadorul sovietic din lista cu duşmanii poporului.

Cartea apare, în fine.

Dar aşa cum remarcă Dej, moare Stalin, la Kremlin se declanşează bătălia pentru Putere. Hruşciov şi Malenkov se unesc împotriva lui Beria, îl demit şi-l împuşcă. Ba nu, îl împuşcă mai întîi şi după aia îl demit.

Istoriseşte Gheorghiu-Dej nu fără un anume umor, ivit din bunul simţ sfidat de lucrul nelalocul lui:

„Nu trece mult, moare Stalin, nu trece mult, este arestat Beria, cunoaşteţi ce s-a spus în leghătură cu el, a aflat şi Chişinevschi, înaintea tuturor. Vine a treia oară, val-vîrtej, la mine în birou. Nenorocire, ce fac, ce fac cu Beria? Păi, dracu te-a pus s-o traduci. Mureai şi piereai din lipsa lucrării, a operei asta a lui Beria. Na, opera lui Beria! Ce caraghios! Totuşi, se mai găseşte pe la unul, pe la altul, poate, nu ştiu, cine ţine mult la Beria probabil o au şi astăzi amintire. (rîsete în sală)“

Trage Dej concluzia pe spuza proprie:

„Acest episod caracterizează bine esenţa slugarnică, carieristă, a lui Iosif Chişinevschi“.

Poate că aşa e în ce-l priveşte pe Iosif Chişinevschi.

Nu mă pronunţ, dat fiind că fiu de ţăran din Găgești fiind, n-am avut onoarea să-l cunosc pe Iosif Chişinevschi nici măcar ca privitor de portrete oficiale.

Eu cred însă că episodul caracterizează bine esenţa raporturilor dintre Stăpînii de la Bucureşti şi stăpînii acestor Stăpîni aflaţi la Moscova.