Prezentată timp de patruzeci de ani într-o manieră distorsionată de către oficialităţile comuniste, manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este un episod însângerat al confruntărilor dintre partidele de opoziţie PNŢ şi PNL, adepte ale democraţiei şi pluripartidismului, fidele monarhului, şi PCdR, un partid de inspiraţie stalinistă şi sprijinit de URSS. Pentru comunişti, manifestaţia a însemnat o trezire la „realitate”, cum remarca Gheorghiu-Dej, fiind, de fapt, începutul unei campanii represive împotriva tuturor opozanţilor politici şi ideologici.

Acum 70 de ani, la 8 noiembrie 1945, aproximativ 15 mii de cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi din alte judeţe, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în conflictul cu guvernul pro-comunist dr. Petru Groza.

Popularitatea de care se bucura suveranul în rândul cetăţenilor, în special al celor tineri, a reprezentat pentru comunişti o teamă generalizată că această simpatie ar putea fi canalizată de adversarii politici, PNŢ şi PNL, şi că, sub masca acestei sărbători, se ascundea, de fapt, o manifestaţie politică a celor două partide. Controlând aparatul de stat şi, în special, Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, comuniştii au încercat să împiedice desfăşurarea acestei manifestaţii sau măcar să reducă numărul participanţilor.

„Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului”

Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 se desfăşura pe fundalul unui conflict între Rege şi Guvern, rămas în istorie sub denumirea de „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946), adică refuzul monarhului de a semna legile Guvernului, şi a unui climat de teroare şi cenzură impus adversarilor politici, după 6 martie 1945. De asemenea, această manifestaţie avea loc înaintea vizitei trimisului special al preşedintelui american Truman în România şi Bulgaria, ziaristul Mark Ethridge.

Scopul vizitei îl constituia informarea asupra situaţiei politice şi economice din cele două state. Atât guvernul român, cât şi cel bulgar fuseseră recunoscute numai de Uniunea Sovietică, nu şi de către Statele Unite şi Marea Britanie. Se înţelege astfel de ce comuniştii au încercat prin toate mijloacele să împiedice desfăşurarea acestei demonstraţii, care evidenţia imensa popularitate a Regelui Mihai I şi a Partidelor Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi Naţional-Liberal Constantin (Dinu) Brătianu, în contrast cu lipsa de popularitate a Partidului Comunist şi a Frontului Naţional Democrat. Frontul grupa, pe lângă PCR şi Partidul Plugarilor, facţiuni desprinse din cele două „partide istorice”, PNL-Tătărescu şi PNŢ-Anton Alexandrescu, şi Partidul Social Democrat.

Zelul guvernului de a împiedica orice manifestaţie, care nu era controlată de comunişti sau organizată de formaţiunile politice satelit, a dat naştere unor violenţe între demonstranţii paşnici, în marea lor majoritate elevi de liceu, studenţi, invalizi de război, funcţionari, pe de o parte, şi muncitorii trimişi de Confederaţia Generală a Muncii, condusă de către liderul comunist Gheorghe Apostol. Bilanţul acestor confruntări a fost de 11 morţi şi vătămarea altor câteva sute.

Încă din 24 octombrie 1945, Guvernul a anunţat printr-un comunicat că ziua de naştere a Regelui Mihai I, 25 octombrie, va fi sărbătorită la aceeaşi dată cu cea onomastică, 8 noiembrie 1945. Totuşi, de teama unei manifestaţii, în noaptea de 24/25 octombrie 1945, fruntaşii PNŢ şi PNL din Capitală au fost arestaţi pentru a zădărnici orice tentativă a acestora de a organiza o demonstraţie în favoarea conducătorului constituţional al statului român.

„Trăiască Regele!”

Începând cu 1 noiembrie 1945, între conducerea naţional-ţărănistă şi cea liberală au avut loc mai multe întâlniri referitor la ziua de 8 noiembrie. Cele două partide au convenit să nu politizeze această zi, considerată sărbătoare naţională, neasumându-şi astfel iniţiativa organizării ei. Au permis, însă, participarea membrilor şi susţinătorilor celor două partide, în calitate de cetăţeni, cerând ca la această manifestaţie să nu fie afişate „placarde cu inscripţii şi orice semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului [naţional-ţărănesc] la această manifestare, care nu trebuie să fie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică a partidului, ea trebuind să rămână exclusiv populară şi Naţională”, fiind permise numai afişele cu Regele Mihai.1 Un rol activ, în organizarea sărbătorii de 8 noiembrie 1945, l-au avut organizaţiile de tineret ale celor două partide, în special studenţii de la Medicină şi Politehnică.

Deşi anunţase că ziua Regelui Mihai va fi sărbătorită ca o zi naţională, în preziua manifestaţiei, Guvernul a comunicat că 8 noiembrie este o zi lucrătoare, iar aceasta va fi sărbătorită prin oficierea unor Te Deum-uri în biserici, elevii şi militarii urmând să sărbătorească în unităţile şcolare, respectiv, militare. Tot la 7 noiembrie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei transmitea unităţilor din subordine luarea unor măsuri care să împiedice venirea în Capitală a manifestanţilor, iar „toate persoanele care vor călători fără dovezi” să fie „înapoiate” în localităţile de origine. 2 Printr-un comunicat transmis în dimineaţa lui 8 noiembrie la radio, cetăţenii au fost informaţi că manifestaţia pentru aceeaşi zi fusese anulată. În absenţa unei prese libere şi ca urmare a cenzurii impuse de guvernul comunist, mobilizarea participanţilor a fost realizată prin „propagandă de la om la om, sau cu afişe mici tipărite sau scrise de mână”.

„Un mod ingenios de a chema oamenii”, se precizează într-o notă despre manifestaţia din 8 noiembrie 1945, a fost următorul:„Miercuri seara cetăţenii erau sunaţi la telefon şi o voce necunoscută le spunea:«Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului»”.3 Singurul cotidian care a tipărit o „chemare” a fost „Ardealul”, de orientare naţional-ţărănistă, în ziua de 7 noiembrie 1945, chiar dacă asupra directorului Anton Mureşanu se exercitaseră până atunci mai multe presiuni.

Începând cu primele ore ale dimineţii, în Piaţa Palatului au apărut grupuri de elevi şi studenţi, dar acestea au fost imediat „împrăştiate” de forţele de ordine, poliţiştii şi soldaţii care aveau sub observaţie zona. Impulsul a venit din partea unui „grup de invalizi de război de circa 30 persoane, care au intrat la Palat pentru a semna în registru, în jurul orei 9.00”.

(În timpul  manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 două maşini au fost incendiate de participanţi)

„La ieşire – se precizează într-un Raport întocmit de Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă din seara lui 8 noiembrie 1945 – grupul s’a postat pe treptele statuei Regelui Carol I, iar un ofiţer invalid a scos un drapel pe care îl flutura în mâini”. După apariţia lor, grupurile de elevi şi studenţi s-au strâns în jurul invalizilor de război şi au început să scandeze „Trăiască Regele!”, „Regele şi Patria!”, „fiind acompaniaţi [şi] de publicul trecător pe stradă, care începuse a se strânge pe trotuarul dinspre Fundaţia Regală”, actuala Bibliotecă Central Universitară „Carol I”.

În acest timp, unul dintre invalizi „a desfăşurat”, în jurul orei 9.50, şi, „în uralele publicului care manifesta pentru Rege”, un „steag tricolor mare”. Un moment de efuziune l-a reprezentat şi apariţia în Piaţă a două maşini militare cu englezi, primite cu urale de către cei prezenţi, iar ocupanţii acestora au fost ridicaţi pe braţe şi introduşi pe poarta cea mică în Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României. 

Muncitorii scandau „Groza şi poporul!”

Cum s-a ajuns totuşi la violenţe şi la înregistrarea a 11 victime şi a câtorva sute de răniţi, deşi modul de desfăşurare a manifestaţiei era unul paşnic, iar atmosfera de sărbătoare? În tot acest timp, oamenii prezenţi în piaţă au intonat Imnul regal şi alte cântece naţionale.

Propaganda comunistă a atribuit aceste victime şi răniţii „bandelor fasciste conduse de Maniu şi Brătianu”, care s-au „dedat la violenţe, atacând Ministerul de Interne şi Confederaţia Generală a Muncii”, au jefuit magazine şi au atacat muncitorii paşnici şi evreii aflaţi pe Calea Victoriei.

Un răspuns mai apropiat realităţii, şi care prezintă desfăşurarea faptelor din 8 noiembrie 1945, se regăseşte în raportul citat mai sus, redactat în seara aceleiaşi zile. În acelaşi timp cu venirea militarilor englezi, în Piaţă au apărut şi patru maşini cu muncitori care scandau „Groza şi Poporul!”. „Aceste maşini au circulat în mijlocul masei de manifestanţi, făcând mereu înconjurul statuei, şi căutând să-i împrăştie. Ulterior au mai venit încă şase maşini, camioane şi autobuze de la diferite întreprinderi, în majoritate de la C.F.R”.

Pe când manifestaţia era în toi, în curtea Palatului a intrat o autocamionetă cu manifestanţi cu „portretul Regelui pe o placardă”, care scandau „Regele şi Patria!” şi „Libertate!”. Portretul a fost „prins de felinarul dela Poarta Principală”. Autocamioneta era urmată de un cortegiu format din doi ofiţeri invalizi, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul“ şi duşi pe braţe de manifestanţi. Coloana se încheia cu „un grup care purta în mâini un automobil în miniatură, înfăşurat în tricolor, având un copilaş de 5-6 ani, spunând că acesta este simbolul generaţiei de mâine”.

În tot acest timp, camioanele cu muncitori se plimbau prin mulţime, în încercarea de a o dispersa. Scânteia conflictului s-a aprins în urma accidentării unei femei, „fapt care a produs indignare”, şi apariţia unei busculade între muncitori şi manifestanţi. Muncitorii „provocaţi” de demonstranţi, care aruncau cu bolovani, aşa cum se precizează în raport, au reuşit să „tragă în maşină” câţiva dintre protestatari, „unde au început să-i lovească”. În urma incidentelor, protestatarii au început să strige:„Jos teroarea şi călăii!”, „Libertate!”.

Ca răspuns la aceste scandări, muncitorii au coborât din maşini, începând astfel „altercaţiile şi încăerările”, iar „manifestanţii s’au repezit imediat la cele două maşini, le-au răsturnat şi incendiat”.„Concomitent cu incendierea maşinilor” – se precizează în raport – au fost trase „două focuri din partea dreaptă a statuei, la care s’a răspuns cu mai multe focuri din grupurile încăerate, fără a se putea preciza cine a tras”. Numărul manifestanţilor a crescut, în urma apariţiei unor noi grupuri de 2-3.000 de persoane, identificate de reprezentanţii poliţiei ca studenţi sau membri ai partidelor istorice. 

Divizia „Tudor Vladimirescu“, în ajutorul forţelor de ordine

După ridicarea de către agenţii forţelor de ordine a unora dintre „agitatori” şi aducerea lor în sediul Ministerului de Interne, demonstranţii s-au îndreptat în „masă compactă către intrările clădirei în construcţie ale acestui minister”, cu scopul de a pătrunde în interior şi a-i elibera pe cei arestaţi. Nereuşind acest lucru, s-a încercat incendierea gardului din lemn al ministerului.

Răspândirea lor a fost realizată în urma intervenţiei armatei, care a tras focuri de intimidare, iar protestatarii s-au refugiat pe „arterele principale ale Capitalei, au distrus afişele de propagandă ale guvernului, producând şi desordini ca:oprirea tramvaielor, arderea gazetelor oficioase ale partidului comunist etc.”. Forţele de ordine prezente în piaţă au fost întărite cu unităţi ale Diviziei „Tudor Vladimirescu“, chemate în jurul orei 10.30 de către liderii comunişti, care, după cum se spune în acelaşi raport, „au reuşit până la urmă să răspândească grupurile de manifestanţi”.

Bilanţul acestor confruntări dintre demonstranţi, în marea lor majoritate elevi, studenţi şi invalizi de război, şi contramanifestanţii comunişti, sprijiniţi de agenţi de poliţie, unităţi ale armatei şi ai Diviziei „Tudor Vladimirescu“, este precizat sec la sfârşitul raportului:„Incidentele petrecute s’au soldat cu mai mulţi morţi şi răniţi, a căror situaţie a fost raportată separat la forurile superioare”.4 Manifestaţii de ziua regelui au avut loc şi în alte oraşe, soldate, de asemenea, cu confruntări între protestatarii anticomunişti şi muncitorii dirijaţi de Partidul Comunist. 

„Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine”

Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 a fost discutată în şedinţele şi întrunirile Guvernului, Partidului Comunist, ale Frontului Naţional Democrat şi ale Frontului Unic Muncitoresc din perioada 10-17 noiembrie 1945, fiind prezentată ca o încercare a principalelor partide de răsturnare a „regimului de concentrare democratică” dr. Petru Groza. Unul dintre principalii vinovaţi de escaladarea conflictului şi de apariţia unor scene de violenţă, considerate a fi tipice unui război civil, a fost identificat în persoana ministrului de Interne Teohari Georgescu.

(În urma manifestaţiei din 8 noiembrie, Biroul Politic al PCR a concluzionat:„Stimulate de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”)

La şedinţa Frontului Unic Muncitoresc din 9 noiembrie 1945, reprezentantul PSD în guvern, subsecretarul de stat de la Interne, Ion Burcă, s-a dezlănţuit într-un atac furibund la adresa ministrului T. Georgescu. Acesta a criticat modul în care autorităţile au gestionat situaţia, arătând că „s-a procedat greşit, atunci când anumiţi indivizi au fost bătuţi în faţa Palatului”. Burcă le-a transmis celorlalţi participanţi că împărtăşea aceeaşi ură împotriva demonstranţilor, „dar nu trebuia făcut asta acolo, ci aduşi înăuntru şi acolo bătuţi, nu să vadă americanii”. Subsecretarul de stat considera că manifestanţii ar fi putut fi „răspândiţi dela prima salvă [de foc], dacă se proceda cum trebue” şi că „trebuia reprimat imediat, când s-a văzut că este o mişcare cu caracter fascist”.

Modul de intervenţie al forţelor de ordine a fost prezentat ca „o lipsă de plan, de hotărâre, de atitudine în momentul acela”. Pentru reprezentantul PSD, numărul victimelor era irelevant, dacă în urma intervenţiei în forţă era restabilită ordinea în Piaţa Palatului:„Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine. Nu trebuia să lăsăm aceste haimanale să bâţâie pe acolo. Când au văzut o forţă, o atitudine hotărâtă, s’au împrăştiat. Eu constat că Teohari s’a lăsat surprins [...] nu a reacţionat la timp”. „Şi 4 ore a stat Piaţa sub teroare, fără să se vadă cineva hotărât să ia vreo măsură. Când au atacat curtea Ministerului, iarăşi a fost un moment critic”.

Critica lui Burcă era împărtăşită şi de colegul acestuia de partid, Lothar Rădăceanu, care i-a cerut lui Teohari să se consulte cu „tov. Burcă, să ştie şi el”, pentru că, spunea Rădăceanu, „tu iei acum măsuri de represiune, pentru cari toţi răspundem. Pentru modul cum se face represiunea, răspundem cu toţi colectiv [...] şi noi suntem de acord să se ia măsuri severe de represiune, însă dacă este vorba să participăm la răspunderea politică, cerem atâta:să colaborezi, să te consulţi”.5 Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezent şi el la această şedinţă, a propus organizarea unei manifestaţii pentru înmormântarea victimelor, „cum nu a mai fost până acum”, astfel încât „capitala să se cutremure. Să folosim victimele, pe care le vom înmormânta cu toată cinstea”. Scopul manifestaţiei îl constituia, în opinia liderului PCR, arătarea sprijinului faţă de guvernul Groza şi „forţele politice” pe care „se bizuie”. Totodată, această acţiune avea să fie „începutul unei ofensive generale împotriva resturilor fasciste”6, adică a partidelor de opoziţie PNL şi PNŢ. 

Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor”

„Evenimentele” de la 8 noiembrie 1945 au fost analizate şi în şedinţa din 10 noiembrie 1945 a FND, condusă de veteranul comunist Vasile Luca. Aici, Gheorghiu-Dej, referindu-se la ofiţeri, a propus să se procedeze „conspirativ”, deoarece „nu ne putem permite luxul de a lucra deschis” şi „foarte prudent, însă rapid”, iar „toţi cei în care nu avem deplină încredere, fie el fratele meu, oricine ar fi el” să fie schimbaţi din funcţii. Acesta a concluzionat în finalul şedinţei:„Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor, poporul trebuie să trăiască, ţara trebue să trăiască.

Dacă nu lucrăm cu sânge rece şi dârzenie, se va râde de noi. Desigur ruşii au destule forţe ca să-i facă chisăliţă, dar aceasta nu e de dorit şi putem evita”.7Versiunea oficială asupra evenimentelor din 8 noiembrie 1945 a fost însă stabilită în şedinţa Biroului Politic al Secretariatului CC al PCR din 13 noiembrie 1945, convocată la o zi după înmormântarea „victimelor reacţiunii”. În timpul şedinţei, Gheorghiu-Dej a insistat asupra riscului unei noi manifestaţii, care urma să fie asumată de această dată de partidele din opoziţie, şi chiar a pregătirii unei lovituri de stat:„Aici trebuie să fim atenţi, că de astă dată nu va mai fi vorba de copii de şcoală, de elevi, de studenţi şi de câteva elemente izolate militare, ci va fi vorba de formaţiuni organizate militare”.

În viziunea liderului PCR, principala consecinţă ar fi reprezentat-o intervenţia „celor trei” în rezolvarea situaţiei din România „şi că această rezolvare nu poate veni din interior şi că trebue să fie rezultatul unei înţelegeri între «Cei Mari»”. 

„De 8 noiembrie, nu se va permite nici o manifestaţie de stradă”

Una dintre „părerile” exprimate de Gheorghiu-Dej la această şedinţă a fost şi aceea că Opoziţia „ar fi putut ocupa mai toate instituţiile publice, ar fi putut trece mai repede la arestarea noastră, decât noi la arestarea lor” cu o singură condiţie:„dacă [ei] ar fi avut ceva grupe militare bine organizate”. În opinia acestuia, singurul aspect pozitiv al manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 era faptul că „ne-am trezit la realitate”, ceea ce în limbajul decriptat însemna începutul unei campanii represive împotriva adversarilor politici, ideologici, sau de orice natură, ai comuniştilor.8 La sfârşitul şedinţei, Biroul Politic a adoptat următoarea „apreciere asupra evenimentelor din 8 noiembrie”:„Stimulată de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”. Scopul îl constituia, potrivit Biroului Politic, compromiterea guvernului şi prezentarea lui ca „unul care nu respectă libertăţile cetăţeneşti”, provocarea de „dezordini” pentru a arăta celor „trei mari” că guvernul Groza nu „reuşeşte să păstreze ordinea în ţară”.

(„Scânteia”,  organul de presă al PCR, anunţa la 13 noiembrie 1945 că la înmormântarea victimelor manifestaţiei din 8 noiembrie au participat „750.000 de cetăţeni”. Oficiosul adăuga:„Poporul unit a cerut dizolvarea partidelor fasciste ale lui Maniu şi Brătianu şi arestarea tuturor vinovaţilor”)

Violenţele provocate de intervenţia camioanelor cu muncitori ai Confederaţiei Generale a Muncii şi forţele de ordine, aflate sub controlul lui Teohari Georgescu, erau descrise în această „apreciere” drept „acte huliganice” cu „caracter anti-sovietic, anti-muncitoresc, antisemit”, ceea ce le-a permis comuniştilor să prezinte că „cele 2 partide ca partide cu conducere fascistă”.

Ca aspecte negative, Biroul Politic a considerat „greşit că automobilele cu circa 2000 de muncitori, destinaţi a apăra localurile organizaţiilor democratice, s’au plimbat în Piaţa Palatului printre manifestanţi, dându-le acestora pretextul de a ataca cică drept răspuns la încercarea muncitorilor de a le deranja manifestaţia” şi drept „insuficientă pregătirea administrativă pentru rapida reprimare a huliganilor fascişti”.

După 8 noiembrie 1945, autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită acestei zile în următorii ani. „Nu se va permite nici o manifestaţie de stradă, din partea niciunei organizaţii”, a fost regula de bază aplicată de comunişti.

La trei ani după manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, în primul an al Republicii Populare Române avea loc prima comemorare oficială „dela asasinarea tovarăşilor din Piaţa Palatului, de către bandele reacţionare”, în Parcul Naţional fiind aduse „elogii memoriei celor asasinaţi”.9 În 1955, la zece ani de la evenimentele din 1945, „tovarăşii care au căzut ucişi cu ocazia apărării sediului Confederaţiei Generale a Muncii” au fost decoraţi post-mortem cu ordinul „Apărarea Patriei” clasa I şi Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, între timp fiind descoperite alte patru victime. 10

NOTE

1.Memoriul lui N. Penescu, secretarul general al PNŢ, în legătură cu manifestaţia din 8 noiembrie 1945, în:Petre Ţurlea, 8 noiembrie 1945, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000.2. Dinu C. Giurescu, Uzurpatorii. România, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, p. 510.3. Doc. 95 – Notă informativă privind desfăşurarea manifestaţiei organizată la 8 noiembrie în Piaţa Palatului, în cinstea regelui, cu ocazia căreia s-a tras asupra manifestanţilor, în:Ioan Scurtu (editor), România. Viaţa Politică în documente – 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, p. 405.4. ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 25, ff. 38-39.5. ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 96/1945, ff. 11-13.6. Ibidem, f. 7.7. Ibidem, f. 13.8. ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 103/1945, ff. 13-15.9.Ibidem, f. 135.10.ANIC, fond Consiliul de Stat – Decrete, dosar 9/1955 (Decret nr. 503/8 noiembrie 1955), ff. 249-250.