Orient-Occident pe străzile din Istanbul

Istanbul:un oraș la marginea Europei și la marginea Asiei. Aflat la granița dintre două culturi, contopindu-le pe amândouă într-un melanj exotic, ademenitor, Istanbul te cucerește chiar dinainte de a ajunge acolo.

Istanbul are în spate o istorie frumoasă, dar complicată. Nici nu s-ar putea altfel, căci vorbim de un oraș care a fost capitala a patru imperii:roman (330-395), bizantin (395-1204, 1261-1453), latin (1204-1261) și otoman (1453-1922). Foarte pe scurt, vechea cetate grecească Byzantium a renăscut ca noua capitală a Imperiului Roman grație lui Constantin cel Mare, când vestul Imperiului și Roma se aflau în declin din cauza avansului triburilor barbare. După căderea Imperiului Roman de Apus Contantinopolul (vechea denumire a orașului) a devenit noul centru de putere al Europei și centrul lumii creștine. Apoi, în perioada medievală, neînțelegerile dintre Orient și Occident (a se citi, dintre ortodoxie și catolicism) s-au sfârșit, în 1204, cu Cruciada a Patra, când Constantinopolul a fost invadat și jefuit de cruciați (care ar fi trebuit să ajungă, de fapt, în Țara Sfântă, să lupte împotriva musulmanilor), iar evenimentul a rămas atât de puternic fixat în mintea orientalilor încât s-a spus că nici cucerirea otomană din 1453 n-a avut un efect la fel de puternic. În fine, ultima fază imperială din istoria orașului este cea otomană;ea își are apogeul în secolele XVI-XVII, în timpul sultanului Suleyman Magnificul, și cunoaște declinul începând cu secolul al XVIII-lea.

Istanbulul poartă încă urme ale acestor istorii:în ruinele antice, din perioada romană (cele grecești nu s-au păstrat);în cea mai splendidă realizare arhitecturală și culturală a bizantinilor, Hagia Sophia;în suvenirele mărețe ale sultanilor:Moscheea Suleymaniye, Moscheea Albastră și Palatul Topkapî. Și, mai presus de toate, în cultura locală, care amintește de trecutul orașului, mereu împărțit între Orient și Occident.

5 locuri care nu trebuie ratate la Istanbul

Hagia Sophia, construită în secolul VI, în timpul Împăratului Iustinian, a fost cea mai importantă biserică a lumii creștine vreme de mai multe veacuri. Considerată cea mai frumoasă operă a arhitecturii bizantine, Hagia Sophia a revoluționat istoria construcțiilor religioase:a fost, timp de aproape 1000 de ani, cea mai mare catedrală din întreaga lume, fiind întrecută abia în 1520, după finalizarea Catedralei din Sevillia.

Pe locul în care se află Hagia Sophia astăzi au mai existat, în trecut, două biserici. Prima a fost construită în secolul al IV-lea, în timpul lui Constantius II, și a fost cunoscută drept Megale Ekklesia, sau Marea Biserică, deoarece era semnificativ mai mare decât toate celelalte biserici din Constantinopol. Însă după secolul V, biserica începe să fie numită Hagia Sophia, nume care i-a rămas până astăzi. Această primă biserică a fost distrusă în anul 404 și reconstruită de Teodosie II, în 415. Și cea de-a doua construcție a fost distrusă, de data aceasta în 532 în timpul răscoalei Nika.

A treia biserică, rămasă în picioare până în zilele noastre, a fost construită la ordinele împăratului Iustinian. Construcția a început în anul 532 și a durat doar cinci ani de zile, o perioadă extrem de scurtă dacă ne gândim la mărimea bisericii. Hagia Sophia devenea atunci cea mai mare biserică din lume, nu doar din imperiu. Ca atare, ea a devenit locul de încoronare al Împăraților bizantini.

După cucerirea orașului de către Mahomed al II-lea, Hagia Sophia a fost transformată în moschee după un proces de restaurare și renovare, când i s-au adăugat și minaretele specifice lăcașurilor de cult musulmane. Astăzi, fostul lăcaș de cult funcționează ca muzeu.

Moscheea Albastră(cunoscută și ca Moscheea Sultanului Ahemd) a fost ridicată la dorința sultanului după rezultatul nefast al războaielor contra Persiei. Deși obiceiul era ca moscheile să fie plătite din prăzile de război, Ahmed – pentru că nu a înregistrat nicio victorie notabilă – a trebuit să folosească fondurile trezoreriei, fapt ce i-a atras foarte multe critici din partea ulemalelor. În Istanbul nu mai fusese construită nicio mare moschee de mai bine de patruzeci de ani, dar Moscheea Albastră avea să le întreacă pe toate.

S-a hotărât ca moscheea să fie ridicată pe locul vechiului palat al împăraților bizantini, față în față cu hipodromul și Hagia Sophia, la acel moment cea mai importantă moschee din oraș. Construcția a început în august 1609 cu o ceremonie la care a participat însuși sultanul, care-și propusese să ridice cea mai impresionantă moschee din întregul imperiu. Proiectul, însărcinat arhitectului Sedefhar Mehmet Ağa, elev al marelui arhitect Mimar Sinan, a fost finalizat în anul 1617. Arhitectura moscheii împrumută elemente din tradiția bizantină, pe care le îmbină cu cea otomană. Rezultatul este cea mai frumoasă moschee din perioada clasică a imperiului otoman, impresionantă atât la interior, cât și la exterior, prin minaretele ei, șase la număr. Sultanul Ahmed a fost criticat și pentru faptul a fi construit o moschee cu același număr de minarete ca marea moschee de la Mecca:i s-a reporșat că a ridicat în capitală o moschee ce rivalizează cu cel mai sfânt lăcaș al musulmanilor. Prin urmare, sultanul a ordonat ca moscheii de la Ka'aba să-i fie adăugat un al șaptelea minaret.

Marele Bazareste, de departe, cel mai vizitat obiectiv loc din Istanbul:milioane de oameni îi trec pragul în fiecare zi în căutarea celor mai frumoase bijuterii, obiecte de ceramică, covoare, broderii, condimente sau antichități.

Kapalıçarşı, așa cum îl numesc turcii, este una dintre cele mai mari și mai vechi piețe acoperite din lume. Istoria sa începe odată cu perioada otomană a Constantinopolului:după cucerirea orașului de către Mahomed al II-lea, în 1453, sultanul a ordonat construirea unei mari piețe dedicate textilelor, acest negoț fiind foarte important pentru economia imperiului. Bazarul, ajuns la forma pe care o vedem astăzi în secolul al XVII-lea, a devenit la scurt timp după inaugurarea sa cel mai important centru comercial din capitală.

Mai mult, Marele Bazar s-a transformat în inima întregului negoț din bazinul Mediteranei. Potrivit călătorilor europeni care au ajuns la Istanbul, încă din secolul al XVII-lea și până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Marele Bazar era superior oricărui centru comercial european în privința varietății și calității produselor vândute.

Potrivit unui raport din 1890, Marele Bazar avea 4399 magazine, 2195 camere, un hamam, o moschee, 10 medrese, 19 fântâni, un mausoleu și 24 de hanuri.

PalatulTopkapî

Capitală a unui imperiu întins pe trei continente, din Istanbul nu putea lipsi un impunător palat imperial. Construcția acestuia a început la câțiva ani după cucerirea orașului de către turci, în 1460, pe promontoriul ce privește spre Cornul de Aur, o zonă care oferă o priveliște splendidă asupra orașului. Palatul Topkapî a fost timp de aproape patru secole centrul administrativ și artistic al imperiului, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când sultanul Abdul-Medjid decide mutarea reședinței imperiale la Dolmabahçe.

Planul de bază al palatului Topkapî a fost gândit după cerințele sultanului Mahomed II, dar pe parcursul secolelor, complexului inițial i s-au tot adăugat clădiri și anexe noi (mai ales în timpul lui Suleyman Magnificul), fapt ce explică construcția aparent haotică, asimetrică, pe care o vedem astăzi, atât de diferită de palatele din Europa Occidentală. Incinta găzduiește mai multe grădini, trezoreria imperială, apartamentele private ale sultanilor, dar și Haremul.

Insulele Principilor, sau districtul Adalar, reprezintă un arhipeleag aflat la câțiva kilometri de coasta Istanbulului, în apele Mării Marmara. Sunt patru insule mai mari – Büyükada, Heybeliada, Burgazada și Kınalıada, și cinci foarte mici:Sedef Adasi, Yassiada, Sivriada, Kaşık Adasi și Tavşan Adasi. Insulele și-au câștigat numele din perioada medievală, chiar ante-otomană, când prinții sau alți membrii ai familiei imperiale erau exilați din capitală și trimiși aici.

Diferența dintre Istanbul și aceste insule este ca de la cer la pământ. Orașul este aglomerat, haotic, sufocat de trafic și oameni;insulele, în schimb, par rupte din alte timpuri, deoarece aici mașinile sunt interzise, iar ritmul vieții este mult mai lent. Pe aceste insule nu circulă niciun tip de automobil;oamenii se deplasează pe jos, cu căruța sau cu bicicleta.

În secolul al XIX-lea, insulele au devenit o destinație populară printre aristocrații din Istanbul, care și-au construit aici reședințe de vacanță. Dintre acestea, multe sunt în stil britanic, victorian, și contrastează cu arhitectura tradițională.