Cea mai veche republică independentă din lume
Benvenutti nel antica terra della liberta! (Bine ați venit pe tărâmul străvechi al libertății!), scrie pe una dintre porțile de intrare în San Marino, venind dinspre cel mai apropiat oraș italian mai important, Rimini. Sigur, fiecare țară are specificul și unicitatea ei, dar San Marino este, fără doar și poate, unică. De ce terra della liberta? Grupajul următor va evidenția unicitatea acestei țări prin prisma istoriei, a instituțiilor și – nu în ultimul rând – a opțiunilor.
Cea mai mică republică independentă?
Lesotho (în interiorul Africii de Sud) și Vatican (știm prea bine, în interiorul Italiei) sunt cele două „surori” ale acestui stat independent, la rându-i enclavă înconjurată de Italia (mai precis, de regiunile Emilia-Romagna și Marche, cu o lungime totală a frontierei de 39 de kilometri), numit San Marino. Denumirea completă este Serenissima Repubblica di San Marino, cea mai veche republică independentă din lume, așa cum vom vedea. În 1968, statul Nauru (din Oceania) și-a dobândit independența, devenind, cu ai săi 21 km² de suprafață continentală, cea mai mică republică independentă din lume. Afirmația este contestată de sanmarinezi, care clamează că „rivalii” din Oceania își exercită jurisdicția și asupra apelor din jur, totalizând, de fapt, 431.000 km², și că San Marino ar fi, de fapt, cea mai mică republică independentă de pe Planetă.
Discuția poate fi purtată la nesfârșit, cert fiind că San Marino, întins pe 61,196 km², este a treia cea mai mică țară din Europa, după Vatican (0,44 km²) și Monaco (2,08 km²) și, totodată, a cincea cea mai mică țară independentă din lume, după Vatican, Monaco, Nauru și Tuvalu (26 km² continentali în Polinezia, adică tot parte a Oceaniei).
Având un relief deluros, cu cel mai înalt punct vârful Monte Titano (749 m deasupra nivelului mării), iar cel mai jos Torrente Ausa (55 m), San Marino are aproape 35.000 de locuitori (97,8% fiind populație urbană, iar 97,2% romano-catolici arondați în 43 de parohii). Este de la sine înțeles că limba oficială este italiana, fără ca aceasta să excludă sporadica existență a unui dialect care se aseamănă cu cele piemontez și lombard.
Comunele-castelli
Fără să aibă resurse minerale și beneficiind de electricitatea furnizată de Italia, având mai multe automobile (cam 54.000) decât locuitori, San Marino este împărțit în 9 comune, cunoscute la nivel local drept castelli (castele): San Marino (Città di San Marino) – capitala, cu aproximativ 4.500 de locuitori, Acquaviva, Borgo Maggiore, Chiesanuova, Domagnano, Faetano, Fiorentino, Montegiardino (cu doar 83 de locuitori) și Serravalle. Cea mai mare așezare este Dogana (aproximativ 7.000 de locuitori), parte a castelului Serravalle.
Similar unei comune italiene, fiecare castello (condus de o Giunta di castello, având în frunte un căpitan) include o așezare principală, numită capoluongo, care e reședința castelului, și unele localități mai mici, frazioni. Din 2020, giuntele di castello cu mai mult de 2.000 de locuitori sunt alcătuite din opt membri, iar cele cu mai puțin de 2.000 de locuitori, din doar șase.
Nici aeroport, nici cale ferată, nici armată
Chiar dacă este unul dintre puținele state fără McDonald’s, San Marino nu se află în situația de a regreta, căci speranța de viață (84,2 ani) este una dintre cele mai mari de pe Terra. Aidoma Andorrei, San Marino nu are aeroport, fiind deservit de aeroportul Federico Fellini din Rimini, nici cale ferată (conexiunea cu Rimini, proiect al lui Benito Mussolini, a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial), nici armată proprie (una dintre cele 21 de țări ale lumii aflate în această situație), apărarea micuțului San Marino căzând în sarcina Italiei. Singurele corpuri militarizate sunt Garda Națională, Poliția și Jandarmeria, ultima având, uneori, și atribuții specifice Poliției Judiciare.
Avem de-a face și cu un pionierat, sanmarinezii fiind printre primii din Europa care au dezvoltat un sistem poștal propriu încă din anii 1600, primul oficiu poștal fiind inaugurat în 1607. Mai mult, centrul istoric și Monte Titano, acoperind aproximativ 55 ha, au fost desemnate drept parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, emblematice fiind cele trei turnuri din vârful muntelui (Guaita – folosit ca închisoare până în octombrie 1970, Cesta – cunoscut și drept Fratta și Montale), ele aflându-se pe steag și pe stemă, adoptate oficial pe 6 aprilie 1862.
Acestor elemente li s-a adăugat cuvântul Libertas, precum și culorile alb și albastru, care înseamnă pacea și libertatea, cerul și norii care veghează asupra muntelui și a țării. O altă specificitate este cea legată de relațiile cu Uniunea Europeană. Deși moneda oficială a țării este euro (înlocuind lira italiană în 2002, urmare a convenției monetare încheiate în 2001), San Marino nu este membru al Uniunii Europene, nici al Schengen sau al Spațiului Economic European, devenind doar membru al Consiliului Europei în 1988 și al ONU în 1992.
De altfel, referendumul din 2013 a exclus adeziunea la UE, aprobându-se doar acorduri cu UE ca stat terț (de exemplu, acord de cooperare cu UE din 1995, San Marino fiind parte a Uniunii Vamale a UE), tocmai în ideea de a păstra specificitatea statului, imaginea și identitatea lui. Este vorba, în plus, despre orgoliul de a păstra niște instituții seculare, inclusiv cea a Căpitanilor Regenți (la care mă voi referi puțin mai târziu), unică în lume. O altă dovadă a dezideratului de păstrare a identității naționale este dreptul de cetățenie, care nu există prin naștere, ci prin ascendență, cel puțin unul dintre părinți trebuind să fie sanmarinez. Pentru naturalizare – respectând tot unele criterii stricte – sunt necesari nu mai puțin de 30 de ani.
Legende și atestări documentare
Evident că întrebările logice sunt: „Cum s-a ajuns aici? De unde acest orgoliu?”. Locuit de prin 5.000 î.Hr., teritoriul San Marino își trage numele de la sfântul Marinus. Acesta a fost, de fapt, un pietrar originar de pe Insula Arba, din provincia romană Dalmatia (azi, Insula Rab din Croația), de unde a plecat împreună cu prietenul său de o viață, Leo. În 257 d.Hr., Marinus a participat la reconstrucția zidurilor celui mai apropiat mare oraș italian de azi, Rimini, după ce acestea fuseseră distruse de pirații liburni. Odată munca dusă la bun sfârșit, Marinus și Leo s-au văzut nevoiți să se refugieze în apropiere de Monte Titano, tocmai pentru a scăpa de persecuțiile lansate împotriva creștinilor la finele secolului al III-lea, de împăratul roman Diocletian.
Aici, lângă Monte Titano, Marinus a fondat, în 301 d.Hr., o comunitate monahală independentă. Data oficială stabilită, 3 septembrie 301, a devenit și ziua națională a statului de azi. Legenda spune că, înainte de a muri, în 366, la vârsta de 91 de ani, Marinus ar fi rostit aceste ultime cuvinte, ca simbol al misiunii sale îndeplinite: „Vă las oameni liberi. Vă las liberi față de împărat și față de Papă”. Astfel, San Marino (care se mai numește Republica Titanică) se revendică drept cel mai vechi stat suveran existent și cea mai veche republică constituțională. Pe de altă parte, cea mai veche atestare documentară a San Marino datează de acum 1.270 de ani, deci din 755, când Liber Pontificalis (Cartea Pontifilor) menționează Castellum Sancta Marini.
Cel mai vechi document din arhivele republicane, datat 885, amintește de episcopul de San Marino în 885, pentru ca, în 951, un document emis de regele Italiei, Berengario al II-lea, să evoce plebe Sancti Marini.
„Omul se naște liber și își aparține sieși”
Până în secolul al XII-lea, San Marino s-a dezvoltat ca o comună condusă de propriile statute și de propriii consuli, reușind să rămână independentă, în pofida tendințelor expansioniste ale episcopilor și ale nobililor învecinați, rezistență datorată inclusiv izolării și fortărețelor montane. Împotriva atacurilor familiei Malatesta, care conducea Rimini, San Marino s-a bucurat de protecția familiei rivale de Montefeltro, aflată în fruntea Urbino. În 1320, comunitatea Chiesanuova (biserica nouă) s-a alăturat țării, care se va extinde, printr-un tratat parafat de Papă, la Fossombrone, în 1462, prin alăturarea așezărilor Fiorentino, Montegiardino și Serravalle, plus Faetano în 1463.
Acest gest al Papei Pius al II-lea simbolizează, de fapt, independența San Marino. La fel se întâmplase cu mai bine de un secol în urmă, în 1291, când Papa Nicolae al IV-lea recunoscuse independența în mod implicit, prin respingerea pretențiilor nobililor italieni de Montefeltro de a-i taxa pe sanmarinezi. Un rol esențial îl va avea și Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). În 1296, el l-a trimis ca emisar pe episcopul Ranieri di Sant’Anastasio, cu scopul de a afla mai multe despre acești oameni ciudați din San Marino și de a judeca noile pretenții ale nobililor Montefeltro.
Întrebați ce înțeleg prin libertate, marea majoritate a sanmarinezilor (analfabeți) au răspuns: „Omul se naște liber și își aparține sieși, căci nu datorăm nimic nimănui, ci doar lui Iisus Christos”. Ce-i drept, ulterior, de două ori a încercat Bonifaciu al VIII-lea să-i oblige să plătească tribut Bisericii Catolice, dar a fost refuzat de fiecare dată, fiind nevoit să bată în retragere. În 1503, Cesare Borgia (fiul Papei Alexandru al VI-lea) a încercat să ocupe San Marino, instalându-și trupele lângă Monte Titano.
Demersul a fost încununat de succes numai șase luni, căci, mână forte, succesorul tatălui său, Papa Iuliu al II-lea, a intervenit și a reinstaurat independența țării, Borgia neavând altă soluție decât retragerea. În 1631, independența statului San Marino va fi, practic, reasigurată de Statul Papal, căruia sanmarinezii îi solicitaseră protecția încă din 1603, conștienți că amenințarea din învecinatul ducat Urbino era reală.
În 1625, Vaticanul a anexat ducatul, pe care l-a predat familiei Della Rovere, a cărei linie se va încheia odată cu moartea ultimului duce, Urbino revenind sub suzeranitatea Papalității, care, însă, nu și-a extins dominația și asupra statului San Marino.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 285 al revistei „Historia” (revista:285), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic
FOTO: GETTY IMAGES, PROFIMEDIA, SHUTTERSTOCK
