Biserica fortificată din Hărman – între legendele colacilor și aromele Transilvaniei

La numai 10 kilometri de Brașov, în inima Țării Bârsei, se ridică una dintre cele mai impresionante și bine păstrate fortificații săsești: Biserica Evanghelică Fortificată din Hărman. Monument de arhitectură și mărturie a rezistenței unei comunități, edificiul și-a păstrat de-a lungul secolelor atât funcțiile spirituale, cât și pe cele defensive.

Origini medievale și întemeierea sașilor

Satul Hărman este cunoscut în dialectul săsesc ca Huntschprich, în germană Honigberg („Muntele Mierii”), toponim ce evocă legendele timpurii cu albine de pe muntele din apropiere. Denumirea de „Muntele Mierii” este una mult mai veche, având chiar rădăcini latine în Mons Mellis.

Hărman s-a format în perioada dominată de Cavalerii Teutoni (1211 – 1225), iar prima atestare documentară apare în 1240 într-un act prin care regele Béla al IV-lea include Hărman, împreună cu Prejmer și Feldioara, în donația către mănăstirea cisterciană de la Cârța. Astfel, deja în secolul al XIII-lea, comunitatea beneficia de un sprijin instituțional semnificativ, fiind capabilă nu doar să își ridice case și sate, ci și o biserică de piatră ce avea să devină centrul spiritual și militar al comunității.

Biserica-cetate: rădăcină și forță

Construită inițial ca o bazilică romanică în secolul al XIII-lea, edificiul a fost ridicat peste o bazilică și mai veche, din secolul al XII-lea. Stilul său prezintă conexiuni cu arhitectura cisterciană regională, semn al influenței contextului religios timpuriu. Biserica, romano-catolică la începuturi, a fost închinată Sfântului Nicolae.

Pe parcursul secolelor XV–XVII, ansamblul a fost extins masiv cu fortificații: un șanț de apărare inundat (azi a fost drenat pentru a conserva mai bine clădirea), un inel de zid în care s-au adăugat turnuri de apărare și un impresionant turn-clopotniță de 56 de metri, integrat în structura navei și care la momentul respectiv era cel mai înalt din Țara Bârsei.

Vizibil de la mari depărtări, acesta avea și un simbol juridic: cele patru turnulețe din colțuri arătau că localitatea poseda dreptul de a pronunța și executa pedeapsa capitală, un privilegiu rar în epocă. În interior, fortificațiile adăposteau odinioară provizii. Acest rol s-a păstrat și după ce utilitatea militară a dispărut, ceea ce le-a permis să-și conserve structura până în zilele noastre. Fiecare familie avea arondat locul ei. De asemenea, în cazul unei invazii, existau spații speciale destinate animalelor locuitorilor urbei.

Arc peste timp: de la altar, la fresce și la capela din zid

Un element unic al complexului îl reprezintă capela integrată în zidul inelar, construită în jurul anului 1300. Ea păstrează picturi murale din secolul al XV-lea, de o calitate remarcabilă, care ilustrează calea spre mântuire. Aceste fresce se numără printre cele mai bine conservate din Transilvania.

Ele sunt cu atât mai importante, cu cât majoritatea bisericilor de zid din Transilvania au fost fie doar văruite, fie distrusă integral pictura, în momentul în care comunitățile au adoptat Reforma – fie în variantă calvină sau unitariană (cum a fost cazul comunităților de maghiari si secui), fie în augustană-lutherană (cum este cazul sașilor transilvăneni).

În interiorul bisericii mari, valoarea artistică este remarcabilă:

Altarul baroc (1787), realizat de meșterii brașoveni Franz Eberhard (sculptor) și Mohr (pictor);
Amvonul din lemn, datând de la sfârșitul secolului al XVII-lea;
Capela-turn, construită în jurul anului 1300, cu o pivniță la bază și fresco-uri murale din secolul al XV-lea de excepțională calitate, care ilustrează simbolic traseul spre mântuire.

Piesele liturgice se înscriu și ele în patrimoniu: orga funcțională pe tribună decorată cu viță-de-vie, covoarele orientale folosite drept decorațiuni, dar și potirul aurit din argint din secolul al XV-lea (cu adaosuri ulterioare) – toate acestea transformă interiorul în spațiu de cultură, memorie și credință.

Un detaliu interesant: în mijlocul navei se află băncile femeilor, confecționate din grinzi de brad, fără spătare – acest lucru era cerut de portul tradițional. În portul feminin săsesc, podoabele capului reflectau clar statutul marital și vârsta femeii, fiind un element vizibil al identității sociale.

Fetele confirmate (confirmarea se făcea la vârsta de 14 ani) purtau bortenul, o tocă cilindrică din catifea neagră, împodobită cu funde colorate la spate, semn al tinereții și al statutului de fată necăsătorită. Acesta era purtat mai ales la biserică sau la evenimente speciale, iar coronița bortenului devenea albă în ziua nunții, simbolizând tranziția către statutul de femeie măritată.

Imagini din interiorul capelei din zid, unde s-a păstrat pictura originală

La miezul nopții, după ceremonia de căsătorie, bortenul era înlocuit cu ceapța, un acoperământ distinct pentru femeile măritate, împodobit cu panglici viu colorate care atârnau pe spate, indicând clar comunității noul rol social. Astfel, schimbarea acestor podoabe nu era doar estetică, ci servea drept semn vizibil al maturizării și trecerii de la statutul de tânără fată la cel de soție, integrând tradiția, religia și codul social în viața cotidiană.

Rezistență și legenda colacilor de Brașov

În anii tulburi ai domniei lui Gabriel Báthory (circa 1612), Hărman s-a distins ca singura localitate din Țara Bârsei care a rezistat atacurilor, rămânând fidelă Brașovului.

În timpul unui asediu, soldații lui Báthory au încercat în zadar să doboare zidurile. Se impunea o schimbare de strategie: asediu și înfometare. Dar sătenii au avut precauția de a-și păstra cămăruțele cu provizii bine aprovizionate în interiorul cetății. Au trecut câteva zile fără ca rezidenții, cei dinăuntru, să se predea. Nemulțumirea s-a răspândit printre oamenii lui Báthory în fața bisericii fortificate. Pe măsură ce timpul trecea, situația din interiorul zidurilor a ajuns la un punct culminant.

Rezervele de hrană se terminau mai repede decât se așteptau. Rațiile deveneau din ce în ce mai mici, iar slănina era de mult epuizată. Acum, doar Dumnezeu sau o înșelăciune mai puteau ajuta. Femeile săsești au strâns ultimele rezerve, au copt cantități mari de colaci și apoi le-au aruncat peste zidul cetății. Mesajul era: „Noi avem alimente în surplus, voi?”. Și șmecheria a funcționat.

Trupele lui Báthory, frustrate, au dat foc caselor și au plecat. În schimbul statorniciei lor, locuitorii din Hărman au primit privilegiul de a-și vinde colacii legendari la piețele din Brașov. Și au făcut acest lucru fără a fi nevoiți să plătească taxe. Timp de 200 de ani, municipalitatea s-a folosit de acest privilegiu.

Clopotele și memoria locurilor

Rolul clopotelor bisericii în lumea medievală este unul complex: de la chemarea la slujba duminicală la anunțarea evenimentelor importante din comunitate – nunți, înmormântări sau la anunțarea pericolelor iminente (invazii, incendii, inundații etc.). Inițial, biserica fortificată avea cinci clopote, însă cele mari au fost topite în timpul Primului Război Mondial. Cele existente astăzi datează din anii 1923-1925. Cel mai vechi clopot, turnat în 1608, se păstrează în turnul porții și poate fi admirat și astăzi.

De la ziduri la bucatele săsești

Povestea noastră la Hărman un se putea încheia fără câteva recomandări… culinare. La Hărman, la doar câțiva pași de impunătoarea biserică fortificată, tradiția gastronomică săsească renaște în cadrul Punctului Gastronomic Local HOF, inițiat de Corina Bozgali, fostă bancher, care, în 2018, a dat lumea cifrelor pe cea a gusturilor și a autenticității. Într-o casă săsească tradițională, transformată într-o mică fermă ecoturistică, vizitatorii descoperă meniuri alcătuite din rețete păstrate din generație în generație: de la slănina afumată și carnea de porc cu prune uscate la prăjitura cu rubarbă sau limonada cu soc. Produsele provin din propria grădină și din gospodăria cu păsări de curte, într-un spațiu unde nimic nu se risipește, iar eficiența și sustenabilitatea se împletesc cu ospitalitatea. Corina își asumă rolul de păstrătoare a gustului săsesc, evocând prin fiecare farfurie moștenirea culturală a bunicii sale germane. În curând, fostul hambar va găzdui ateliere meșteșugărești – de la frământatul pâinii până la olărit –, transformând gospodăria HOF într-un veritabil centru de experiență culturală și culinară, unde trecutul și prezentul se întâlnesc firesc sub acoperișurile cu țiglă roșie ale Transilvaniei.

Dacă Biserica Evanghelică Fortificată din Hărman rămâne un simbol al rezilienței și al unui dialog între credință, artă și strategie, prin mâinile celor care reînvie tradițiile, obiceiurile și bucatele sașilor de odinioară aduce la viață identitatea comunității de odinioară. Atât prin zidurile, frescele, turnurile, obiectele de patrimoniu ale Bisericii, cât și, nu în ultimul rând, prin legendele, tradițiile, obiceiurile și rețetele vechi, acest loc din România ne vorbește despre o comunitate care a învățat să transforme istoria într-o poveste vie în miezul Transilvaniei.

Articolul face parte dintr-un text publicat în numărul 285 (revista:285) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

VIZITA ÎN SATUL HĂRMAN A FOST EFECTUATĂ ÎN CADRUL UNEI DOCUMENTĂRI MEDIA REALIZATĂ ÎN PROIECTUL „ROMÂNIA ATRACTIVĂ“