Pictorul şi florile. Expoziţie - medalion
„Natura nu trebuie s-o imiţi, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să ştii să observi, asta-i cheia... Natura îţi dă poveţe, când te pricepi să observi. Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.” Aşa spunea Luchian, pictorul anemonelor. Până la începutul lunii aprilie a anului viitor, iubitorii de frumos sunt invitaţi la Muzeul Naţional de Artă al României să păşească printre florile lui Ştefan Luchian. În cadrul Galeriei de Artă Românească Modernă sunt expuse 11 tablouri de naturi statice cu flori, realizate de către Luchian în ultima parte a vieţii.
Luchian şi-a descoperit pasiunea pentru pictură încă din copilărie – la 16 ani, el deja realizează primul său tabloul în ulei. Cu toate că la început, fiind influenţat de către profesorii săi, considera că academismul este banal şi prea insensibil pentru a exprima trăirile de la finalul secolului al XIX-lea, Ştefan Luchian ajunge să studieze doi ani la Academia de Arte Frumoase de la München. Deși până la moartea mamei sale, în 1892, el a studiat la diverse şcoli şi academii de arte plastice, Luchian avea să mărturisească mai târziu că „nu m-am împăcat niciodată cu şcoala... Am învăţat mai mult de la Grigorescu şi prin muzeele şi expoziţiile din străinătate”.
În numai zece ani, cariera lui Luchian a explodat. Expoziţii în România, expoziţii în străinătate. A participat cu două pasteluri şi la celebra Expoziţie Universală de la Paris din 1900. Cu toate acestea, situaţia financiară a pictorului se înrăutăţea. Începutul secolului XX i-a adus o veste cumplită:suferea de scleroză multiplă. La 33 de ani, Luchian este condamnat la paralizie. Această ultimă parte a vieţii, marcată de boala incurabilă, a dat şansa pictorului de a pune în valoare simbolurile româneşti, dar portrete ale muncitorilor de rând, cobzari, zugravi, ciobani. În perioada în care a fost ţintuit în fotoliu, el a pictat din memorie – peisajele mioritice de la Brebu, micile detalii urbane sărăcăcioase. Viaţa i-a dat o ultimă lovitură:paralizia degetelor. Cu pensula legată de încheietura mâinii, Luchian şi-a pus amprenta în istoria artei româneşti prin crearea seriei de flori, încununată cu inconfundabilele „Anemone”. Dragostea sa pentru pictură, devenită mistuitoare odată cu boala, poartă simbolul florilor. „Poţi să desenezi bine, să ai culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simţire, nu iese nimic”, spunea Ştefan Luchian, de la a cărui moarte s-au împlinit în iunie 2016 100 de ani.
