Liviu Andrei, vânător de comori: „Degeaba ai o lucrare pe care ai putea să o vinzi cu 50.000 de euro, dacă nu există cerere în piață”

INTERVIU Istoria se ascunde de multe ori prin târguri de vechituri și poduri prăfuite. O păpușă din anii ’70, o uniformă militară sau o carte cu paginile îngălbenite pot spune povești fascinante atunci când ajung în mâinile oamenilor potriviți: dealeri de obiecte vintage, evaluatori, colecționari. Unul dintre aceștia este Liviu Andrei, 51 de ani, fost profesor de religie și antreprenor în HoReCa, pasionat de obiectele colecționabile, a cărui „plăcere vinovată” e – după cum singur recunoaște – scormonitul după „comori” în târgurile de vechituri. În 2020, a pornit la Sibiu, împreună cu alți doi colegi, businessul cu antichități și amanet Liquid Money, inspirat de seria americană „Așii amanetului”.

 „Acceptăm orice bun neperisabil care poate fi valorificat. Nu suntem nici galerie de artă, nici casă de licitații, dar reușim să găsim valoarea acolo unde alții nu o văd”, declară Liviu Andrei. În 2023 afacerea s-a extins la București, cu un mic magazin pe șoseaua Virtuții, care a crescut rapid și care a devenit între timp locul în care se filmează seria docu-reality „Vânătorii de comori: România”, produsă de HISTORY Channel. 

Pentru „Historia”, Liviu Andrei a povestit despre evaluări, achiziții deosebite și piața obiectelor colecționabile. Pentru poveștile captivante din istoria României care stau ascunse în obiecte dintre cele mai diverse, nu ratați sezonul al doilea al seriei, care începe marți, 1 aprilie, la ora 21:00, pe HISTORY Channel. 

Care a fost cel mai valoros obiect de artă pe care l-ați achiziționat în magazin?

Cel mai scump obiect de artă de până acum a fost un tablou de artă contemporană al artistului Thilo Heinzmann, evaluat la 20.000 euro, pe care l-am achiziționat de la un colecționar român și pe care am reușit să îl vindem în licitație la New York. 

Aveți o colecție proprie de obiecte de artă? 

Nu m-aș declara un pasionat, am cunoscut oameni care nu s-ar despărți de colecția lor pentru nimic în lume, dar mă declar pasionat al poveștilor obiectelor și colecțiilor, al oamenilor din spatele lor – povești de viață remarcabile, fabuloase. Datorită faptului că sunt într-o permanentă mișcare nu am un loc în care să îmi formez o colecție. 

Care a fost achiziția cea mai „cu poveste”?

Probabil căciula care a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, pe care am achiziționat-o chiar de la ginerele lui, la pachet cu o grămadă de povești de culise despre cum arăta viața familiei Ceaușescu în acea perioadă. Trebuie să mărturisesc că nu m-am putut abține să port și eu acea căciulă. 

Există obiecte pe care mulți români le aveau acasă în perioada comunistă, după aceea le-au aruncat, iar acum au devenit valoroase? 

Fiecare dintre noi a aruncat de-a lungul timpului reviste, reclame, peștii de sticlă sau cine știe ce alte obiecte, care astăzi, ce credeți, au devenit colecționabile și foarte dorite. 

Mergeți la târguri sau magazine de antichități în timpul liber, de plăcere? 

Pentru mine, târgurile de vechituri rămân „plăcerea vinovată” – scormonitul după o „comoară”, întâlnirea cu oamenii, poveștile, negocierea, tot parfumul pe care târgul îl are. 

Care a fost ultima interacțiune de la magazin din care v-ați îmbogățit emoțional, intelectual? 

Achiziția Ordinului Muncii RSR Cls 1 pentru întreprindere de la un fost inginer în vârstă de peste 90 de ani, care a condus proiectul de electrificare al satelor din valea Prahovei. 

Cât de mare e numărul de evaluatori la care apelați?

Colaborăm cu un număr foarte mare de evaluatori. Avem vreo zece doar pe numismatică, spre exemplu, și fiecare domeniu în parte vine cu o serie de specialiști la care apelăm. Sunt multe nișe: militare, medalistică, pictură și așa mai departe. Unii sunt specializați în uniforme, în mașini vechi, în documente și  cărți. Important de precizat este că nu toți experții vin dintr-un univers academic. De exemplu, pentru obiectele militare, experții sunt la rândul lor colecționari sau dealeri de antichități, oameni care un ochi format și știu cum merge respectiva piață. În plus, pe lângă experții și colecționarii cu care lucrăm individual, avem colaboratori din lumea de galerii și case de licitații, care ne pun în contact cu cei mai buni specialiști în domeniu. 

Ați avut cazuri în care un evaluator s-a înșelat, adică a fost contrazis de un altul la care ați apelat ulterior? 

Evaluările sunte un domeniu doar parțial obiectiv. Procesul de autentificare e destul de obiectiv, deși,  chiar și acolo, mai sunt diferențe de opinie. Nu toate piețele sunt la fel de stabile și de transparente ca cea de artă. Și chiar și acolo, degeaba ai o lucrare pe care la o adică ai putea să o vinzi cu 50.000 de euro dacă nu există cerere în piață la un anumit moment și stai cu ea ani de zile până să o dai.

Mai ales pe piața de colecții e greu să stabilești un preț și depinde mult de a găsi cumpărătorul potrivit. Un exemplu bun în acest sens este piața de obiecte colecționabile din comunism. Cum evaluezi o sticlă de un litru de ulei din anii ’70 sau un semn de la cine știe ce fabrica de mecanică fină? Nu ai cum. Poți sa le vinzi pe bani de nimic sau să nu le vinzi deloc sau să aștepți un designer de interior care caută fix piesa aia pentru ceva decor postindustrial – și să scoți câteva sute bune de euro. Totul depinde de cum găsești clienți aici. 

Experții însă sunt doar pasul doi, căci la pasul unu trebuie să avem noi un ochi format, să știm după ce să ne uitam si să alegem ce merită expertizat, căci până la urmă și aia costă bani. Spre exemplu, dacă te duci la târg și cauți un disc o să găsești o grămadă de vânzători cu sute de discuri puse în teancuri unele peste altele. Poți să stai acolo cu telefonul să le verifici valoarea, dar îți ia o săptămâna și cele bune vor zbura rapid. Deci degeaba te așteaptă expertul la magazin dacă tu nu știi, măcar în linii mari, cu ce să pleci din teancul acela. 

FOTO: HISTORY Channel