Ziua când Pasărea Măiastră s-a oprit din cântat. Maria Tănase: „Amintirea să se scrie/ Pentru ţara mea iubită/ Şi pe piatra de mormânt/ părăsită”
Maria Tănase le-a avut pe toate. Dar periodic. Cum avea bani, cum îi risipea – pentru ea, dar mai ales pentru cei din jur, străini cel mai adesea. Avea haine haute couture, blănuri, cojoace şi două piane. Avea un Chrysler şi un şofer – pe nea Iordache. Şi o întreagă colecţie de tot ce înseamnă obiect din tradiţia românească. Se muta des şi rar lua cu ea mobila din casă – cei apropiaţi spun că Maria avea o aşa mare pasiune pentru designul interior încât muta mobila şi celor pe care îi vizita. Cu Eliad a locuit lângă Cişmigiu, apoi, războiul a prins-o pe strada Vasile Conta, Calea Victoriei nr. 2 şi strada Pictor Arthur Verona. Maria nu a avut o viaţă lungă, dar s-a mutat cât pentru şapte vieţi: strada Dimitrie Sturdza, Brezoianu, Bulevardul Coşbuc, strada Lucaci, strada Traian, strada Dimitrie Onciu. Ultimul ei refugiu l-a avut pe strada Popa Nan, la nr. 32.
Crăiasa și Măiastra: Maria Lătărețu și Maria Tănase
Deşi era printre cel mai bine plătite vedete din Bucureşti, Maria a fost aproape întreaga viaţă datoare. Şi, culmea, datoriile le făcea pentru a-i ajuta pe alţii. Aducea soldaţii de pe stradă la Capşa şi îi punea la masă, lăsându- i să-ş i cumpere în contul ei ce le dorea inima. Când lucra la teatru, avea cabina plină de flori – şi o chema mereu pe Mariţa, florăreasa, să ia din ele şi să vândă. Oamenii care au cunoscut-o spun că îşi dădea haina de pe ea pentru alţii, la propriu: în turneul din Bulgaria a chemat o balerină la garderoba sa şi i-a spus să îşi aleagă trei rochii. Altădată, în prag de iarnă, abia ce luase salariul şi îşi făcea planuri să-ş i cumpere cizme, palton şi lemne.
Când a ajuns acasă, vecinii ei mai săraci erau pe stradă: o mână de copii îmbrăcaţi sărăcăcios şi înfometaţi. Maria i-a luat la magazin, le-a cumpărat cele necesare, iar restul de bani i-a dat tatălui lor să aibă de lemne. Pe bileţele scrise cu ruj le permitea studenţilor să intre gratis la spectacolele ei. Maria era şi un om cu „prinţipuri”: aflată într-un turneu, i s-au oferit 25.000 de lei ca să cânte la o nuntă. Şi cu toate că suma reprezenta aproape trei sferturi din datoria pe care o avea, Maria a refuzat: „Să n-am de pâine, şi nu cânt la nuntă”.
Aşa a fost Maria, îi plăcea să facă suflete fericite. Tot ce avea mai de preţ a vrut să dea mai departe – muzica, banii, pe ea însăşi. Nu degeaba a fost şi profesoară şi şi-a dorit să înfiinţeze la Târgu-Jiu o şcoală de artă populară; în 1962 cere Ministerului Învăţământului şi Culturii să fie transferată de la Teatrul Satiric-Muzical „Constantin Tănase” la Taraful Gorjului, prezentând în cererea ei planul didactic. Un an întreg a făcut naveta Bucureşti–Târgu-Jiu, doar din dragoste pentru folclor.
„Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”
Ultimul an din viaţa Mariei Tănase a fost un continuu dute- vino între catedră, televiziune (de-acum), spectacole. Plănuise un turneu de 75 de zile împreună cu Taraful Gorjului. Era primăvară, aprilie, şi în cea de-a patra zi de spectacol i s-a tăiat respiraţia. A fost dusă la spitalul din Craiova, unde medicii i-au recomandat să meargă de urgenţă la Bucureşti. Maria nici nu voia să audă. A stat câteva zile în spital şi, după aceea, îndopată cu vitamine şi analgezice, a pornit în turneu, încă două săptămâni.
Era 1 mai, liliacul cel alb înflorise, iar Maria îşi cânta ultimul cântec la Hunedoara. A fost adusă în Capitală cu trenul. „Trenule, n-ai avea parte de şuruburile toate/ C-ai dus pe neica departe./ Trenule, de când l-ai dus/ Eu într-una am tot plâns”. La Spitalul Caritas i s-a reconfirmat diagnosticul pe care Maria îl ştia de mulţi ani: tumoarea canceroasă de la sân se extindea şi la plămânul drept. I s-a putut oferi doar un tratament citostatic şi paleativ – cancerul se răspândea cu repeziciune şi la celălalt plămân. A fost transferată la Spitalul „Vasile Roaită” şi apoi la Spitalul Fundeni. Între două spitale s-a oprit pentru o ultimă dată acasă, pe strada Popa Nan.
Maria şi-a început viaţa printre flori şi a sfârşit-o la fel. A cerut să i se aducă petalele de trandafiri strânse într-o vază de acasă şi să fie toate băgate în perna pe care urma să-şi doarmă somnul veşnic. Şi, mai apoi, că tare îi era dor de grădina lui moş Tănase, tubul de oxigen să fie trecut printr-un săculeţ cu flori proaspete, ca ea să respire aer înmiresmat. În ultimele zile, Maria a scris pe capacul unei cutii de dulciuri: „Amintirea să se scrie/ Pentru ţara mea iubită/ Şi pe piatra de mormânt/ părăsită”
Era 22 iunie 1963, într-o zi de sâmbătă, când Maria Tănase pleca din lumea celor vii. Toamna ar fi sărbătorit 50 de ani, cu vin ghiurghiuliu, dar n-a fost să fie. Maria a fost aşezată pe un catafalc înalt. Era îmbrăcată în rochie albă de pichet, butonată la spate. În picioare avea ciorapi albi – scăpase, în sfârşit, de pantofii care nu făceau casă bună cu platfusul ei, motiv pentru care aproape 20 de ani a avut maşină. Era înconjurată de flori, albe mai ales, iar la căpătâiul ei un bărbat ţinea o oglindă mare, pentru ca toţi oamenii să o vadă şi să îşi ia rămas-bun.
A fost purtată prin toată Capitala, cu destinaţia finală Cimitirul Bellu. 25 iunie 1963 a fost o zi caniculară, însă pe străzile Bucureştiului aproape că nu se vedea umbra soarelui. Străzi, şosele, copaci, balcoane, acoperişuri de bloc, toate erau înţesate cu oameni. Românii şi-au jelit Pasărea Măiastră ca pe nimeni altcineva vreodată.
Acest text este un fragment din articolul “Maria Tănase. O viață ca un cântec” apărut în Historia nr. 212, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 septembrie-14octombrie 2019, dar și în format digital pe paydemic.com
