Viaţa lui Cehov

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul.

În toamna lui 1879, Cehov s-a alăturat familiei la Moscova, unde a rămas până în 1892. S-a înscris imediat la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1884, devenind medic. La această vreme, era deja principalul susţinător financiar al părinţilor şi fraţilor săi, pentru că tatăl nu mai reuşea să obţină decât posturi prost plătite. În calitate de cap neoficial al familiei, Anton a dovedit un simţ remarcabil al responsabilităţii şi rezerve nesecate de energie, susţinându-şi neobosit mama şi fraţii mai mici din sumele câştigate ca ziarist independent şi autor de schiţe umoristice – muncă pe care o îmbina cu studii medicale conştiincioase şi cu o activă viaţă socială.

Cehov şi-a început cariera scriitoricească publicând mici texte comice, semnate cu pseudonim, în reviste de satiră şi umor. Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului fără pretenţii şi produsese mai multe scrieri decât toate textele sale ulterioare luate la un loc. În plus, pe parcurs, transformase specia schiţei umoristice de cca 1 000 de cuvinte într-o formă minoră de artă. Cehov a avut şi încercări de a scrie literatură serioasă, studii ale nefericirii şi disperării omeneşti care contrastau bizar cu anecdotismul textelor sale comice. Treptat, această latură gravă a devenit predominantă şi, curând, a ajuns să prevaleze asupra celei umoristice.

Maturitatea literară

Progresul literar al lui Cehov în tinereţe poate fi cântărit după primele apariţii ale scrierilor sale într-un şir întreg de publicaţii din Sankt Petersburg, capitala Rusiei, fiecare mai serioasă şi mai respectată decât cea anterioară. În 1888, Cehov publică primul său text într-o revistă literară majoră,  Severnîi vestnik(Curierul de Nord). Odată cu această scriere – o nuvelă intitulată Stepa (Step)-, el renunţă la ficţiunea umoristică. Stepa, descriere autobiografică a unei călătorii prin Ucraina văzute cu ochii unui copil, este prima dintre cele peste 50 de povestiri pubîicate într-o varietate de reviste şi colecţii între 1888 şi 1904, anul morţii sale, care, alături de dramele mature compuse în aceeaşi perioadă, reprezintă elementele de bază pe care şi-a clădit reputaţia.

Deşi 1888 este primul an în care Cehov produce aproape numai lucrări cu caracter serios, umorul – acum subiacent – rămâne întotdeauna un ingredient important al textului. Scriitorul e mai preocupat de calitate decât de cantitate, căci numărul textelor publicate scade drastic de la peste o sută în anii de vârf 1886 şi 1887 la numai 10 nuvele în 1888. În afară de Stepa, Cehov a creat în această perioadă câteva povestiri profund tragice, dintre care remarcabilă este O poveste banală (Skucinaia istoriia, 1889), o investigaţie pătrunzătoare în mintea unui bătrân profesor de medicină muribund. Ingenuitatea şi perspicacitatea acestui tur de forţă psihologic sunt cu atât mai remarcabile cu cât aparţineau unui scriitor încă foarte tânăr. În aceeaşi perioadă, piesa Ivanov (1887-1889) culminează cu sinuciderea eroului, apropiat de vârsta lui Cehov. Împreună cu O poveste banală, ea aparţine unui grup de scrieri cehoviene numite „studii clinice”, care explorează experienţele unor personaje bolnave fizic sau mental într-un mod ce aminteşte cititorului că autorul însuşi era medic prin formaţie – şi a continuat să practice medicina, chiar dacă sporadic.

Către sfârşitul anilor 1880, mulţi critici începuseră să-i reproşeze lui Cehov – acum suficient de cunoscut pentru a le atrage atenţia – lipsa unor convingeri politice şi sociale ferme şi faptul că nu îşi înzestra operele cu o anumită tendinţă. Asemenea aşteptări l-au iritat pe scriitor, care nu manifesta nici un partizanat politic sau filozofic. La începutul anilor 1890, a căutat brusc să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane întreprinzând o expediţie sociologică de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9 650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, şi renumită ca sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Călătoria a fost o lungă şi periculoasă aventură cu trăsura şi pe apă. După ce a ajuns nevătămat, a studiat situaţia locală şi a realizat un recensământ al locuitorilor insulei, Cehov s-a întors să-şi publice descoperirile sub forma unei lucrări de cercetare care îşi are şi azi un loc de cinste în analele penologiei ruseşti:Insula Sahalin (Ostrov Sahalin, 1893-1894).

Scriitorul a ajuns pentru prima oară în Europa occidentală însoţit de A.S. Suvorin, un înstărit patron de ziar şi editorul unei bune părţi din opera lui Cehov. Prietenia lor lungă şi apropiată i-a adus lui Cehov o anume lipsă de popularitate, din cauza caracterului reacţionar al ziarului deţinut de Suvorin,  Novoe vremea (Timpuri noi). Ulterior, scriitorul a rupt relaţiile cu Suvorin din pricina atitudinii pe care ziarul acestuia a adoptat-o în timpul celebrei afaceri Dreyfus din Franţa, când Cehov a fost un susţinător înfocat al lui Dreyfus.

În anii din preajma expediţiei sale pe insula Sahalin, Cehov şi-a continuat experimentele în sfera dramaturgiei. Duhul pădurii (Leşii, 1888-1889) este o piesă prea lungă, în patru acte, de un umor inept, care, printr-un miracol al artei, a fost transfigurată – în bună parte, prin scurtare – în Unchiul Vanea (Deadea Vanea), una dintre capodoperele dramatice ale scriitorului, un studiu excepţional al zădărniciei vieţii într-un conac de ţară. Transformarea s-a produs cândva între 1890 şi 1896;piesa a fost publicată în 1897.

Printre celelalte încercări dramatice ale perioadei se detaşează câteva dintre gălăgioasele farse într-un act cunoscute drept vodeviluri: Ursul (Medved),  Cerere în căsătorie (Predlojenie),  Nunta (Svadba), Aniversarea (Iubilei) şi altele.

restul pe Istorii Regasite