«Unirea de sentimente face naționalitatea». Portretul lui Nicolae Bălcescu în epocă

„...de optsprezece veacuri nația română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transformându-se și luptându-se neîncetat.”(Nicolae Bălcescu în Mersul revoluţiei...) 

La data de 29 iunie/11 iulie 1819 se naște Nicolae Bălcescu. Atunci când viitorul istoricul se năștea, abia se terminase domnia asupritoare a lui Ioan Caragea, cel care s-a autoexilat de frica mazilirii și pentru o revenire la Istanbul. În ce privește familia din care provenea Bălcescu, aceasta făcea parte din lumea micii boierimi naționale, apropiată de clasa mijlocie. La izbucnirea revoluției de la 1848 era sameș în județul Dolj. La doar o lună după nașterea lui Nicolae Bălcescu, autoritățile domnului fanariot Alexandru Șuțu erau pe urmele a 25 de răsculați, care se ascunseseră într-o mănăstire, dar primii ani din viață sunt legate de fondul pregătirilor pentru revoluția de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu. 

Nicolae Bălcescu chiar nota în memoriile sale că „a intrat în închisoare pentru revoluție”, referindu-se la detenția pe care a suportat-o în urma participării la acțiunile revoluționare de la 1840, dar de fapt suflul revoluționar l-a resimțit încă din anii copilăriei. Şi-a pierdut tatăl când nu avea încă nici șase ani. După mărturiile lui Grigore Tocilescu, N. Bălcescu a învățat limba greacă de la un arhimandrit grec care îl vizita acasă, încă de la vârsta de 7 ani, iar în anul 1832, devenea elev al Colegiului Sfântul Sava din București. A învățat limba franceză, poate chiar din meditațiile unui J.A.Vaillant, cel care îi va fi și coleg în mișcarea revoluționară de la 1840. Urmând cursurile clasei a IV-a îl cunoaște pe Ion Ghica, cel cu care o să înceapă o strânsă prietenie. În vara anului 1835, la vârsta de 16 ani, a încheiat cursurile la Sfântul Sava, de unde a putut să învețe noțiuni de: istorie universală, aritmetică, algebră, geometrie, filosofie formală, drept civil și alte limbi străine. După absolvirea colegiului, îi cere lui Eftimie Murgu să-l primească exact ca și un elev în fața sa, bănățeanul pentru care o să aibă o admirație profundă și de-a lungul revoluției pașoptiste.

Alături de alte personalități precum Kogălniceanu, Ghica, frații Golescu și alții, Bălcescu ia contact cu țările din Europa și ajunge în marile capitale ale lumii precum: Paris, Berlin..sau orașe precum Munchen, Geneva, etc. A întreținut o corespondență bogată cu cei plecați peste hotare și nu s-a izolat. Pentru a-și ajuta mama și a contribui la îmbunătățirea situației materiale cât de cât precare în care se afla familia Bălceștilor, la 13/25 iunie 1838 cere angajarea în oștirea Țării Românești ca și iuncăr. Acceptul l-a primit în mai puțin de o lună. I s-a dat noului iuncăr responsabilitatea de a pregăti oștirea datorită gradului său intelectual, repartizat regimentului de Cavalerie.

La școala ostășească de la Dudești, nu s-a îngrijit doar de predarea cursurilor pregătite, ci le-a insuflat elevilor iubirea de patrie și naționalismul. Zilele de concediu le-a petrecut vizitând Banatul, fără dar și poate și Transilvania pentru a cunoaște fruntașii mișcărilor revoluționare. Cariera militară s-a sfârșit brusc, atunci când a fost arestat pe baza unor zvonuri că a participat la mișcarea revoluționară condusă de Dimitrie Filipescu în 1840, iar de la 1841 destinul lui Nicolae Bălcescu pleacă înspre o altă direcție. Mișcarea de la 1840 a avut totuși un program bine definit. De abia în 15/27 aprilie 1842, a fost eliberat și grațiat de restul pedepsei.

În anul 1843, este membru principal în Societatea Literară, continuatoarea Societății Literare de la Brașov și București și a Societății Filarmonice.

Anul următor îl găsea închis între pereții Arhivelor Statului unde- după cum îi scria lui Ion Ghica-, găsise actul de dezrobire al țăranilor de la 1746, care după spusele sale nu se datora fanarioților, ci de fapt mișcării răsculaților din acel an. În acest fel, își concretiza Bălcescu poziția față de cercetarea istorică. Se numără printre fondatorii principali ai societății secrete „Frăția” care ținea pe umeri experiența conspirativă a mișcării din 1840 și dorința mai mare de a ține totul secret de public.

După ultimele cercetări prima sa scriere tipărită a fost traducerea din germană a unei lucrări a lui Eduard Vehse Table istorice, la care s-au adăugat și traducerile Table politice și Table de istoria culturii Țării Românești, potrivit și exegetului său principal Gheorghe Zane. Primul său studiu de istorie militară a fost Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum, folosindu-se și de traducerea dintr-o altă lucrare clasică de artă militară a lui Henri de Jomini. A apărut într-o revistă ieșeană și retipărită tot la Iași într-o broșură separată.

În anul 1845, asociindu-se cu August Treboniu Laurian, au publicat primul tom din Magazin istoric pentru Dacia, având un caracter esențialmente istoric, apărând în primul volum două studii fundamentale pentru istoria noastră: Cuvânt preliminar despre izvoarele istoriei românilor de Bălcescu și Discurs introductiv despre istoria românilor de A.T.Laurian. A întreprins dese călătorii în Moldova, Oltenia și pe Dunăre acolo unde a purtat discuții cu viitori revoluționari și a deschis apetitul pentru o mișcare națională, organizată și cu un mult impact afectiv. A publicat studii de istorie militară și socială, îngrijindu-se în 1846 împreuna cu A.T.Laurian de apariția celui de al doilea volum din Magazin istoric.

Periplul său prin Europa s-ar rezuma, pornind de la traseul pe care l-a gândit G. Zane, la Viena-Praga-Dresda-Hanovra-Koln, și apoi Franța, ori pe traseul Salzburg-Munchen-Stuttgart-Strasbourg-Paris.

La 20 decembrie/1 ianuarie 1847 în sala Bibliotecii române de la Paris, i-a revenit sarcina să citească discursul său înflăcărat intitulat Privire asupra stării de față, asupra trecutului și viitorului patriei. Primul studiu al lui Bălcescu despre campania lui Mihai Viteazul Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595, a apărut la Paris în 23 Ianuarie 1847.

În călătoria sa spre Franța, a avut primele probleme de inimă, dar aceste afecțiuni nu l-au împiedicat să facă o cercetare asiduă asupra unor documente din arhivă, descoperind și un portret al lui Mihai Viteazul, cercetând Cabinetul de stampe ale Bibliotecii regale de la Paris. În ultimele luni ale anului 1847, întreprinde o vastă corespondență cu prietenii săi aflați în cele două Principate, mai ales cu Vasile Alecsandri căruia îi mărturisește activitatea sa din Franța. Inițial lui Ion Ghica îi spune că se simte puțin „moleșit”, dar odată cu apropierea sfârșitului de an consemnează că se simte „vesel” și puternic ca și „viteazul Mihai”.

Fiind în primele baricade ale revoluției care izbucnește concomitent pe tot cuprinsul Europei, Bălcescu îi adresează o scrisoare lui Alecsandri pe care o datează „I-a zi a Republicii” fiind foarte entuziasmat în preajma zilei de 12/24 februarie 1848. Este celebra scrisoare la care a adăugat Bălcescu o anexă inedită: o bucată din catifeaua de pe tronul lui Louis-Philippe.

Multe dintre primele întâlniri se fac acasă la Nicolae Bălcescu precum e cea din 8/20 martie 1848, unde s-a stabilit „a se face o mișcare”. La 11/23 martie 1848, Bălcescu părăsește Franța cu A.G.Golescu-Negru și pleacă în drum spre Principate. La 3/15 aprilie 1848, Nicolae Bălcescu pleacă spre Țara Românească, acolo unde suprinde un prim comitet revoluționar, la care se alătură fără dar și poate. În casele mai multor revoluționari din București, inclusiv în cea a lui Nicolae Bălcescu se desfășoară întâlniri secrete.

După mișcarea și proclamația de la Izlaz, Gheorghe Bibescu trebuia să recunoască noua formulă a ministerului, în care lui Bălcescu i-a revenit locul în Secretariatul de Stat și departamentul pentru relații externe, interimar totuși. După abdicarea lui Gh. Bibescu, s-a constituit un guvern provizoriu unde i s-a oferit și lui Bălcescu un loc foarte important. Guvernul provizoriu nu se putea bucura prea mult de supremație, fiindcă anumite comploturi încerca să-l înlăture. Dealtfel, și Bălcescu a fost arestat pentru că era unul dintre acei revoluționari ai guvernului. În același timp, nu era doar o primejdie internă, ci aceasta era dublată de una externă iminentă.

Nicolae Bălcescu a fost cel care s-a arătat direct interesat de „grabnica îmbunătățire a situației lăcuitorilor săteni”, publicând diverse studii precum Despre împroprietărirea țăranilor în revista „Popolul suveran”. Nicolae Bălcescu a fost practic în centrul și în inima tuturor mișcărilor revoluționare din cadrul Principatelor și mai târziu în Transilvania fiind elementul mediator într-un Pact de pacificație între Avram Iancu și Lajos Koosuth. A fost unul dintre conducătorii delegației la Constantinopol la 10/22 august.

Odată cu încheierea mișcărilor revoluționare din anii 1848-1849, se încheia un mare capitol din viața istoricului, cel care s-a dedicat acestora, fără a avea un interes bine stabilit, chiar dacă sănătatea i se șubrezea. A urmat apoi un ultim capitol al vieții sale, cel care se rezuma la exilul acestuia alături de alți revoluționari. Nu trebuie să credem faptul că exilul a fost de fapt ceea ce reprezintă, o izolare, ci activitatea și-a continuat-o mai mult ca oricând. Rolul emigranților care erau departe de România a fost atent speculat, Nicolae Bălcescu fiind unul dintre organele fondatoare ale Asociației Române, preocupate de situația acestora.

Nicolae Bălcescu a fost cel care s-a infiltrat în redacțiile unor ziare europene, discutând, speculând și ajungând ca articole care susțineau cauza românească să se regăsească în paginile unor Le Reforme, Le National, ș.a.m.d. A publicat studiul despre Mersul revoluției în istoria românilor şi a fost cel care a plecat într-o misiune diplomatică la Londra înfățișându-se la lordul Palmerstone. Chiar dacă întreprinde o activitate politică foarte bogată la începutul anului 1850 și mult după aceea, situația sa de sănătate se agravează. Dorea să plece în Dobrogea, dar situația sa materială nu i-a mai permis. Și nici sănătatea. În aceste condiții, a continuat totuși să popularizeze cauza românilor din Principate și să-și publice opera care avea să-l consacreze.

Situația de sănătate și cea ideologică, de năzuință s-a ruinat la auzul loviturii de stat a lui Ludovic Bonaparte, năruind orice ideal pentru reînceperea unei mișcări revoluționare. A murit singur, la Palermo, în cel din urmă drum în Italia în anul 1852 la 17/29 noiembrie la orele 19 seara.

Activitatea lui Nicolae Bălcescu poate fi împărțită pe două repere: cel științific și cel politic. În desele sale scrisori adresate lui Ion Ghica nu-și ascundea preferințele: „Mie mi s-a acrit de tot de politică și doresc a mă ocupa numai de istorie.” (26 ianuarie 1851) Participarea sa activă la desfășurarea revoluției pașoptiste l-a îndreptățit să consacre acestei mișcări, o mare parte din scrierile sale. Opera sa este compusă din numeroase studii monografice și articole relativ puține (G. Zane), exceptând monumentala „Românii supt Mihai Vodă Viteazul”

Noutatea gândirii sale este predispoziția pentru caracteristica revoluționară, de inovare, de susținere și rezolvare a marilor dificultăți ale neamului românesc. În privința istoriografiei românești, N. Bălcescu pune piatra de temelie a unui nou demers, de a-și prezenta concepția istorică și modul în care trebuie aceasta uzitată. În opera sa, nu există o privire în ansamblu, sumară, ci se bazează pe aserțiuni despărțite și risipite în diferite lucrări. În concepția sa istorică a îmbinat mai multe tendințe ale culturii: cea istoriografică, economică, politică și socială, pliind-o pe problemele societății românești din secolul al XIX-lea. „Chestiunea economică” este una dintre cele mai bune lucrări din literatura socială europeană de la 1848.” (G. Zane)

Istoria este o adevărată știință. Iar prin știința istorică, „se punea bazele unității naționale” și se puteau rezolva multe probleme ale națiunii românești. (chiar despre „Românii…” Bălcescu spunea în corespondența sa către Ion Ghica și Al. Zane- 6 februarie 1850, 16 iunie 1850 că prin aceasta pune „piatra de temelie a unității naționale”) Importanța științei istorice în descifrarea problemelor naționale, de a fi drum pentru ridicarea națională și efervescența socială a subliniat-o în „Cuvânt preliminariu” în care scria: „Românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și curaj…” În „Campania românilor în contra turcilor” semnala jertfa strămoșilor și lupta acestora pentru eliberarea noastră ca și o „aducere aminte”, știința istorică devenind chiar o filosofie de viață, practică.

În preajma ideologiei școlii romantice franceze, Bălcescu nota că centrul preocupării istoriografice trebuie să fie națiunea, subiectul fiind o istorie populară a neamului nostru. Istoria nu trebuie să se rezume doar la analiza claselor privilegiate, ci trebuie să aibă în vedere și epopeea așa cum a fost ea a poporului român, aceasta fiind și o idee metodologică pe care o trasează încă din „Cuvânt preliminariu”. În concepția sa, popoarele nu dispar, ci se metamorfozează în națiuni mai puternice, mai pline de însușiri și viabile în învrăjbirile timpului.

Circula în epocă o vorbă pe care ar fi spus-o însuși Bălcescu: „Unirea de sentimente face naționalitatea.” Nicolae Bălcescu în „Răzvan Vodă” este împotriva ideii inegalității între popoare, adăugând argumentul provindențialismului. Că nu pot exista clase, nici popoare alese. Iar citatul din poetul Mirabeau pus la începutul „Stării soțiale a muncitorilor plugari” îi rezumă într-un fel gândirea:„Privilegiuirile se vor sfârși, dar poporul rămâne vecinic.”

Nicolae Bălcescu uzitează termenul de „națiune” și construcția „principiul naționalitățior” încă din „Tablele istorice”-prima sa scriere. O a doua caracteristică a concepției istoriografice este ideea unei dezvoltări regulate, dictate și providențialiste. Providențialismul rezidă din faptul că mișcările din secolul al XIX-lea sunt preluate din filosofia și ideologia secolului precedent și în acest fel, determină tot ce se va întâmpla pe viitor. Preluând concepția școlii franceze, ideea de lege a progresului se înrudește cu libertatea, cu împlinirea unui ideal social, la fraternitate, la o formă a democrației. Istoricul încearcă în epocă și o periodizare a istoriei noastre, definind perioadele de stagnare și regres, „ca niște pași înapoi, ca repaos.” În acest fel, trebuie să accepte și ideea de progres discontinuu, pe alocuri regresiv.

Noutatea este adusă și pentru sensul luptei în transformarea națiunii românești. Lupta determină progresul uman. (ideea este susținută și în „Mersul revoluției”:„...de optsprezece veacuri nația română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transformându-se și luptându-se neîncetat.”

Expresia absolută a luptei naționale este revoluția. Și nu doar o singură dată, istoricul face apel la aceasta pliind-o pe revoluția de la 1848 și pe figurile centrale ale acesteia. Anticipând „Cultul eroilor” a lui Thomas Carlyle, eroul central al revoluției este poporul, nicidecum exponenții acestei mișcări revoluționare. În Occident circula și principiul rolului în istorie a marilor personalități, Bălcescu fiind autorul a 5 biografii, în afară de „Românii…” relativ reduse ca dimensiuni, dar importante pentru a întregi componența ideologiei sale.

Bibliografie:

• Berindei, Dan Bălcescu, Editura Historia, București, 2008.

• Chelcea, Antonie Damean,Sorin Nicolae Bălcescu şi epoca sa. Perspective istoriografice şi politici memorial, Editura Universitaria, Bucureşti, 2018.

• Nestorescu, Horia Bălcești Nicolae Bălcescu: Contribuții biobibliografice (Ed. Enciclopedică Română / Ed. Militară, 1971)

• Zane, Gheorghe N.Bălcescu. Opera. Omul. Epoca, Editura Eminescu, 1975.

• Zub, Alexandru A scrie și a face istorie (istoriografia română pașoptistă), Editura Junimea, Iași, 1981.