⬆

Un ambasador al prieteniei franco-române: istoricul Alphonse Dupront

Autor: Ștefan Lemny

Numele istoricului Alphonse Dupront (1905-1990) este emblematic pentru relațiile intelectuale și pentru prietenia franco-română. În România este cunoscut îndeosebi prin prisma rolului de director al Institutului Francez și al Misiunii universitare între 1932 și 1940; importanța operei sale ulterioare este adesea trecută cu vederea.

În Franța, în schimb, el reprezintă un nume de prim-plan în istoriografia ultimilor 50 de ani, prea puțin cunoscut de marele public, dar recunoscut ca atare de alți mari istorici precum Pierre Chaunu, François Furet, Mona Ozouf, Dominique Julia și alții, care s-au afirmat pe scena mediatică. În afară de discreția sa în arena publică, mentorul lor a fost extrem de exigent în ceea ce privește publicarea propriei opere: multe dintre scrierile sale au văzut lumina tiparului abia după moartea sa, printre care și lucrarea sa de căpătâi, teza Le mythe de croisade (Mitul cruciadei), susținută în 1956 și publicată postum în 4 volume, în 1997.

Publicațiile apărute în ultimii 20 de ani au dat o nouă viață operei sale, accentuând influența ei asupra noilor generații de cercetători. O influență datorată în primul rând contribuției aduse la înnoirea scriiturii istorice și, în egală măsură, a metodologiei cercetării în direcția antropologiei istorice și a faptului religios, a explorării mentalităților și a subconștientului colectiv, a interesului pentru aculturație și pentru studiul alterității.

Or, redescoperirea importanței istoricului francez conferă o semnificație aparte și inițiativelor sale românești care trebuie asociate, în această lumină, nu doar cu activitatea întreprinzătorului director al Institutului Francez, ci și cu opera unuia dintre marii istorici ai Franței contemporane.

Activitatea la Institutului Francez: o pasiune și o datorie

Pasiunea lui Dupront pentru România își are originea într-o însușire intrinsecă a personalității sale: sensibilitatea deosebită pentru fenomenul alterității – tema primelor sale preocupări intelectuale, pe care a început s-o exploreze la 20 de ani, când a început să studieze emigrația italiană în locurile sale natale din Gasconia. Același interes să fie prezent în întreaga sa activitate științifică, sub forma studiilor consacrate celor care au intermediat schimburile dintre popoare de-a lungul timpului: călători, pelerini și, mai ales, acești cavaleri ai Credinței, cruciații, subiectul tezei amintite mai înainte.

Predispoziția sa pentru alteritate a fost hrănită de întâlnirea sa cu România, în 1932, când tânărul absolvent al Școlii Normale Superioare și al Școlii Franceze de la Roma a fost numit director al Institutului Francez de la București. Activitatea sa în această calitate este bine cunoscută grație riguroasei cercetări a lui André Godin. Ea s-a putut vedea în multiple planuri: încurajarea schimburilor intelectuale prin călătoriile efectuate de personalități ale științei românești în Franța și de personalități franceze în România (Fernand Baldensperger, Paul Hazard, Henri Focillon, Léon Brunschvicg, Jules Romains, Jacques Copeau, Roger Martin du Gard etc.), acordarea de burse în Franța tinerilor români de valoare (Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu și alții), organizarea de manifestări culturale prestigioase, precum „Săptămâna cărții franceze în România” (1-8 decembrie 1938).

Importanța activității lui Dupront în fruntea Institutului Francez și a Misiunii universitare este strâns legată de dezvoltarea relațiilor franco-române între cele două războaie mondiale, care a făcut posibilă crearea în 1924 a Institutului Francez sub direcția lui Paul Henry, reputat specialist al picturii și arhitecturii bisericilor din Moldova de Nord. Alphonse Dupront a continuat opera predecesorului său. Vizita la București (și la Institutul Francez) a prim-ministrului Franței, Jean Louis Barthou, pe 22 iunie 1934, mutarea instituției, în 1937, într-o clădire nouă, mai spațioasă (în sediul ei actual, de pe bulevardul Dacia), semnarea unui acord de cooperare intelectuală între Franța și România, pe 31 mai 1939, sunt câteva dintre realizările marcante ale tânărului director al Institutului Francez (avea doar 25 de ani când a venit în România).

Succesul proiectelor se explică și prin concepția care a stat la baza lor, pe care a expus-o într-un articol publicat în 1936 în revista „L’Europe nouvelle”. În acord cu filosofia diplomației culturale franceze, el critica aici politica de propagandă culturală, urmată în mod ostentativ de regimurile dictatoriale și insista asupra necesității cunoașterii culturale prin intermediul dialogului de la egal la egal și al spiritului de prietenie între națiuni.

Mereu la datorie

Nu mai puțin important s-a dovedit înaltul sentiment al datoriei ce l-a însuflețit pe Dupront în îndeplinirea rolului său. Este motivul pentru care, în 1937, când visul unei misiuni în Italia (la Napoli sau Florența) era foarte aproape de a fi îndeplinit, el a dorit să rămână credincios postului de la București, pentru a asigura „continuitatea activității pe care am desfășurat-o împreună în această țară”, cum scria responsabilul său direct din cadrul ministerului de la Quai d’Orsay”, convins că „munca noastră este meritoasă doar prin continuitatea unei acțiuni de la om la om”.

Același sentiment continuă să-l anime în vara anului 1939, când, aflat în vacanță în locurile natale din Gasconia, revine de urgență la București, convins că datoria de a fi la postul său este o „regulă elementară”, în special atunci când „situația din România se anunța cu atât mai dificilă în cazul unui război”. Nu putea bănui că, peste un an, tragedia războiului avea să fie trăită mai întâi de țara sa, prin „ciudata sa înfrângere” (potrivit titlului cărții lui Marc Bloch, L’étrange défaite), urmată de ocuparea Parisului și de instalarea lui Pétain la conducerea statului.

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 266 al revistei „Historia” (revista:266), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.