Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric

Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.

O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii(primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu?Precizarea este clară:orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii:Drăculeştii şi Dăneştii.

În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune:„nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”;iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.

Prima domnie, fără nicio perspectivă

Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene:Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.

A doua domnie al lui Ţepeş

A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.

În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.

Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.

La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal:punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.

În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult;Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.

De unde vine supranumele Drăculea

Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii:Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată:trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.

Legendele i-au amplificat activitatea

La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou-cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.

Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine;încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?

De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă:ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?