Stalin, “maestrul-păpuşar”
În august 1942, la sfărşitul unei seri petrecute în apartamentul privat al lui Stalin, Churchill îi spunea ambasadorului britanic la Moscova că era o adevărată plăcere să lucrezi „acest mare om”.
Astăzi, această caracterizare poate părea ciudată. Imaginea unui Stalin dur, crud şi cinic, este cea predominantă în mentalul colectiv din timpul şi după sfărşitul Războiului Rece. Însă, în anii celui de-al doilea război mondial, liderii Aliaţilor erau aproape fascinaţi de personalitatea „Unchiului Joe”. Aşa cum observă unul dintre biografii săi, Simon Sebag-Montefiore, Stalin se purta splendid cu oamenii, dându-le impresia că îi erau indispensabili, şi cultiva o anumită sensibilitate şi linişte în jurul său.
Cu toate acestea, moştenirea sa rămâne neschimbată. Există foarte puţine dovezi care să poată demonstra că Stalin ar fi fost capabil de o veritabilă compasiune sau umanitate. Extrem de suspicios şi paranoic, a recurs la nenumărate asasinate pentru propria-i supravieţuire politică, iar în timpul războiului s-a folosit, tot în acest scop, atât de forţă, cât şi de capacitatea sa de a înşela oamenii prin carismă.
Un lucru este sigur:prin abilităţile sale extraordinare de negociator, Stalin a fost marele câştigător al războiului, obţinând din partea Aliaţilor numeroase concesii care au modelat lumea postbelică după placul său.
Prioritizarea problemelor
Patru calităţi au jucat un rol esenţial în abilitatea sa de a negocia. În primul rînd, Stalin era genul de persoană care îşi concentra atenţia strict asupra problemelor esenţiale. Spre exemplu, încă de la începutul relaţiei sale cu Aliaţii occidentali, liderul de la Kremlin s-a concentrat pe 2 ţeluri cheie:păstrarea teritoriilor obţinute de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov şi siguranţa că statele vecine păstrau o atitutine „de prietenie” faţă de regimul său. În jurul acestor 2 probleme Stalin şi-a definit cadrul foarte rigid în care accepta să negocieze.
Încă din 1941 şi-a anunţat pretenţiile asupra estului Poloniei în faţa unei delegaţii britanice, în ciuda faptului că trupele germane se aflau la momentul respectiv la doar câţiva kilometri de Moscova. Însă Stalin plănuia mereu pe termen lung, lăsând lucrurile urgente pe plan secundar în faţa problemelor pe care el le considera esenţiale. Nu este de mirare că, într-un final, a obţinut exact ce a dorit.
Alegerea momentului pentru declanşarea negocierilor
În al doilea rând, Stalin a înţeles foarte bine importanţa momentului potrivit în toate negocierile. În 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să se opună vehement pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice. Însă situaţia s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest. În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS pentru a îi face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase problema – doar a aşteptat ca englezii să îi ofere ceea ce căutase de la bun început.
Un an mai târziu, la Conferinţa de la Yalta, tot Polonia a fost prilejul pentru ca Stalin să-şi dovedească extraordinara capacitate de manipulare. Odată încorporate teritoriile estice ale Poloniei, URSS se învecina la graniţele sale vestice cu „noua” Polonie, unde, conform politicii sovietice, trebuia să existe un regim pro-sovietic. Aliaţii occidentali sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra încă din 1939, însă Stalin căuta să instaleze la Varşovia un guvern propriu.
Amănînd negocierile cu privire la guvernarea Poloniei, Stalin aduce în discuţie problema Naţiunilor Unite şi a numărului de voturi de care URSS ar trebui să beneficieze în cadrul Adunării Generale. Iniţial, Stalin insistase ca fiecare din cele 16 republici din cadrul Uniunii Sovietice să aibă un vot, pretenţie de neacceptat în opinia lui Roosevelt. Însă, în ultima clipă, el anunţă că s-a răzgîndit şi că se mulţumeşte cu doar 2-3 voturi. Astfel, în cadrul unei atmosfere de recunoştiinţă şi prietenie faţă de Stalin, aliaţii vor accepta guvernul polonez susţinut de sovietici.
Ameninţări şi pragmatism
Cea de-a treia calitate esenţială a lui Stalin stă în capacitatea sa de a înţelege puterea forţei şi de a o folosi. Un foarte bun exemplu în acest sens este incidentul de la Katyn. În plus, Stalin nu era omul care să se încreadă în cuvinte sau tratate, ale căror înţelesuri le redefinea în funcţie de interesele sale. Spre exemplu, după ce Roosevelt şi Churchill au acceptat guvernul „prieten” din Polonia, Stalin a redefinit termenul de „prieten” – de la ideea că niciun „fascist”nu poate face parte din guvernarea Poloniei, a ajuns să numească drept fascist pe oricine nu era adept al stalinismului.
Manipulare liderilor occidentali
Nu în ultimul rând, cel de-al patrulea atribut al lui Stalin, poate şi cel mai important, a fost faptul că reuşea să îi facă pe oameni să creadă că este o persoană demnă de încredere şi chiar înţelegătoare. Această mască i-a câştigat încrederea Occidentului de care s-a folosit pentru a-şi urmări scopurile.
De fapt, pe el nu îl interesau defel indivizii, ci interesele geopolitice şi securitatea Uniunii Sovietice. Totuşi, foarte puţini oameni şi-au dat seama de acest lucru în timpul războiului. Alan Brooke, comandant britanic, nota în jurnalul său, în 1942, impresia că Winston Churchill apela la sentimente ale lui Stalin de care el se îndoia că există.
Liderul britanic însă era de o cu totul altă părere. Acesta scria, în februarie 1945 (după conferinţa de la Yalta), că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin.”
Doar un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea celebrul discurs despre „cortina de fier”. Se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin. Acesta, prin farmecul său, abilitatea de manipulare şi intuiţia extraordinară, s-a folosit de aliaţii săi într-o manieră am putea spune chiar admirabilă, obţinând de la aceştia exact ce urmărise.
