image

Rousseau, un mare cârcotaş al literaturii

Jean Jacques Rousseau a cunoscut un succes considerabil încă din timpul vieţii. Pentru observatorul modern, lipsit de prejudecăţi, el nu prea pare să fi avut de ce să se plângă. Şi totuşi, Rousseau a fost unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii.

“Un biet nenorocit ros de boală”

A insistat asupra faptului că trăise o viaţă plină de mizerii şi persecuţii. Lamentaţia aceasta este reluată atât de des şi în termeni atât de patetici încât te simţi obligat să-l crezi. Asupra unui punct rămânea de neclintit:sănătatea sa şubredă. Era “un biet nenorocit ros de boală… zbătându-mă în fiecare zi din viaţă între durere şi moarte”. Într-adevăr, a avut probleme genitale. Într-o scrisoare datând din 1775 şi adresată prietenului său dr. Tronchin, Rousseau se referă la “această malformaţie a unui organ, cu care m-am născut”. Biograful său, Lester Crocker, scrie după o diagnozare atentă:“Sunt convins că Jean Jacques era o victimă din naştere a bolii numite hipospadias, o malformaţie a penisului în care uretra se deschide undeva pe suprafaţa ventrală.” În viaţa adultă, aceasta a generat o îngustare anormală a canalului, necesitând dureroasa utilizare a unui cateter, ceea ce a agravat problema, atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic.

Totuşi, sănătatea lui Rousseau nu era chiar atât de precară pe cât o dorea el să pară. David Hume, care l-a însoţit în călătoria întreprinsă în Anglia, scrie:“Este unul dintre cei mai robuşti oameni pe care i-am cunoscut vreodată. A petrecut zece ore din noapte pe punte, pe o vreme cum nu se poate mai oribilă, în timp ce toţi marinarii erau aproape degeraţi, şi nu i s-a întâmplat nimic.”

Autocompătimire

Grija necontenită, justificată sau nu, pentru propria sănătate i-a dinamizat sentimentul de autocompătimire, care a ajuns să-l învăluie şi să-i hrănească fiecare clipă a vieţii. La o vârstă destul de fragedă a căpătat obiceiul de a relata ceea ce el numea “povestea” sa, pentru a stârni compasiunea, în special a femeilor de familie bună. Se autointitula “cel mai nefericit dintre muritori”, vorbea despre “soarta neîndurătoare care îmi pândeşte paşii” şi pretindea că “puţini oameni au vărsat atâtea lacrimi”. Mulţi l-au crezut până când au aflat mai multe despre caracterul lui.

Egoism

Dincolo de această autocompătimire se ascundea însă un egoism exacerbat, sentimentul că era diferit de ceilalţi oameni, atât prin suferinţe, cât şi prin calităţi. Rousseau scria:“Ce ar putea avea în comun nefericirile voastre cu ale mele? Situaţia mea este unică, nemaiauzită de când lumea… Sau “Arătaţi-mi un om mai bun decât mine, o inimă mai iubitoare, mai delicată, mai sensibilă…” “Aş părăsi viaţa aceasta cu teamă dacă aş cunoaşte un om mai bun decât mine.” Nu este de mirare că Burke declara:“vanitatea este viciul pe care-l poseda într-un grad apropiat de nebunie.”

Ingratitudine

Conştient sau nu, Rousseau se pricepea de minune să-şi facă singur reclamă:excentricităţile, brutalităţile sale sociale, extremismul său personal, chiar şi scandalurile al căror protagonist era atrăgea o bună parte a atenţiei publice şi făceau parte, fără îndoială, din atracţia pe care o exercita el atât asupra protectorilor săi aristocraţi, cât şi asupra cititorilor şi admiratorilor săi.

Ca apanaj al tehnicii sale de a-şi asigura publicitatea, atenţia şi favorurile, Rousseau, care nu era deloc un rău psiholog, a făcut din ingratitudine – cel mai respingător dintre vicii – o virtute. Baza negocierilor sale cu ceilalţi era destul de simplă;el dădea, el lua. A susţinut această atitudine printr-o motivaţie îndrăzneaţă:datorită unicităţii sale, oricine îl ajuta îşi făcea de fapt un serviciu sie însuşi!

Certurile

Rousseau nu era pregătit pentru a duce o viaţă agreabilă. Era un om prea complicat şi prea interesant pentru aşa ceva. Manifesta un real simptom paranoid care nu-i permitea să se instaleze într-o viaţă lejeră, de parazitism egocentric. Se certa vehement, şi în general pentru totdeauna, practic cu toţi aceia care se împrieteneau cu el.  S-a certat cu Diderot, căruia îi datora mai mult decât oricui altcuiva. A rupt, într-un mod deosebit de brutal, relaţiile cu Madame d’Epinay, cea mai apropiată binefăcătoare a sa. S-a certat cu Voltaire – lucru deloc greu. S-a certat cu David Hume, care se arătase foarte binevoitor cu el.

Agonii mentale

Încetul cu încetul, Rousseau a ajuns să creadă că toate actele individuale de duşmănie ale bărbaţilor şi femeilor care pretinseseră că-l iubesc nu erau izolate, ci făceau parte dintr-un plan consecvent. Erau cu toţii agenţii unui complot la scară largă şi pe termen lung, menit să-i pricinuiască frustrări şi supărări, ca în cele din urmă să-l distrugă şi să împieteze asupra operei sale. “Vor construi în jurul meu un edifciu impenetrabil cufundat în întuneric. Mă vor îngropa de viu într-un sicriu… Dacă am să călătoresc, totul va fi aranjat dinainte pentru ca eu să fiu controlat oriunde m-aş duce. Li se va transmite asta pasagerilor, vizitiilor, hangiilor… În calea mea va fi răspândită o asemenea oroare în ceea ce mă priveşte, încât la fiecare pas făcut, orice aş vedea, inima mea va fi frântă.” Rousseau va duce cu el în mormânt convingerea că mii de agenţi sunt pe urmele lui.

Asemenea agonii mentale cauzate de demenţă sunt destul de reale pentru cel suferind şi este imposibil să nu simţi din când în când milă pentru Rousseau.

Paul Johnson,  Intelectualii, trad.:Luana Stoica, Bucureşti, Humanitas, 2006

sursa:Istorii Regasite