Nicolae Suțu, primul economist român, a murit sărac

În epoca fanariotă, neamul Suțu a dat trei domnitori și istoria a înregistrat că acelea au fost vremuri tulburi, grele, de nerepetat. Numai că statutul nepământenilor s-a schimbat chiar la răscruce de epoci, când Nicolae Suțu, fiul ultimului domn fanariot din Țara Românească, lucra demn, cu sârg și cu folos pentru Principate. Voia modernizare, voia dreptate și voia unirea. A fost un fanariot care-a dărâmat toate prejudecățile despre fanarioți.

„Într-o vreme când ignoranța și barbaria turcilor ajunseseră la culme, fanarioții, ca agenți, ca dragomani sau hospodari, îndeplineau funcția cea mai delicată și cea mai primejdioasă ce a existat vreodată, deoarece, grație inteligenței lor, ei țineau în mână firele politicii unei puteri care nu putea decât pierde la fieare conflict cu statele europene. (...) Când ora eliberării a sunat, averea și viața lor au fost prețul devotamentului pentru cauza libertății. Printre cei stabiliți în Principate, câțiva s-au naturalizat prin alianțe de familie și s-au identificat cu noua lor stare. Mă număr printre ei. Intrat în slujbă îndată după punerea în aplicare a legii organice și ocupând pe rând toate demnitățile superioare, am luat parte direct la toate reformele, la toate regulamentele introduse în administrația țării. Am fost în mod constant prietenul progresului și al legalității. N-am contat pe recunoștința publică sau particulară, ceea ce mă consolează lesne de ingratitudine. În fine, după o lungă carieră, care mi-a ruinat averea și sănătatea, am ajuns să cultiv stoicismul și mizantropia“.

Este caracterizarea succintă, dar aproape completă pe care și-o face principele Nicolae Suțu în volumul său memorialistic. S-a întâmplat întocmai, după cum se va putea constata.

Mai mult grec decât turc

Nicolae Suțu era de ginte fanariotă, născut pe Bosfor, în orășelul Arnăutchioi, la sfârșitul anului 1798. Familia sa, grecii Soutzo, erau originari din Epir. A avut o copilărie ca a tuturor celorlalți tineri de viță nobilă din Fanar: își petrecea timpul liber pescuind și jucându-se, iar de educația sa se ocupa chiar tatăl său, care-i preda turca și limbile orientale, persana și araba, dar și limba greacă.

Peste ani, ajuns la maturitate, recunoștea că toate acele cunoștințe dispăruseră cu desăvârșire: „După patru ani de muncă asiduă, am ajuns să o posed îndeajuns ca s-o vorbesc curent și să fac chiar modele de scrisori; dar curând după aceea, părăsind Constantinopolul, mi-am schimbat gândurile și n-am mai avut prilejul să cultiv defel noțiuni care nu avuseseră timp să se fixeze, și în cele din urmă am uitat-o cu totul“, mărturisea în memoriile sale.

Totuși, copilăria i-a fost marcată de nedreptățile și actele de violență la care se dedau turcii împotriva grecilor fanarioți. A crescut, astfel, cu un sentiment de antipatie față de otomani, care mai târziu, când va ajunge în Principatele Române, se va traduce printr-unul filorus de netăgăduit.

Interesele sale au fost altele, deși a rămas atașat de literatura greacă. L-au pasionat mai ales tratatele de economie, fiind sedus de „Economia politică“ a lui Jean-Baptiste Say, canalizându-și întreaga energie pentru a studia această știință.

Ape învolburate

A ajuns pe pământ românesc când tatăl său, Alexandru Suțu, venea de la Constantinopol pentru a urca pe tron. Numirea aceasta era încununarea tuturor așteptărilor sale dintotdeauna, ca a oricărui fanariot cumsecade. Așa că și-a luat acareturile și toată familia, părinți, soție și copii, și a plecat spre pământul făgăduinței lui.

Au urmat coasta Mării Negre, îmbarcați pe un vas cu patru perechi de vâsle. A fost un drum lung și anevoios, căci marea era învolburată, nu prea ținea cu fanarioții, și era nevoie de multe popasuri, toate de taină, de teama bandiților care mișunau pe malurile Mării.

Tinerii Suțu au rămas marcați de această experiență a călătoriei: „Ne adăposteam în corturi pe câte o plajă pustie, unde domnea liniștea cea mai adâncă; noaptea nu se făcea nici un foc, de frică să nu ni se descopere ascunzătoarea; ne culcam îmbrăcați pe nisip, gata să fugim la primul semn“, își amintea Nicolae Suțu în volumul său de memorii. A fost o ședere scurtă, căci destituirea tatălui a retrimis familia la Constantinopol până în 1818, când a revenit în Țara Românească.

Dregător, nu domnitor

În 1820, cu un an înainte ca tatăl său să moară, Nicolae (foto) s-a căsătorit cu Ecaterina Cantacuzino-Pașcanu, o alianță matrimonială aranjată și cu evidente beneficii politice și economice. După moartea subită a tatălui și evoluțiile politice din 1821, familia Suțu s-a refugiat la Brașov, fără ca Nicolae să mai spere să ajungă domnitor, după cum ar fi fost cursul firesc al lucrurilor.

În următorii patru ani își dedică timpul studiilor de literatură franceză, economie și drept, pentru ca în 1825 să se mute în Moldova, la rudele soției sale – mai întâi la Suceava, apoi la Cernăuți și, în final, la Iași. Ascensiunea sa politică și socială începe odată ce rușii dobândesc prevalență în Principate.

În 1830 este cooptat în comisia de redactare a Regulamentelor Organice, o lege organică care a jucat rolul unei prime legi fundamentale în spațiul românesc, impusă de autoritățile rusești atât pentru modernizarea Principatelor, cât și pentru a nivela climatul socio-politic în eventualitatea unei posibile anexări. O lecție de pragmatism a fost aceasta.

Orișicât, Nicolae Suțu a fost apreciat atât de Pavel Kiseleff, cât și de generalul Mircovici, care activa la Iași. Prima sa funcție publică a fost de postelnic. A avansat rapid până ce, în 1835, a devenit membru în guvern și secretarul personal al noului domnitor regulamentar, Mihail Sturdza. În cei 15 ani de domnie, Suțu a fost la curent cu toate informațiile secrete, atât din plan intern, cât și extern, a fost cel care l-a consiliat pe domnitor în toate problemele, de la justiție, la educație.

De altfel, a și inițiat o serie de reforme, precum cea a educației, din anii 1840, când a înființat Școala de arte și meserii, a orientat învățământul și către disciplinele tehnice și a redactat Regulamentul instrucției publice.

Întâiul economist român

Nicolae Suțu și-a transpus cunoștințele de economie și în câteva volume de analiză economică și industrială asupra Moldovei, primul fiind publicat în 1838. Însă prima lucrare de literatură economică este considerată „Notions statistiques sur la Moldavie“ („Notiții statistice asupra Moldaviei“).

A scris și un volum de memorii, care a fost publicat postum, în 1899, în limba franceză. Aici, mai mult decât propriile sale amintiri, se regăsesc radiografii ale societății românești din a doua jumătate a secolului XIX, care astăzi, pe alocuri, dau impresia că timpul a stat în loc.

De pildă, critică situația economică generată de proasta funcționare a aparatului de stat, spunând: „Legile și regulamentele, lansate fără metodă și fără continuitate, nu contribuiau deloc la întărirea mecanismului politic, nici la sprijinirea intereselor sociale. Veniturile publice se reduceau paralel cu sporirea impozitelor și puțina încredere pe care această stare de lucruri o inspira în afară îndepărta capitalurile străine care ar fi putut, creând antreprize de utilitate generală, să contribuie din plin la progresul nostru“.

Apoi, Nicolae Suțu era din aripa naționaliștilor, a celor care nu susțineau pornirile revoluționare, ci evoluția prin reforme, graduală, responsabilă. Credea că aceia care nu înțeleg acest sistem sănătos erau demagogi și aici îi încadra pe liberalii lui I.C. Brătianu și D.A. Sturdza.

În analiza clasei politice considera: „Libertății, ca și autonomiei, i-am dat un înțeles nelimitat; am crezut că ne e totul îngăduit, am scuturat orice frâu și independența opiniilor noastre a însemnat denigrarea și înjosirea autorității, batjocorirea și defăimarea a tot ce ni s-a părut superior într-un fel oarecare. Ignorând adevăratul înțeles al patriotismului, cu cât ne-am pus mai de-a curmezișul, cu atât ne-am crezut mai patrioți“.

În fine, aloca o parte de vină și poporului, pe care-l acuza că „asistă cu cea mai desăvârșită indiferență și n-are nicio opinie“ când vine vorba de treburile obștești, fiind lăsat în apatie și ignoranță.

Susținător al lui Cuza și al unirii

Sfârșitul carierei sale politice și administrative a venit în preajma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1858 a fost ales deputat de Putna în adunarea electivă a Moldovei, însă în anul următor problemele de sănătate l-au împiedicat să participe la ședința de la Iași în care a fost ales Cuza. A trimis, în schimb, o telegramă cu votul său pentru susținea alegerii lui.

În 1860, după înfăptuirea Micii Unirii, a fost ales membru al Comisiei Centrale de la Focșani, unde a avut numeroase inițiative, precum înființarea Curții de Conturi, unificarea cursului monetar, dezvoltarea industriei, construirea de căi ferate și alte asemenea detalii esențiale în administrația unitară a Principatelor.

În 1862, s-a retras definitiv din viața publică și s-a stabilit la o moșie din Moldova. Se considera depășit de evenimentele politico-sociale care se desfășurau în țară. Însă mai avusese o idee pe care o susținuse cu mult aplomb: numirea pe tronul țării a unui principe străin.

„Din pricina nenumăratelor incoveniente ale hospodaratului domnilor pământeni, rezultatelor funeste ale administrației lor, lipsei de oameni capabili pe care să se întemeieze speranța unui viitor mai bun, am fost printre cei dintâi care au conceput și au lansat ideea adoptării unui prinț străin, luat dintr-una dintre familiie regale sau ducale din Europa, și – ca un accesoriu necesar – pe aceea a unirii Principatelor, spre a face noul stat mai demn de un asemenea conducător“, își argumenta poziția în memorii.

„Sărac în cea mai mare lipsă“

A trăit să-și vadă ideea înfăptuită, când Carol I a intrat în București, pe 10 mai 1866. Nicolae Suțu a murit în ianuarie 1871, în Moldova, preocupat numai de scrierile sale. Decesul a fost anunțat în Parlament de Mihail Kogălniceanu, un apropiat al său, cu care a lucrat îndeaproape în anii în care România creștea puțin câte puțin.

Kogălniceanu i-a făcut un ultim elogiu și a cerut instituirea unei pensii pentru familia lui Suțu, care „a murit sărac, sărac în cea mai mare lipsă“. Așadar, stoicismul și sărăcia i-au rămas lui Nicolae Suțu în final.

Citește mai multe amănunte despre istoria familiei Suțu pe adevarul.ro