Jubileul Împăratului Sfântului Imperiu Romano-German și Regelui Ţărilor Coroanei Cehe, Carol al IV-lea
Nici marea istorie nu este lipsită de istorioare. La palatul din Avignon al cardinalului Pierre Roger de Rosieres, care altminteri era duhovnicul spiritual al lui Carol al IV-lea ajuns la maturitate, a avut loc o discuţie care a intrat în biografiile celor doi mari oameni. „Tu o să fii odată împărat al Imperiului Romano-German”, i-a prezis cardinalul lui Carol, iar acesta i-a răspuns prompt:„Tu vei ajunge papă înaintea mea ”. Cele două previziuni s-au adeverit.
La 14 mai a.c. s-au împlinit şapte sute de ani de la naşterea împăratului Sfântului Imperiu Romano-German şi regelui ceh Carol al IV-lea. În ultimele decenii, el a devenit cea mai importantă personalitate istorică a Cehiei, clasându-se în sondaje chiar înaintea lui Jan Hus şi a pedagogului Jan Amos Komenský. Dar cehii nu îl pot considera pe „tatăl patriei” doar al lor:Carol a fost un suveran al întregii Europe Centrale, din nordul Italiei până la ţărmul Mării Baltice, cuprinzând Prusia, Burgundia până la graniţa cu Polonia.
Moştenirea după tată.
Deşi Carol al IV-lea a fost urmaşul direct a două dinastii regale, Přemysl şi Luxemburg, copilăria lui nu a fost una fericită. Abia la curtea regelui Franţei, unde l-a trimis tatăl lui, fără consimţământul mamei, regina Elisabeta de Boemia (Eliška Přemyslovna), s-a bucurat nu doar de o educaţie aleasă, dar a primit şi un nume nou. Dacă numele său de botez a fost Venceslav (Václav), în Franţa el s-a numit Carol (Karel), adoptând numele celebrului împărat roman şi, de asemenea, a devenit soţul fermecătoarei prinţese Blanca de Valois. Tatăl său, Ioan, rege al Boemiei şi conte de Luxemburg, i-a încredinţat din fragedă tinereţe misiuni pline de răspundere în nordul Italiei, Tirol şi mai ales în Boemia, având grijă întotdeauna ca fiul său să nu se înfumureze. Carol, în calitatea sa de reprezentant al regelui, având titlu de margraf de Moravia, a repurtat numeroase succese, dar, odată cu înaintarea în vârstă, a început să suporte tot mai greu accesele de egoism ale tatălui său.
Ioan de Luxemburg a fost un reprezentant strălucit al erei cavalerismului care tocmai se încheia. Multor contemporani şi istoricilor de mai târziu nu le-a plăcut că el venea în Boemia doar ca să facă rost de bani pentru aventurile lui cavalereşti. Dar în acelaşi timp se uită că posesiunile dinastice pe care le-a lăsat fiului său Carol au fost mărite cu treisprezece principate sileziane, cu Lusacia superioară şi Lusacia inferioară (Horní şi Dolní Lužice) şi, nu în ultimul rând, cu Cheb. De asemenea, ridicarea episcopiei de Praga la rangul de arhiepiscopie a fost opera politicii sale. Fiul lui a asistat la toate aceste realizări, ştiind totodată bine că tatăl său împreună cu papa Clement al VI-lea pregăteau o campanie menită să îl instaleze pe el, margraful Carol, pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German, după excomunicarea şi detronarea îndărătnicului împărat Ludovic de Bavaria.
Rege în Boemia, contrarege în Sfântul Imperiu Romano-German.
În vârstă de treizeci de ani, Carol al IV-lea a devenit în doar două luni, în vara anului 1346, concomitent împărat al Sfântului Imperiu Romano-German şi rege al Coroanei cehe. În timp ce pe tronul Sfântului Imperiu Roman a ajuns în urma alegerii sale, în calitate de succesor al regelui Boemiei a fost acceptat de dieta cehă la 11 iunie 1341. Deşi Carol a primit cinci dintre cele şapte voturi ale principilor electori ai Imperiului, care aveau drept de vot, el a fost nevoit să-şi câştige singur puterea prin fapte. Alegerea lui a avut la început un ecou critic şi în rândul învăţaţilor de la Curtea împăratului detronat, Ludovic de Bavaria, pentru care Carol al IV-lea era un „rege al clericilor”. Eforturile pe care acesta a trebuit să le depună pentru a fi recunoscut de facto în Sfântul Imperiu Roman nu i-au îngăduit să aibă prea mult timp pentru a înfăptui reforme de stat, şi cu atât mai puţin pentru a le justifica teoretic.
Prin alegerea şi încoronarea sa de mai târziu, Carol a dobândit doar stăpânirea asupra aşa numitelor bunuri ale imperiului, care se împărţeau în bunuri ale imperiului în sensul restrâns al cuvântului şi în feude şi domenii ale instituţiei ecleziastice. Dar regele nu poseda domeniile imperiului, fiind doar administratorul lor şi, pe cât era posibil, cel care le sporea, ceea ce se exprima şi în titlul lui de „sporitor al imperiului”. Regele exercita domnia supremă prin intermediul unei alianţe feudale cu principii imperiului şi cu alţi oameni liberi. Numărul principilor imperiului era variabil, iar la mijlocul secolului al XIII-lea numărul lor era de circa 90 din rândul clerului şi doar 12 laici. Dintre aceştia, prin greutatea puterii lor, s-au detaşat şapte aşa-numiţi prinţi electori care, de la finele veacului al XII-lea, au cerut să deţină prerogativa alegerii şi detronării împăraţilor. Primul vot în acest colegiu via facti, care, mai târziu, a fost consfinţit în Bula de Aur, legea constituţională a lui Carol, aparţinea regelui ceh, ceilalţi trei prinţi electori laici fiind palatinul de Rin, ducele de Saxa şi margraful de Brandeburg. Dintre cei trei prinţi electori ecleziaşti, primul loc revenea arhiepiscopului de Köln, alături de care se aflau arhiepiscopii de Trier şi Mainz.
Carol al IV-lea (mozaic)
Primii ani de domnie ai împăratului Sfântului Imperiu Roman Carol al IV-lea.
După ce cunoaştem mecanismul de stat al Sfântului Imperiu Romano-German, putem urmări mai lesne felul cum s-a comportat Carol al IV-lea după alegerea lui ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, la 11 iulie 1346, pe străvechiul tron regal (Königstuhl) de pe malul stâng al Rinului.
Împăratul Sfântului Imperiu Romano-German de până atunci, Ludovic de Bavaria, îşi asigurase în luna septembrie a aceluiaşi an fidelitatea oraşelor bogate ale imperiului, iar împotriva lui Carol nu înfăptuise nimic, şi nici măcar nu se lăsase tulburat de încoronarea acestuia. Încoronarea a avut loc la Bonn, la 26 noiembrie, deoarece oraşele tradiţionale de încoronare, Aachen şi Colonia, au refuzat să-i deschidă porţile lui Carol. Poziţia noului împărat roman era cât se poate de şubredă, după cum se poate observa din faptul că a fost nevoit să călătorească deghizat în ţinuturile lui Ludovic. În partea de apus a imperiului, Carol a avut un sprijin puternic din partea unchiul său Balduin, arhiepiscop de Trier, după cum s-a putut baza şi pe papa Clement al VI-lea de la Avignon, dar cu preţul unor concesii greu acceptabile. În această situaţie, noul împărat şi-a dovedit talentul diplomatic, deoarece, prin amânări şi diverse pretexte, a evitat să îşi îndeplinească promisiunile şi angajamentele electorale. Cu aceeaşi abilitate, Carol a fost nevoit să procedeze şi faţă de suveranii celor două mari puteri din vest învrăjbite între ele, Anglia şi Franţa.
Războiul începuse să ameninţe că va izbucni şi în centrul Europei, când Ludovic de Bavaria, în efortul lui de a pune stavilă influenţei crescânde a lui Carol, l-a atacat pe aliatu său în Suabia şi Tirol. La începutul lui octombrie 1347, Carol s-a îndreptat cu o oştire relativ puternică spre hotarele cu Boemia, unde a aflat că, pe 10 octombrie, Ludovic suferise un atac mortal de apoplexie în timpul unei vânători de urşi. Carol a folosit acest prilej – şi, printr-o campanie fulger, a obligat să capituleze nu doar oraşele imperiului şi alte oraşe din Franţa şi Suabia, dar şi pe cele din regiunea Rinului. De atunci, baza lui importantă a devenit puternicuşi bogatul oraş Nürnberg.
Sucesele politice ale lui Carol au fost umbrite de moartea soţiei sale Blanca, în vârstade 32 de ani, survenită la 1 august 1348, care a lăsat în urma ei a două fiice, Markéta şi Ecaterina (Kateřina). Deoarece Carol nu avea moştenitori la tron, era limpede că mai devreme ori mai târziu se va însura din nou. Carol i-a uimit pe toţi atunci când, printr-o singură manevră magistrală, a cucerit o mireasă fermecătoare şi un aliat influent împotriva noului contrarege care apăruse la orizont la începutul anului 1349. Opoziţia imperiului condusă de Ludovic al V-lea de Brandenburg a încercat, la sfârşitul lui ianuarie 1349, să îl impună pe tronul imperiului pe contele Günther din Schwarzburg. Dar, pe baza unui acord secret, a fost aranjată la iuţeală căsătoria lui Carol cu Anna, fiica în vârstă de 20 de ani a prinţului elector de Rin, Rudolf al 2-lea Falcký. Contraregele Günther nu a avut forţe suficiente să îl înfrunte pe Carol pe câmpul de luptă şi, din această pricină, la sfârşitul lui mai 1349, a renunţat lapretenţia la tronul imperiului. Lupta crâncenă pentru stăpânirea Sfântului Imperiului Roman, care a durat trei ani, s-a încheiat la 25 iulie 1349, odată cu cea de-a doua încoronare a lui Carol, care, de această dată, a avut loc „în locul cuvenit”, în Domul din Aachen.
Ideea lui Carol privind statul ceh.
În primăvara anului 1348, Praga a devenit locul activităţii făuritoare de istorie a lui Carol în favoarea metropolei, a Boemiei şi a întregii confederaţii a ţărilor Coroanei cehe. Prin privilegiul din 8 martie, Carol a înfiinţat Oraşul Nou (Nové Město) în Praga, după care a urmat înfiinţarea universităţii, la 7 aprilie, prima la vest de Paris şi la nord de Alpi. Totodată, în aceeaşi zi de 7 aprilie au fost emise alte treisprezece acte şi bule prin care Carol a consfinţit privilegiile regilor cehi şi a reglementat pentru câteva secole relaţiile dintre ţările confederaţiei Coroanei cehe.
În strădania de a limita înţelesul restrâns al noţiunii de putere regală şi a legăturii ei directe cu persoana suveranului, Carol a apărat ambiţiile dinastiei sale, formulând o nouă concepţie a statului. Aceasta a fost exprimată prin distincţia care a fost impusă între persoana regelui şi instituţia suprapersonală a ţărilor Coroanei cehe. Prin această instituţie, Carol al IV-lea a creat în acelaşi timp fundamentul de drept statal al unei alianţe între ţări, feude şi domenii, care depindeau atât de persoana regelui ceh, cât şi de Coroana cehă. Deşi intenţia lui Carol a fost acea de a slăbi aspiraţiile la putere ale înaltei nobilimi şi ale stăpânilor liberi depământ, nobilimea cehă nu a protestat împotriva acestei noi concepţii. În schimb, în octombrie 1355, a respins cu toată hotărârea proiectul unui codex de legi (aşa-numitul Maiestas Carolina) care trebuia să o încătuşeze printr-un drept scris. Domnii cehi nu au vrut ca regele Carol al IV-lea să se înfumureze;potrivit vechiului lor principiu, regele era doar primul dintre ei. Carol a tras învăţămintele cuvenite:a lăsat privilegiile domnilor cehi şi înaltei nobilimi şi, din respect faţă de poziţia lor de putere, a asigurat propriului său regat prosperitate şi relaţii paşnice de lungă durată.
Carol nu a fost cruţat însă de suferinţe personale. În octombrie 1350 s-a îmbolnăvit grav de o slăbire de natură nervoasă a membrelor, care l-a ţintuit la pat luni întregi. Abia se însănătoşise când a fost afectat profund de moartea fiului său în vârstă de 2 ani, Václav, la sfârşitul lui decembrie 1351, căruia îi găsise deja o mireasă în persoana Annei, moştenitoarea în vârstă de 12 ani a importantului principat Svídnický. În locul fiului său, chiar lui Carol al IV-lea i-a venit rândul să fie mire, întrucât la 2 februarie 1353 a rămas văduv pentru a două oară. Nunta a avut loc încă la finele anului 1353, dar, ţinând cont de vârsta miresei, Carol a trebuit să mai aştepte câţiva ani până când soţia i-a dăruit un moştenitor al tronului. A aşteptat până în 1361, când Anna Svídnická i-a dăruit un fiu, viitorul rege al imperiului şi rege ceh Václav al IV-lea.
Nici cea de-a treia soţie a lui Carol nu a fost cruţată de soarta tristă a predecesoarelor sale. Împăratul a suportat moartea Annei Svídnická, în iulie 1362, ca pe un „alt vicleşug al duşmanului nevăzut, de care nu putea să se ascundă”. După cum îi era obiceiul, Carel nu a şovăit prea mult şi s-a căsătorit din nou. Nunta cu Eliška Pomoranská, nepoata în vârstă de 16ani a regelui polon Cazimir cel Mare, a avut loc la Cracovia, pe 21 mai 1363. O lună mai târziu, dar cu trei zile mai înainte ca Elisabeta (Eliška Pomoranská) să fie încoronată la Praga la 18 iunie 1363, a avut loc încoronarea moştenitorului tronului, Václav al IV-lea, în vârstă de 2 ani, la Catedrala Sf.Vít din Praga. Chiar dacă Carol al IV-lea dorea ca în felul acesta să limiteze printr-un act cu totul singular în istoria cehă eventualele divergenţe ulterioare privind succesiunea, nici cei mai apropiaţi consilieri ai săi nu au aprobat această faptă sau chiar au râs pe furiş. Şi marii regi au slăbiciunile lor. Şi dacă am vorbit despre încoronare, nu putem să uităm cel mai important moment, care a avut loc în anul 1355, când Carol al IV-lea a fost încoronat împărat al Sfântului Imperiu Romano-German.
Bula de aur din anul 1356.
Ceea ce Carol nu a izbutit în ţările Coroanei cehe s-a dovedit a fi mai realizabil în Imperiu. Încă înainte de inaugurarea dietei imperiale, care a fost convocată la sfârşitul anului 1355, la Nürnberg, Carol al IV-lea, devenit acum împărat al Sfântului Imperiu Roman, a încheiat o serie de tratate parţiale, care pe de o parte consfinţeau împăcarea definitivă cu unii principi ai imperiului, iar pe de alta facilitau tratativele propriu-zile în legătură cu proiectul codului de legi al imperiului. Fiecare capitol din codul de legi a fost examinat pe rând în timpul sărbătorilor de Crăciun şi, deoarece împăratul a fost dispus să facă compromisuri în timpul tratativelor cu membrii dietei, la 10 ianuarie 1356 a avut loc la Nürnberg promulgarea festivă a codului, care a primit numele de Bula de aur.
Carol al IV-lea înconjurat de cei şapte prinţi electori (ilustraţie dintr-un manuscris de sec. XIV)
Împăratul ţinea în mod deosebit să delimiteze mai clar poziţia prinţilor electori laici, inclusiv să reglementeze cât mai precis toate modalităţile de alegere a împăratului Sfântului Imperiu Romano-German. Ambele încercări au fost izbutite şi, deoarece Bula de aur a trecut sub tăcere dreptul papei de a aproba alegerea, ea a reprezentat în mod indiscutabil unul dintre marile succese ale politicii externe a lui Carol al IV-lea.
Încă în partea introductivă a codului de legi a fost subliniată poziţia excepţională a regelui ceh, căruia îi revenea primul loc între prinţii electori laici şi o poziţie de frunte în dietele imperiale. Regatul Boemiei a obţinut şi alte privilegii, inclusiv alegerea liberă a domnitorului în cazul stingerii familiei domnitoare. De asemenea, Bula de aur a întărit considerabil poziţia celorlalţi prinţi electori laici care, practic, au primit drepturi regale. În schimb, de la Nürnberg au plecat dezamăgiţi reprezentanţii oraşelor imperiului şi altor metropole, care aşteptau un sprijin sporit pentru a-şi asigura drumurile şi comerţul. Bula de aur a interzis în mod expres asociaţiile orăşeneşti şi nu a modificat în niciun fel taxele vamale care erau disproproţionat de mari şi alte taxe. După cum îi era obiceiul, Carol al IV-lea nu a întors spatele nici celor puternici. Într-un capitol suplimentar din Bula de aur, cele mai importante trei oraşe ale Sfântului Imperiu Romano-German au primit un statut special. În continuare, împăratul trebuia să fie ales la Frankfurt, la Aachen să fie încoronat, iar la Nürnberg urma să îşi desfăşoare activitatea prima dietă a curţii imperiale.
Umbrele întunecate ale domniei lui Carol.
Carol al IV-lea a fost nu doar un om al vremurilor sale, dar şi un suveran al timpului său. De mai multă vreme i se reproşează că, mai ales în perioada când a administrat ţările Coroanei cehe în diferite locuri ale acestora au fost exterminaţi fără cruţare ereticii din Valden şi alţii. Numai între anii 1335-1346 au fost aduşi în fata inchiziţiei în jur de patru mii de oameni, dintre care aproximativ fiecare al douăzecelea a fost ars pe rug. În proiectul său de cod de legi, Carol al IV-lea a sancţionat, printre altele, tratamentul dur pe care îl folosise până atunci împotriva ereticilor locali. Chiar dacă atitudinea lui faţă de aceşti eretici şi faţă de persoanele de o altă credinţă poate fi judecată din puncte de vedere diferite, o latură întunecată a domniei lui Carol al IV-lea rămâne faptul că erezia a constituit pentru el nu doar un păcat public, dar şi o crimă de lezmajestate. Se cuvine să adăugăm că atitudinea sa dură faţă de eretici a făcut parte din politica reală a epocii în care a trăit, care, de fapt, a fost proprie şi altor contemporani cu sceptru regal.
O altă latură întunecată a domniei lui Carol al IV-lea a fost atitudinea lui faţă de evrei, mai ales în timpul pandemiei de ciumă neagră din anii 1348-1350. În declaraţiile sale oficiale, Carol i-a declarat pe evrei „supuşii săi amabili”, a vorbit despre nevoia de a-i proteja şi uneori chiar i-a apărat împotriva unor acuzaţii răuvoitoare. Evreii, pur si simplu, au făcut parte din componenta rentabilă a aşa-numitelor însemne regale, la fel ca baterea de monedă. Şi totuşi, în politica sa reală, Carol s-a resemnat în ceea ce priveşte protecţia lor. Astfel, el nu a putut să împiedice masacrarea înfricoşătoare a evreilor din partea locului, care a avut loc la scurt timp după şederea lui la Frankfurt, în iulie 1349. În timp ce mai mult sau mai puţin a izbutit să salveze ţările cehe de la pogromuri, la Nürnberg şi în alte oraşe ale imperiului situaţia i-a scăpat de sub control. Într-o perioadă când Europa era străbătută de mulţimi de flagelanţi fanatici, nu a avut puterea să limiteze masacrarea evreilor. Dar ce se poate spune despre acteleîn care a împărţit averea victimelor. O altă latură întunecată a domniei lui Carol al IV-lea a fost atitudinea lui faţă de evrei, mai ales în timpul pandemiei de ciumă neagră din anii 1348-1350. În declaraţiile sale oficiale,
Carol i-a declarat pe evrei „supuşii săi amabili”, a vorbit despre nevoia de a-i proteja şi uneori chiar i-a apărat împotriva unor acuzaţii răuvoitoare. Evreii, pur si simplu, au făcut parte din componenta rentabilă a aşa-numitelor însemne regale, la fel ca baterea de monedă. Şi totuşi, în politica sa reală, Carol s-a resemnat în ceea ce priveşte protecţia lor. Astfel, el nu a putut să împiedice masacrarea înfricoşătoare a evreilor din partea locului, care a avut loc la scurt timp după şederea lui la Frankfurt, în iulie 1349. În timp ce mai mult sau mai puţin a izbutit să salveze ţările cehe de la pogromuri, la Nürnberg şi în alte oraşe ale imperiului situaţia i-a scăpat de sub control. Într-o perioadă când Europa era străbătută de mulţimi de flagelanţi fanatici, nu a avut puterea să limiteze masacrarea evreilor. Dar ce se poate spune despre actele în care a împărţit averea victimelor viitoarelor pogromuri episcopilor şi domnilor, a căror favoare se străduia să o câştige? Şi deoarece niciuna dintre acţiunile lui de pe arena politică nu a avut nimic comun cu morala creştină, Carol al IV-lea a folosit măcar pilda căinţei personale şi a evlaviei manifestate public. Credinţa lui nu trebuie pusă la îndoială şi este limpede că ea a cuprins şi un calcul simplu legat de răscumpărarea păcatelor de pe pământ şi strângerea moaştelor suspecte.
Praga, vedere de ansamblu
Curtea lui Carol şi instituţiile ei.
Un mediu şi un instrument hotărâtor al regilor şi împăraţilor Sfântului Imperiu Romano-German din Evul Mediu târziu l-a reprezentat Curtea. Fără Curte, cum afirma un expert, nu ar fi existat niciun suveran. Nu întâmplător, odată cu moartea regelui sau a sfântului împărat roman, au dispărut toate instituţiile lui „de stat”, iar prin ruperea în două a sigiliului s-a încheiat mai apoi activitatea cancelariei acestuia. Carol al IV-lea, după cum ştim deja, a urcat pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German ca un contrarege, astfel încât, de la bun început, a fost nevoit să-şi făurească un sistem administrativ. Uneori rămânem uluiţi gândindu-ne la sarcinile enorme pe care a trebuit să le îndeplinească Carol, în calitate de suveran, la vârsta de numai 30 de ani. De la bun început trebuie să ne dăm seama că –metaforic vorbind – a domnit numai în locul unde se găsea. Un împărat al Sfântului Imperiu Romano-German pierdea pământul de sub picioare dacă nu se afla mereu pe drumuri. Nu exista nicio metropolă a imperiului, în sensul de astăzi al cuvântului, după cum Praga era una dintre reşedintele dinastiei de Luxemburg. Curtea, împreună cu toate instituţiile, dar mai ales împreună cu Cancelaria călătorea odată cu regele sau cu împăratul.
Din cercul intern al serviciului de la Curte făceau parte „funcţionarii”, a căror sarcină era grija faţă de persoana suveranului. De asemenea, ei preluau mai mult sau mai puţin sarcini de natură pur politică, de stat ori diplomatică. După ce depunea jurământul, curteanului i se cuvenea un serviciu plătit. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că împăratul Carol al IV-lea nu a domnit prin intermediul instituţiilor oficiale, ci prin confidenţii săi. La prima vedere s-ar părea că omul cel mai important de la Curte era marele maestru al Curţii. Uneori aşa şi era, alteori existau doi, după cum apăreau şi situaţii când regele nu avea nevoie de acest demnitar.
Cu influenţa marelui maestru al Curţii concura cancelarul, reprezentantul cancelariei, care întotdeauna era o persoană care deţinea un rang ecleziastic înalt. Cancelaria în deplasare număra doisprezece până la cinsprezece notari, copişti şi alţi slujitori. Împreună cu domnitorulpleca la drum şi Curtea de justiţie a imperiului, în frunte cu judecătorul Curţii, care avea şi el la dispoziţie o Curte mai mică. Demnitarii amintiţi, împreună cu maestrul sfatului administrativ privind finanţele şi cu mareşalul Curţii erau persoane cu rang de înalt demnitar în consiliul care era cea mai importantă instituţie a curţii domnitorului. Suveranului îi reveneau nu doar cele mai înalte competenţe judecătoreşti, dar şi exercitarea lor în cadrul întrunirilor aşa-numitului tribunal al Curţii. La aceste întruniri erau dezbătute numai cazurile care implicau cele mai grele pedepse. Deşi tribunalul Curţii avea o cancelarie mai mică, în secolul al XIV-lea acesta nu reprezenta o instituţie permanentă deoarece se muta împreună cu suveranul şi Curtea acestuia dintr-un loc în altul.
Competenţe şi regulamente interne nestabile aveau în această perioadă şi dietele, care, încet, au evoluat dintr-o instituţie a Curţii într-o instituţie a imperiului. Numai în perioada când lipsea împăratul, dietele se întruneau şi fără el, altfel, în principiu, depindea de împărat dacă, când şi în ce componenţă era convocată dieta. Hotărârile dietelor depindeau însă de principii imperiului şi de oraşe, deoarece era la latitudinea lor în ce măsură şi în ce privinţă vor veni în întâmpinarea revendicărilor regelui.
Înfiinţarea Universităţii din Praga, în aprilie 1348, a rămas timp de câţiva ani la nivel de intenţie, ceea ce a exclus aproape coparticiparea activă a primilor profesori universitari la conceperea actelor politice ale lui Carol. Un rol cu atât mai mare a revenit juriştilor şi demnitarilor ecleziaşti, care se aflau alături de suveran. În prima perioadă a domniei lui Carol este recunoscută în general poziţia influentă a episcopului de Praga, Arnošt din Pardubice (mort în 1364), care şi-a desăvârşit cultura în Italia. Poate şi mai apropiat de Carel a fost Ioan din Středa, protonotarul lui de lungă durată şi cancelar, care, până în anul 1374, s-a aflat în fruntea cancelariei care era comună pentru ţările Coroanei cehe şi Imperiu.
Ceremonie după reguli din vechime la Universitatea Carolină din Praga, în 2009;aceasta este prima universitate din spaţiul central european, înfiinţată la 7 aprilie 1348 de împăratul Carol al IV-lea (Universitas Carolina Pragensis)
Carol al IV-lea, ca un rege cultivat ce era (rex literatus), a fost o excepţie printresuveranii din Evul Mediu dezvoltat şi târziu, datorită talentului său nativ, culturii de excepţie, cunoaşterii diferitelor ţări şi, nu în ultimul rând, datorită stăpânirii active a mai multor limbi, inclusiv a limbii latine. Deşi el însuşi nu a stat niciodată să înveţe în banca din aula uneiuniversităţi, latina lui a fost suficientă nu doar pentru a dicta acte, dar şi pentru a-şi scriautobiografia, o operă singulară nu numai pentru secolul al XIV-lea, dar şi pentru secolul al XV-lea. Încă din prima sa mică operă literară, care au fost Regulamentele liturgice pentru cinstirea Sfintei Lănci şi a altor relicve ale imperiului, a ieşit în evidenţă primatul concepţieireligios-teologice asupra lucrurilor şi faptelor din lumea de pe pământ. Încă din tinereţe, Carola fost convins despre intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa de pe pământ şi, conform cuaceastă concepţie, s-a inclus pe sine în sfera miraculoasă a unei instanţe superioare. Aproapetot ce a considerat că trebuia inclus în Autobiografia sa a explicat fie ca o autopredestinarecătre cele mai înalte ţeluri ori ca o înzestrare cu capacităţi intelectuale cu totul speciale.
Imaginile religioase şi teologice sugerate par să vină în sprijinul opiniei că regele Carol al IV-lea s-a străduit să impună o anumită formă de teologie de stat. Totodată esteremarcabil că ecourile care au ajuns la viitorul împărat al Sfântului Imperiu Romano-Germandin partea umaniştilor italieni erau departe de o gândire politică reală. Afirmaţia este valabilămai ales în privinţa poetului Francesco Petrarca şi a tribunului poporului roman, Cola di Rienzo. Deşi Carol al IV-lea a creat în jurul său în mod conştient o aură mitică, pe jumătate denatură sacrală, în sfera politicii pragmatice el s-a condus după criterii pur utilitaristice. De pildă, în Autobiografia sa, nu a ezitat să îi numească pe cei mai mulţi domnitori cehi tirani, întimp ce pe el însuşi s-a prezentat ca un discipol al dreptăţii şi comunităţii tuturor oamenilor de bine.
Carol al IV-lea, constructor şi mecena al artiştilor.
După anul 1350, Hradul din Praga nu a fost singurul mare şantier de construcţie. Nudeparte de Praga, Carol a început să ridice un castel pentru a păstra bijuteriile şi moaşteleimperiale, care, după numele său, s-a numit Karlštejn. Un grup de pictori şi decoratori aiCurţii au respectat, fireşte, indicaţiile ordinatarului, fără a limita însă aportul creatorindividual al unor artişti străluciţi, care au fost Nicolae Wurmser din Strasbourg, MaestrulTheodorik şi Maestrul Osvald.
Carol al IV-lea a fost însă în primul rând împărat al Sfântului Imperiului Romano-German şi, din această pricină, a trebuit să aibă reşedinţe tranzitorii adecvate pe tot cuprinsulimperiului. Dacă drumurile lui se îndreptau spre Apus, Carol se oprea în mod regulat la castelul imperial din Nürnberg. În acest oraş important al imperiului, care a jucat un rolexcepţional în situaţia complicată de după alegerea lui ca împărat, Carol al IV-lea a poposit decel puţin cincizeci de ori. Oraşul a apreciat cum se cuvine favoarea imperială, manifestându-şirecunoştinţa prin construirea de statui ale împăratului, care au împodobit faţada bisericii nouedificate, Frauenkirche, şi aşa-numita Fântană frumoasă. După dobândirea Brandenburgului în anul 1373, Carol al IV-lea a dat poruncă să fie reconstruit într-un mod costisitor vechiulcastel al margrafului de lângă oraşul cu acelaşi nume, Tangermünde, aşezat la confluenţa râurilor Elba şi Tanger. La sfârşitul domniei sale, împăratul obişnuia să poposească aici deseori, ba chiar în perioada respectivă a considerat acest castel ca principala sa reşedinţă.
Karlštejn, castel gotic construit la sud-vest de Praga, la dorinţa lui Carol al IV-lea, pentru a păstra bijuteriile de încoronare a regilor cehi
Aproape în fiecare loc din Sfântul Imperiu Romano-German în care a popositîmpăratul şi nu numai – este vorba de câteva sute de localităţi – poate fi găsită o urmă aacestuia, începând cu actele scrise şi sfârşind cu învăţăturile religioase în avantajul instituţiilor ecleziastice din partea locului. Harta şederilor lui, care acoperă o mare parte din Europacontinentală, ar fi împânzită, în sens metaforic, cu steluţe care amintesc până astăzi de marele împărat. Dintre ele însă, Praga ar avea cea mai mare stea. Dintre toate oraşele imperiului lui Carol, Praga, datorită mărimii ei, a avut cea mai mare şansă de a deveni capitala potenţială aSfântului Imperiului Romano-German, jucând rolul Parisului. O încercare promiţătoare în acest sens a fost, printre altele, faptul că la Praga au început să-şi ridice palate unii principi ai imperiului astfel încât, cel puţin temporar, ea a fost una dintre cele mai importante metropoledin Europa.
Testamentele politice ale lui Carol.
Alegerea lui Václav (al IV-lea), fiul lui Carol al IV-lea, ca împărat al SfântuluiImperiu Romano-German, în iunie 1376, divergenţele care au început să apară între fiii defunctului său frate şi cei ai margrafului Moraviei, Jan Jindřich, strădania soţiei împăratului, Elisabeta Pomořanská, de a-i impune pe fiii săi, Zigmund şi Ioan, şi, cel mai degrabă, starea de sănătate tot mai şubredă a împăratului Carol l-au determinat să se gândească la testamentul său politic.
Carol a făcut cunoscut primul său testament la 21 decembrie 1376, iar în cel de-aldoilea, datând din 18 octombrie 1377, a precizat mai mult sau mai puţin hotarele unor teritorii. În principiu, a fost vorba despre regulamentul succesoral în ramura regală a dinastiei Luxemburg, unde, potrivit aşteptărilor, primul loc i se cuvenea împăratului Sfântului Imperiu Romano-German şi regelui ţărilor Coroanei cehe Václav al IV-lea. Pe lângă regatul propriu-zis, după moartea lui Carol, Václav trebuia să domnească peste posesiunile sileziane sub administraţialui directă, peste teritoriile Lusacia Inferioară (Dolní Lužice) şi Budyšin, precum şi peste ducatul Javor-Svídnice, moştenit de la mama sa Anna. Ca senior feudal trebuia să domnească asupra principatului moravan, episcopiei de Olomouc, ducatului de Opava şi asupra celorlalte principate sileziane. În afară de aceasta, a devenit senior feudal în principatul nou creat de Zhořelecký, pe care l-a moştenit fiul său cel mai mic, Ioan. Al doilea fiu născut, Zigmund, încalitatea sa de margraf, a fost desemnat moştenitor în Brandenburg. De asemenea, în testament a fost stabilit precis cui şi în ce împrejurări i-ar reveni coroana cehă în cazul stingerii din viaţă a unuia dintre moştenitorii direcţi.
1378:intrarea în Paris a împăratului Carol al IV-lea (la mijloc);alături de el sunt fiul său, Václav al IV-lea, şi regele Carol al V-lea al Franţei (ilustraţie din Grandes Chroniques de France, colecţia Bibliotecii Naţionale din Paris)
Întâlnirea celor trei regi la Paris, din ianuarie 1378.
Când, la sfârşitul verii anului 1377, împăratul Carol al IV-lea a declarat căintenţionează să înfăptuiască o vizită în Franţa, vestea a provocat o mare agitaţie. În aer bântuia deja pericolul unei schisme a bisericii, războiul dintre Anglia şi Franţa tot nu seîncheiase, Carol trebuia să consolideze succesiunea fiului său Václav în Sfântul ImperiuRomano-German, iar în Ungaria sau Polonia să găsească o mireasă pentru fiul său mai mic, Zigmund. Din această pricină, puţini au fost cei care au crezut că în Franţa dorea să vadănumai moaştele sfinte, să meargă în pelerinaj la abaţia Saint-Maur-des-Fosses pentru a se însănătoşi ori ca să stea de vorbă cu regele Carol al V-lea, zis Cel înţelept. Aproape peste totunde s-a oprit în drumul său, a acordat şi consfinţit privilegii. La începutul lui decembrie, la Aachen, în expediţia care se tot mărea, a intrat şi fiul cel mare al împăratului, regele Boemiei, Václav al IV-lea.
Primirea împăratului şi a fiului său Václav la intrarea în Paris, în data de 4 ianuarie 1378, a fost spectaculoasă. Regele Franţei, Carol al V-lea, a ţinut neobişnuit de mult ca vizita celor trei reprezentanţi ai dinastiei de Luxemburg – împăratul Carol;regele Boemiei, Václav şi ducele de Luxemburg, Václav – să se desfăşoare în condiţii cât se poate mai bune. La întâlnirea celor mai puternici monarhi europeni, care a avut loc la 8 ianuarie 1378, împăratul a concurat cu amfitrionul său nu doar prin orizontul lui de om politic, dar şi prin traducerea excelentă a actelor contractuale imediat în mai multe limbi. Discuţiile propriu-zise păreau că nu se mai termină, ţinând cont de faptul că în curând cei doi Carol aveau să se stingă din viaţă, în timp ce societatea de la Curte şi publicul parizian au fost atrase mai degrabă de festivităţilecare s-au ţinut lanţ, datorită cărora şi-au întrerupt activitatea tribunalele şi alte instituţii.
Şederea lui Carol al IV-lea la Paris, care a început luni, 4 ianuarie, şi s-a încheiat sâmbătă, 16 ianuarie 1378, a creat în exterior impresia unei festivităţi unice, alcătuită din mai multe părţi. În afară de primirea fastuoasă de la intrarea în oraş, au fost organizate recepţii şi banchete strălucitoare, ostentative pentru cei din exterior, la care a fost invitat un cerc relativ larg de magnaţi, membri ai Curţii şi alţi demnitari. Faima generală a ospăţului festiv al celor trei regi, care a avut loc în mod simbolic în ziua Celor trei regi magi, la 6 ianuarie 1378, s-a datorat atât delicateselor gastronomice, acompaniamentului muzical, cât şi celor două acte ale unui spectacol de teatru care a fost prezentat în pauzele dintre felurile de bucate. Amfitrionula dorit în mod intenţionat să fie reprezentată drama istorică despre cucerirea Ierusalimului de către ducele Godefroy din Bouillon pentru a le aduce aminte oaspeţilor săi de misiuneane îndeplinită a eliberării Ţării Sfinte. La plecarea din Franţa, impresiile împăratului bolnav au fost la fel de extraordinare precum valoarea darurilor pe care le-au primit el, fiul său Václav şi ceilalţi membri de vază ai suitei.
Coroana regală cehă, numită coroana sfântului Václav
Ultimele săptămâni şi zile ale marelui împărat al Sfântului Imperiu Romano-German şi regelui ţărilor Coroanei cehe.
Împăratul a aflat vestea despre moartea papei Grigore al XI-lea la Praga, şi nu a mai avut putere să împiedice schisma bisericii care a urmat după alegerea celor doi papi rivali. Înultimele sale luni de viaţă, Carol al IV-lea fost chinuit de crize de gută şi nici măcar pelerinajul la miraculosul tămăduitor Sf. Maur nu a contribuit la o ameliorare a stării sale desănătate. După 2 noiembrie, în urma căzăturii de pe cal sau de pe scări, şi-a fracturat capul femural stâng. În urma şederii prelungite în pat s-a îmbolnăvit de pneumonie, din pricina căreia împăratul în vârstă de 63 de ani s-a stins din viaţă, la orele serii, în ziua de 29 noiembrie 1378.
Încă din timpul nopţii cancelaria regelui a trimis în toate părţile soli. Medicii şi chirurgii de la Curtea imperială au început să îmbălsămeze trupul defunctului. Pregătirea acestui spectacol pe care Praga nu-l cunoscuse până atunci a durat 11 zile. În tot acest răstimp, trupul răposatului împărat a fost expus pe o brancardă uriaşă în sala de audienţe a Hradului. Trupul împăratului a fost îmbrăcat în pantaloni din purpură aurie şi într-o hlamidă de culoare purpurie. În dreapta capului lui Carol a fost aşezată coroana Lombardiei, deasupra capului – coroana Sfântului Imperiu Roman, iar în stânga, coroana Boemiei. În partea laterală dreaptă afost pus sceptrul imperiului, iar globul şi sabia fără teacă, în partea laterală stângă. De-a lungul catafalcului a ars un număr impresionant de lumânări.
Cortegiul funerar s-a format sâmbătă, pe 11 decembrie, imediat la orele amiezii, în sala de audienţă a palatului regal. În fruntea cortegiului au mers făclierii, în număr de 564. Grupul lor era încheiat de 114 făclieri îmbrăcaţi în veştminte negre din suita regelui Václav al IV-lea. Consiliile celor două oraşe din Praga au trimis ca să facă parte din cortegiu 28 de funcţionari juraţi, îmbrăcaţi în haine de doliu şi cu şaluri din mătase brodate cu fir de aur. Un alt grup al cortegiului l-au format elevii de la 18 şcoli parohiale cu profesorii lor, canonicii domului şi discipolii lor, călugări de la toate mănăstirile, studenţii şi profesorii de la cele două universităţi din Praga.
Însemnul maiestăţii regale şi imperiale a defunctului l-a reprezentat corpul stegarilor.După stindardul din frunte, confecţionat din mătase roşie, au urmat drapelurile aşa-numitelor ţări vecine ale Coroanei cehe, ale Regatului Boemiei şi Sfântului Imperiului Roman. Fiecare stindard era însoţit de trei cavaleri în platoşe, cu însemnele cuvenite. Întregul grup era închisde un cavaler care purta un coif acoperit cu hermelină, pe care se afla coroana din aur, iar în cealaltă mână ţinea o sabie scoasă din teacă întoarsă cu tăişul spre pământ. Şi acesta era însoţit de trei cavaleri pe cai acoperiţi cu valtrapuri, purtând stindardele şi blazoanele imperiale. Cu o mare probabilitate, în urma stegarilor mergeau înalţi demnitari îmbrăcaţi în negru, cavaleri şi alţi nobili, al căror număr a fost estimat de un martor ocular la aproximativ 500 de persoane. Baldachinul din aur de deasupra năsăliei era purtat de doisprezece cavaleri pe care, probabil, în timpul opririlor, îi schimbau orăşenii de frunte.
După câteva escale în Praga, trupul regelui a rămas expus pe catafalc în timpul nopţii în Catedrala Sf. Petru şi Paul din Vyšehrad. După liturghia de dimineaţă, din ziua de duminică 12 decembrie, cortegiul a pornit din nou la drum şi, în aceeaşi zi, a ajuns la biserica Sf. Jacub din Staré Město. Luni, 13 decembrie, trupul regelui s-a odihnit peste noapte în Biserica Fecioarei Maria de pe lângă mănăstirea cruciaţilor ioaniţi din Malá Strana. În felul acesta afost adus un omagiu tuturor oraşelor regale pragheze şi bisericilor de rang important. În ultimazi a procesiunii – înmormântarea a avut loc miercuri, 15 decembrie 1378 – sicriul cu trupul defunctului împărat a fost expus în Catedrala metroplitană Sf. Vít. Recviemul a fost slujit de arhiepiscopul praghez Jan Oček din Vlaším, asistat de şapte episcopi, de asistenţii lor şi de o mulţime impresionantă de abaţi, stareţe şi canonici. După discursurile funerare a urmat depunerea de ofrande pentru catedrala metropolitană. Au fost oferite toate stindardele împreună cu 26 de cai din cortegiul funerar. O altă ofrandă adusă catedralei a fost emblema lui Carol şi casca împodobită cu coroana. Trupul regelui înfăşurat în stofe ţesute cu fir de aur a fost depus într-un sicriu din cositor împreună cu copiile aurite ale însemnelor regale, scutul de cavaler şi stindardul de război al imperiului, cu vulturul întors cu capul în jos. Prin depunerea sicriului în cavoul pe care, între timp, fusese cioplit un epitaf s-a încheiat înmormântarea lui Carol al IV-lea, care a durat 17 zile. Marele împărat a murit înainte de a putea afla dacă discuţiile sale particulare, pe jumătate secrete, cu regele Carol al V-lea al Franţei vor aduce schimbări în politica europeană.
Prof.dr. František Šmaheleste unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai istoriografiei cehe, europene şi mondiale. Este fondatorul şi directorul Centrului de studii de medievalistică, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Academiei de Ştiinţe a Republicii Cehe, membru al Consiliului ştiinţific al Universităţii Caroline, membru corespondent al Academiei Britanice, Societăţii Regale de Istorie, Academiei europene pentru ştiinţă şi artă, Asociaţiei americane de istorie. În activitatea lui de cercetare ştiinţifică s-a concentrat mai ales pe istoria Evului Mediu târziu, în special pe dinastia de Luxemburg, perioada husitismului, umanismului şi a reformei timpurii cehe, dar şi pe istoria medievală universală, iconografia şi iconologia medievală, doctrinele şi mentalităţile Evului Mediu târziu. Deşi în anii ’70 nu a avut voie să publice, a scris sute de articole de specialitate şi zeci de cărţi apărute ulterior în Cehia şi în străinătate. A primit mai mult de 20 de distincţii ştiinţifice cehe şi străine.
