Ilegalista Haia Lifșiț între realitate și mit prezentată în istoriografia comunistă

Haia Lifșiț reprezintă o personalitate emblematică pentru perioada ilegalistă a Partidului Comunist. Aceasta se datorează faptului că la vârsta de 26 de ani a decedat în timpul grevei foamei, în care se afla în semn de protest față de sentința primită în momentul condamnării sale. Decesul ei a fost considerat un sacrificiu adus cauzei partidului, care după război afirma despre aceasta:„Chiar și moartă Haia Lifșiț turbură liniștea burghezo-moșierimii.”[1]

Haia Lifșiț s-a născut la Chișinău, pe 27 decembrie 1903, într-o familie de mici funcționari evrei. Însă, imediat după instaurarea regimului comunist, anul nașterii acesteia era prezentat ca fiind 1905, anul Revoluției din Rusia considerată „burghezo-moșierească”, pentru a-i da o semnificație majoră:născută în an revoluționar cu doi ani înainte de răscoala din 1907. În familia sa avusese o mătușă deportată de către regimul țarist, și încă una întemnițată, o soră mai mare făcea parte din mișcarea muncitorească din România iar un frate va lupta mai târziu în Războiul Civil din Spania, făcând parte totodată din Rezistența anti-nazistă din Belgia în cel de-al Doilea Război Mondial[2]. Conform istoriografiei comuniste postbelice, aceasta a intrat în partid datorită faptului că trăia într-un „mediu revoluționar”, datorită „setei de dreptate, dragostei de oameni, credința într-un viitor mai bun și a dorul ei de viață și de fericire”[3].

 Haia Lifșiț a absolvit liceul din Chișinău, în timpul căruia a intrat în P.C.R., la 20 de ani, în 1923, când a fost aleasă în comitetul local al U.T.C. După liceu, a activat o perioadă în învățământ ca institutoare[4]. Însă din cauza răspândirii de manifeste P.C.R. cu ocazia zilei de 1 Mai, a fost arestată prima dată de Siguranță, împreună cu alți membri ai partidului, în 1924. Arestații au fost implicați într-o serie de procese judecate în principalele orașe ale României. A fost eliberată în 1925, după care s-a angajat ca lucrătoare într-o fabrică.

În noiembrie 1925 a părăsit România din cauza supravegherii Siguranței, plecând în Belgia, unde a locuit pentru o durată scurtă de timp cu sora sa;de asemenea, a stat o perioadă în Germania sub numele „Maria Pilat”. S-a stabilit la Viena, unde a fost în permanență în contact cu membrii conducerii P.C.R. aflați în emigrație[5]. Trimitea scrisori familiei prin intermediul unui prieten, scriindu-le, pentru a-i liniști, că lucra în străinătate în Viena, Geneva, Paris[6].

A avut doi urmași:Nachman și Gilla Lifschitz, stabiliți la Bruxelles[7].

În vara anului 1926 s-a întors în țară. Condamnată în costumacie la 10 ani de închisoare sub acuzația de crimă contra siguranței statului, a fost arestată. Dar, la scurt timp, autoritățile din lipsă de probe au fost nevoite s-o elibereze. S-a reîncadrează în mișcarea de tineret a partidului, lucrând pentru o vreme la șapirografierea revistei „Tânărul Leninist”, organ al C.C. al U.T.C. sprijinind munca de difuzare a publicației. Pentru activitatea desfășurată între anii 1926-1928 a fost aleasă în funcția de secretar al C.C. al U.T.C.[8].

În vara anului 1928, Haia Lifșiț se găsea la Oradea, unde se ocupa de scoaterea organului central de presă al U.T.C.:„Tânărul Leninist”, când tipografia a fost descoperită, fiind astfel arestată[9].

În timp ce se afla în închisoare a fost bătută în beciurile Siguranței, îmbolnăvindu-se de pneumonie. Procesul lotului Haia Lifșiț a avut loc la Cluj. În proces au fost implicați militanți, muncitori, intelectuali comuniști, uteciști, membri ai sindicatelor unitare, ai Ajutorului roșu și altor organizații comuniste. Haia Lifșiț a fost acuzată pentru „activitate revoluționară”[10]. La proces a fost apărată de Lucrețiu Pătrășcanu. În pledoarie, acesta s-a pronunțat pentru achitarea celor implicați în proces. Analizând regimul de ilegalitate pentru care sunt acuzați, a declarat:

„Activitatea în ilegalitate are loc acolo unde legile opresc cele mai elementare drepturi cetățeneși. […] Dizolvarea partidului și a tineretului comunist prin simple ordonanțe militare sunt fapte împotriva textului Constituției.”[11]

Sentința procesului a fost de 8 ani de închisoare, 10 ani interdicție și 20.000 lei amendă.

În semn de protest, în iunie 1929, Haia Lifșiț și ceilalți membri P.C.R. condamnați au declarat greva foamei, cerând amnistie politică. După o săptămână de la declararea grevei, ea s-a îmbolnăvit grav. După 43 de zile de grevă a foamei – în timpul accepta decât apă situația sa a devenit gravă. Deși i s-a acordat amnistie, nu a mai putut să beneficieze de ea, deoarece a decedat la 17 august 1929.

Confrom istoriografiei comuniste, înmormântarea ar fi avut loc în „condiții de mare încordare”. Cortegiul funerar s-a îndreptat spre cimitir pe străzi ocolite, fiind lăsați să fie prezenți numai părinții defunctei. În același timp s-au luat măsuri de prevedere pentru a evita demonstrații de stradă, cu ocazia înmormântării. Un ordin al ministrului de interne către Siguranța din Cluj din 17 august 1929 cerea luarea de măsuri  pentru ca transportarea de la sanatoriu la cimitir, aflată sub pază, să se facă pe drumul cel mai scurt și nefrecventat[12].

Comuniștii, în epocă, au prezentat în cotidianul „Viața muncitorească” moartea Haiei Lifșiț astfel:

„Tovarășa Haia a fost asasinată, dar ea n-a murit. Ea trăiește și va trăi veșnic în sânul maselor muncitoare, în sânul tinerilor muncitori și țărani, îndemnându-i prin jertfa scumpă a tinereții ei de 26 de ani, la lupta hotărâtă și neîncetată pentru doborârea dușmanului de clasă al poporului muncitor de la sate și orașe, pentru distrugerea regimului exploatatorilor și asasinilor vieții maselor muncitoare. Memoria tovarășei Haia Lifșiț va călăuzi în luptă pentru cucerirea amnistiei, masele trudite, care prin lupta lor vor smulge din ghearele asasinilor pe luptătorii revoluționari, pe comuniștii ce-și jertfesc viața pentru interesul general.”[13]

Se poate afirma că regimul a construit o mitologie a Haiei Lifșiț, plasând-o în „panteonul” comuniștilor care, conform partidului și-au dat viața pentru „cauza socialismului”. Aceasta a fost prezentată în termeni superlativi drept o veritabilă eroină. Liviu Deleanu i-a dedicat un poem, după care s-a compus o piesă muzicală, în cinstea revoluționarei, în anul 1965.

 În general, istoriografia din perioada comunistă a prezentat ilegaliștii care au murit în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial, drept „eroi ai clasei muncitoare”, care au murit pentru cauza partidului, fiind astfel martirizați. Haia Lifșiț s-a numărat printre aceștia, prezentată în operele apărute imediat după instaurarea regimului comunist astfel:

„Era inteligentă, vioaie și, ajutată de educația primită de la Partid în spiritul marxist-leninist, știa să se orienteze în cele mai delicate probleme. Astfel ea devine îndrumătoarea, învățătoarea celor din jurul ei. Ingeniozitatea ei era inepuizabilă în găsirea mijloacelor de a feri organizația pe care o conducea de primejdiile care o pândeau la tot pasul din partea poliției și Siguranței.”[14]

Datorită acestei descrieri, perioada primului arest era prezentată ca una extrem de dură în care i-ar fi fost pusă la încercare devotamentul față de partid:

„În 1924 cunoaște beciurile poliției burgheze. Este schingiuită până la pierderea cunoștinței. Dar nici durerile, nici setea și nici foametea nu-i pot descleșta gura. Nimic n-o poate clinti din hotărârea fermă de a-și face datoria de revoluționară. Ea tace și rabdă. Ea știe că – aici nu e singură, că partidul – tovarășii o apără.”[15]

Accentul este pus, preponderant, pe tratamentul care i-a fost aplicat cât era în custodia Siguranței și fidelitatea față de partid. Istoriografia trece în plan secund activitatea din perioada 1925-1928, alocând foarte mult spațiu arestării din 1928, procesului și grevei în care s-a aflat:

„Tot aparatul acela monstrous pentru schingiuit și omorât oameni este pus în funcțiune ca să se smulgă prizonierilor destăinuiri. Vergi de fier, bastoane de cauciuc, frânghii, ace, clești, tot ce poate provoca o durere fizică, este întrebuințat ca să-i facă să vorbească. Cei căzuți se sfârșesc zi de zi, văzând cu ochii, dar tac”[16].

Tratamentul i-a provocat pneumonia, slăbind-o. Loialitatea Haiei Lifșiț față de partid a jucat un rol foarte important:

„Dar partidul înfipsese adânc în conștiință legea sfântă că marile secrete trebuiau să rămână îngropate. Și îngropate au rămas! Delirul n-a eliberat niciunul din secretele acelea de care atârna munca organizației, viața multor oameni. Dar suferințele ei nu se vor termina. […] Soția șefului Siguranței, Radovici, venea în închisoare din curiozitate să vadă cum arată o comunistă și cum poate avea atâta putere de rezistență o femeie. Calcă în picioare trupul sărăcit de vlagă al Haiei Lifșiț, însă tinerețea și voința de luptă biruie încă odată.”[17]

Aflată la Consiliul de Război din Cluj, s-a scris că a luptat pentru îmbunătățirea condițiilor de viață din închisoare și ridicarea moralului tovarășelor sale. De asemenea, se mai menționează faptul că organiza un seminar pentru deținutele politice, pentru predarea ideologiei marxist-leniniste, și primirea de cărți în limbile rusă, franceză și germană.

Istoriografia comunistă afirma că justiția s-a folosit de proces pentru dizolvarea Sindicatelor Unitare, instrument considerat ca fiind „revoluționar al clasei muncitoare”. Judecata lotului Haiei Lifșiț, format din 120 de acuzați, a fost prezentat ca o înscenare ce trebuia să ia proporții vaste[18]. Despre prestația Haiei la proces s-a scris că în momentul în care ar fi fost întrebată de președintele completului de judecată dacă este comunistă, ar fi răspuns:

„Da! Sunt! Sunt, pentru că a fi comunist înseamnă să lupți pentru cauza clasei muncitoare, pentru cauza celor mulți, pentru cauza poporului. Sunt comunistă pentru că…”[19], moment în care ar fi fost întreruptă pentru a răspunde cât mai scurt.

În continuare, se afirma că mulți muncitori izbutiseră să se strecoare prin cordonul de agenți, special pentru a fi prezenți la procesul Haiei, de care ar fi fost fascinați:

„Muncitorii sorbeau cuvintele tovarășei Haia, primind îmbărbătări pentru lupta care trebuia continuată. Întrebările președintelui erau pentru Haia, cu tot atâtea prilejuri pentru a reveni mereu la tema pe care Partidul i-o încredințase:în numele tineretului muncitor al țării, ea demasca fără cruțare propaganda antisovietică, politica de provocări războinice, trădarea intereselor vitale ale țării și vânzarea ei imperialismului anglo-francez. Devenită din acuzată acuzatoare, Haia Lifschitz smulgea fără cruțare masca de minciuni și de ipocrizii a guvernului reacționar, făcând să răsune puternic în sala Consiliului de Război din Cluj glasul neînfricat al celor mai buni fii ai clasei muncitoare, glasul Partidului Comunist”[20].

Se menționa faptul că președintele s-a îngrozit de faptul că vorbele ei au avut ecou, stârnind protestele avocaților și ale publicului, astfel că a dat ordin să fie scoasă din sala de judecată. Dar cuvintele ei răsunau puternic în inimile celor ce o ascultaseră. Despre ecoul cuvintelor sale s-a scris astfel:

„Ele străpunseseră zidurile groase ale Tribunalului și se împrăștiaseră în toată țara, aprinzând flacăra și dorul de luptă al muncitorimii conștiente. Numele Haiei Lifschitz era rostit pretutindeni cu dragoste și cu respect căci tânăra U.T.C.-istă își făcuse acolo în închisoare datoria de comunistă și dăduse numelui de U.T.C.-ist o și mai mare strălucire.”[21]

S-a scris că ecoul cuvintelor ei a trezit indignare atât de puternică încât proteste din toată lumea soseau zilnic la ministerele de Interne, Justiție și Externe, împotriva deținerii în custodie a comuniștilor. Clasa muncitoare din Europa, America sau India ar fi trimis mesaje de simpatie deținuților politici, pentru manifestarea solidarității cu clasa muncitoare din România[22].

Referitor la greva foamei în care se afla Haia Lifșiț după aflarea condamnării, se menționează că în cea de-a 33-a zi de greva foamei, medicul militar o alimenta forțat:„Prepară un lichid din diferite alimente și printr-un furtun le introduce în stomacul Haiei. Aceasta agravă și mai mult starea ei[23].

În continuare, s-a scris că în a 33-a zi de grevă, așezată pe o targă, ilegalista a fost scoasă din Curtea Marțială și transportată la Sanatoriu, iar mașina în care se afla ar fi fost supravegheată de o armată întreagă de agenți secreți și polițiști cu revolver și bastoane de cauciuc, deoarece  în urma ei ar fi venit cu steaguri roșii muncitorii Clujului. După trei zile a murit. Deși bătrânii stăteau la căpătâiul ei, agenții Siguranței ar fi luat-o din spital, de sub ochii lor, împacheteând-o într-un cearceaf pentru a o duce cu mașina la cimitir, unde doreau să o îngroape în grabă de teama muncitorimii:

„Groparii se uitau mirați la domnii aceia bine îmbrăcați, care după ce-o zoriseră întruna luaseră ei înșiși lopețile din mâinile lor și aruncau acum pământul peste cadavrul fără coșciug.”[24]

Istoriografia face o afirmație foarte importantă pentru înțelegerea importanței acestei revoluționare comuniste în istoria partidului:

„Chiar și moartă Haia Lifșit turbură liniștea burghezo-moșierimii.”[25]

Încă o afirmație elocventă cu privire la importanța ds este următoarea:

„Numele și faptele Haiei Lifschitz trecură în patrimoniul glorios de luptă și de jertfă al detașamentului de avangardă al clasei muncitoare, ele fură înscrise în faldurile roșii ale steagului sub care își continua, cu energie sporită, lupta Partidului Comunist. Viața ei devine pildă de luptă a miilor de tineri muncitori.

Astăzi, când trăim măreața epocă a victoriei clasei muncitoare în țara noastră, gândurile noastre de recunoștință se îndreaptă către aceia care, ca și Haia Lifschitz, au făcut cu drag jertfa supremă a propriei lor vieți pentru realizarea idealului scump – pentru socialism[26].

Figurile de eroi care s-au ridicat din rândurile U.T.C. printre care și Haia Lifschitz, sunt pildă de patriotism luminat pus în slujba poporului”[27].

Prin urmare, se poate constata importanța Haiei Lifșiț în istoria P.C.R., plasată printre cei mai importanți reprezentanți din perioada interbelică, ocupând un loc important datorită a ceea ce s-a considerat „sacrificiul” ei:s-a opus unei decizii pe care o considera nedreaptă, intrând în greva foamei, care în cele din urmă i-a adus decesul. Din această cauză, partidul a considerat-o „eroină a clasei muncitoare”, plasând-o în „panteonul” ilegaliștilor interbelici.

BIBLIOGRAFIE

1.      ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 72/1952

2.      Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, Căzute în luptă...:Olga Bancic, Haia Lifșiț, Terezia Ocsko, Suzana Pârvulescu, Elena Pavel, Donca Simo, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1949

3.      Elisabeta Ioniță (1969). "Haia Lifşiţ" in Anale de Istorie, Vol. XV, Nr. 5, 1959, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R, Bucharest

4.      Eroi și martiri ai clasei muncitoare:Ștefan Gheorghiu, Ilie Pintilie, Bela Brainer, Gheorghe Crosneff, Haia Lifschitz, Iozsa Bela, Editura Federația Internațională a foștilor deținuți și internați politici antifasciști, București, 1949

5.      Viața Muncitoare, anul VI, nr. 24, 1 septembrie 1929

[1] Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, Căzute în luptă...:Olga Bancic, Haia Lifșiț, Terezia Ocsko, Suzana Pârvulescu, Elena Pavel, Donca Simo, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1949., p. 16.

[2] Ibidem., p. 11.

[3] Eroi și martiri ai clasei muncitoare:Ștefan Gheorghiu, Ilie Pintilie, Bela Brainer, Gheorghe Crosneff, Haia Lifschitz, Iozsa Bela, Editura Federația Internațională a foștilor deținuți și internați politici antifasciști, București, 1949, p. 57.

[4] Elisabeta Ioniță (1969). "Haia Lifşiţ" in Anale de Istorie, Vol. XV, Nr. 5, 1959, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R, Bucharest, p. 178.

[5] Ibidem, p. 179.

[6] Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, op. cit., p. 13.

[7] ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 72/1952, f. 2.

[8] Elisabeta Ionița, op. cit., p. 179.

[9] Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, op. cit., p. 13.

[10] Elisabeta Ionița, op. cit., p. 179.

[11] Lucrețiu Pătrășcanu în Ibidem., p. 180.

[12] Ibidem.

[13] Viața Muncitoare, anul VI, nr. 24, 1 septembrie 1929, p. 1.

[14] Eroi și martiri ai clasei muncitoare:Ștefan Gheorghiu, Ilie Pintilie, Bela Brainer, Gheorghe Crosneff, Haia Lifschitz, Iozsa Bela, Editura Federația Internațională a foștilor deținuți și internați politici antifasciști, București, 1949, p. 57.

[15] Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, op. cit., p. 12.

[16] Ibidem., p. 13.

[17] Ibidem., p. 13-14.

[18] Eroi și martiri ai clasei muncitoare:Ștefan Gheorghiu, Ilie Pintilie, Bela Brainer, Gheorghe Crosneff, Haia Lifschitz, Iozsa Bela, Editura Federația Internațională a foștilor deținuți și internați politici antifasciști, București, 1949., p. 63.

[19] Ibidem., p. 64.

[20] Ibidem., p. 65.

[21] Ibidem., p. 66.

[22] Ibidem., p. 66-67.

[23] Ibidem., p. 67.

[24] Ibidem., p. 68.

[25] Ecaterina Chivu, Ofelia Manole, op. cit., p. 16.

[26] Eroi și martiri ai clasei muncitoare:Ștefan Gheorghiu, Ilie Pintilie, Bela Brainer, Gheorghe Crosneff, Haia Lifschitz, Iozsa Bela, Editura Federația Internațională a foștilor deținuți și internați politici antifasciști, București, p. 69.

[27] Ibidem., p. 70.