Edouard Manet – picturi, scandaluri şi prejudecăţi

În1863, Maneta realizat una dintre picturile emblematice ale istoriei artei, Dejun pe iarbă. Tabloul părea cam ciudat atunci, prin prezenţa unei femei goale alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi elegant. Cu acest tablou, Manet devine ultimul pictor neoclasic şi primul pictor modern. Artistul nu a vrut să şocheze, ci a vrut să lupte cu nişte tabuuri.

Tabloul face o aluzie directă la Concertul câmpenesca luiTiţian, – de la Muzeul Louvre, la vremea respectivă în mintea tuturor spectatorilor informaţi. Manet se adresează deci unei categorii sociale precise, al cărei pretins bun-simţ caută să-l demaşte. Publicul a înţeles însă că pictorul a luat în râs pe vechii maeştri. Bărbaţii din tabloul lui poartă haine moderne, nu păreau figuri istorice. Hainele femeii sunt aruncate printre resturile de mâncare, sugerând că ea făcea parte din meniu şi că totul era neruşinat de modern. Tabloul face privitorul să se simtă ca un voyeur. Acest realism imagistic a şocat juriul Salonului din 1863, care l-a respins categoric.

O altă pictură celebră a artistului, Olympia, pictată tot în 1863, şi inspirată de Venus din Urbinoa aceluiaşiTiţian, va fi expusă la Salon în 1865. A provocat şi ea un scandal enorm, căci, la Manet, zeiţa Venus a lui Tiţian era reprezentată în chip de… curtezană.

Pictorul opunea acestor tablouri, de un mare realism, lirismul găunos caracteristic academismului, criticând şi ipocritul bun-gust burghez. Dar ele au fost apreciate atunci ca fiind dăunătoare moravurilor vremii.

Manet, un „om de familie bună” ratat în… pictură !

Edouard Manet(1832-1883) s-a născut într-o familie selectă şi putea deveni ministru sau chiar şef de guvern. Tatăl său, Auguste, era înalt magistrat ministerial, iar mama sa, Eugénie Fournier, fusese botezată de o prinţesă suedeză. De fapt, trebuie spus că naşul său era chiar regele Suediei. Împins de la spate spre o carieră juridico-diplomatică, adolescentul Manet a preferat rătăcirile. Absolvent de gimnaziu, Édouard este respins de Şcoala superioară de marină. Se îmbarcă însă temerar la bordul unui vas şi ia în piept Atlanticul, până în Brazilia. Schiţează neîntrerupt mateloţi furioşi, beţi, dar plini de viaţă, şi talazurile unui ocean care-i şoptea că are altă vocaţie. Urmează rătăcirile pe uliţele irezistibile ale Louvrului. La 18 ani, intră în atelierul pictorului de scene istorice Thomas Couture, unde dă dovadă de aptitudini tehnice excepţionale dublate de refuzul convenţiilor academice. Susţinut din umbra de un unchi, în spiritul lui Manet se creiona întreaga perspectivă a unei cariere de pictor. Nesăţios, a rătăcit apoi prin muzeele olandeze, germane şi, inevitabil, italiene. Renaşterea îl emoţiona, dar şi îndrăznelile lui Courbet şi Delacroix i s-au cuibărit în suflet. Va prelua eclectic din fiecare şi va înfiinţa propria sa instituţie, a cărei etichetă o ştim astăzi:precursor al impresionismului. În 1861, este acceptat la Salon, cu lucrarea Guitarrero. În octombrie 1863, se căsătoreşte cu o tânără pianistă daneză numită Suzanne Leenhoff. Din jurul anului 1870, cercul impresionist îl adoptă ca pe un precursor. Influenţa impresionistă se manifestă în special prin adoptarea unor subiecte lejere. Moare de sifilis netratat, cu piciorul stâng amputat. Cu doi ani înainte, primise Legiunea de Onoare.

 Salonul refuzaţilor

Respins de juriul Salonului, în 1863, Manet îşi va expune picturile, printre care celebrul  tablou  Dejun pe iarbă, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în “Salonul refuzaţilor”, spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori neconformişti. Juriul Salonului din acel an respinsese însă 2 783 de lucrări, din cele aproape 5 000 intrate în concurs, mult mai multe decât  de obicei. Era deci mare nevoie de un alt loc de expunere, acum pentru  lucrările respinse de Salon. Împăratul Napoleon al III-lea este cel care a avut ideea înfiinţării unui nou salon numit al „refuzaţilor”, într-o anexă vecină Salonului oficial. Deşi, trebuie să recunoaştem, chiar împăratul Napoleon al III-lea  a numit tabloul lui Manet” … indecent”. Mii de oameni au venit la deschiderea „Salonului refuzaţilor”, Dejunul pe iarbă fiind vedeta acestuia. Tabloul a devenit imediat simbolul rupturii dintre arta academică oficială şi ceea ce avea să fie arta modernă, iar Manet un adevărat erou în ochii tinerilor artişti. Stilul tablourilor de la „Salonul refuzaţilor”  era contrar standardelor Academiei de Arte Frumoase din Franţa, cea care dicta, într-un anume fel conţinutul picturilor (subiectele istorice, temele religioase, portretele) şi chiar tehnica folosită:culori sobre, conservatoare, imagini rafinate care reflectă realitatea, redate prin linii exacte şi culori brute, neamestecate. Cu acest salon al refuzaţilor a început avangarda în pictura europeană. Încurajaţi de Manet, impresioniştii îşi vor expune şi ei tablourile în „Salonul refuzaţilor”, începând din 1874.

Dejun pe iarbă – un nud printre bărbaţi îmbrăcaţi

Pictura a produs un imens scandal. Iniţial, pânza a purtat numele de Scăldatul. Manet a pictat-o între 1862 şi 1863 cu gândul că va fi acceptată la “Salonul” Academiei de Arte Frumoase. Însă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă. Nu numai că Academia a respins pânza, dar pictura a ajuns şi batjocura multor vizitatori ai “Salonului refuzaţilor”, care au botezat-o… Dejun pe iarbă.

Subiectul, pe scurt, era următorul:în mijlocul naturii doi prieteni sunt surprinşi într-un moment de conversaţie plăcută. În prim-plan, Manet a pictat hainele femeii şi coşul cu fructe aşa cum ar fi făcut-o într-o pictură de natură moartă. Neobişnuită este prezenţa unei femei goale la acest dejun pe iarbă, cu atât mai mult cu cât cei doi tineri care îşi caută buna-dispoziţie în natură, sunt îmbrăcăţi corect, în costumele epocii. Unul dintre cei doi tineri era fratele artistului, Eugéne(cel din stânga), iar celălalt era viitorul său cumnat, Ferdinand Leenhoff(cel cu căciulă). Mai supărător era faptul că femeia se uită direct în ochii privitorilor. Ea era Victorine Meurent, cel mai celebru model al pictorului. Este drept, femeia din tablou este de fapt o combinaţie între figura ascuţită a Victorinei şi corpul plinuţ al Suzannei Leenhoff – viitoarea soţie a lui Manet.

Supărătoarea asociaţie dintre decenţa vestimentară a celor doi bărbaţi şi indecenţa tinerei femei a generat reacţii disproporţionat de mari la vremea respectivă. Se considera că pânza este prea mare pentru un subiect aşa de trivial. Un  lucru este cert. Lucrarea a rămas ca cea mai notorie pictură a secolului al XIX-lea!

Publicul era contrariat. De ce? Conta foarte puţin faptul că şi Tiţian a pictat o scenă similară la sfârşitul Renaşterii şi că tabloul avea un loc de cinste la Louvre. Atunci ce era aşa de grav la acest nud feminin? Nudul de femeie avea doar o „sursă” clasică. Sexualitatea secolului al XIX-lea era însă profund vicioasă. Reacţia din 1863 arată cât de mult se schimbase morala oamenilor de la Renaştere încoace, mai ales sub influenţa Barocului (arta religioasă a Contrareformei). Veneţienii secolului al XVI-lea (în care Tiţian şi-a creat capodoperele pomenite în acest articol) nu manifestaseră intoleranţă faţă de o asemenea reprezentare, dar parizienii secolului al XIX-lea erau chiar ipocriţi.Verdictul opiniei publice a fost acela că Manet  era un agresor al moralei. Intoleranţa publicului se producea însă faţă de subiect, care nu era, în mod evident, mitologic. Pretextul mitologic ar fi fost însă menit să legitimeze prezenţa fără prejudecăţi a nudului în primul plan. „Femeia” lui Manet nu apărea însă ca o nimfă, ci ca o prostituată, care privea privitorul drept în ochi, fără niciun dram de jenă. Ea făcea parte însă din lumea modelelor de artişti, „care nu se tem să se unească, între două şedinţe de poză, cu Rafaelii viitorului, cu nuri foarte reali, care la nevoie, se pot verifica” (Charles Blanc).

Epigonii

În 1865, tabloul lui Manet l-a îndemnat pe Claude Monetsă picteze propriul Dejun pe iarbă, în stil impresionist însă. Cubistul Pablo Picassoa creat propriile sale versiuni asupra subiectului, respectiv o serie de 27 de picturi, 140 de desene şi 3 linogravuri şi machete, iar artistul pop  Alain Jacqueta reinterpretat  Dejunul în ton cu epoca sa. Mult mai târziu (1959), Jean Renoira regizat filmul Dejun pe iarbă. Însă, lăsând la o parte titlul, pelicula pare inspirată de tatăl lui Jean, pictorul Auguste Renoir.

Dar cea mai mare victorie a operei lui Manet a avut loc în 1906, la 23 de ani de la moartea artistului, când Dejunul pe iarbăa ajuns la Louvre. În prezent, pânza este expusă la Muzeul d’Orsay. Tabloul le-a insuflat impresioniştilor dorinţa de libertate faţă de vechile subiecte şi canoane, deschizând “un viitor ameţitor” pentru pictură.

Olympia – spectatorul devine „clientul” unui bordel  virtual !

Manet pictează apoiOlympia, tablou în care elimină orice posibilitate de interpretare alegorică. O nouă sursă de scandal. Insultele sunt de genul „Dacă Olympia făcea trotuarul nu i s-ar fi dat trei franci !”. La Salon, tabloul este expus foarte sus pe perete, ca să nu poată fi văzut. O singură voce se ridică în apărarea lui Manet. Este cea a lui Emile Zola, care, ca întotdeauna, este de partea învinşilor.

Manet a folosit aici „palete clasice”, o femeie în chip de zeiţă, asociată cu Venus din Urbinode Tiţian, însă zeiţa pictorului este o femeie modernă, uşor de recunoscut. Era aceeaşi Victorine Meurent, prezentată ca o curtezană etalându-şi nurii, cu privirea trufaşă ce şochează privitorul. De fapt, acesta se simte asemenea clientului unui bordel care tocmai îşi pregăteşte vizita printr-un dar, un buchet mare de flori. Purtând doar bijuterii (o panglică de catifea neagră în jurul gâtului şi o brăţară de de aur pe mâna dreaptă) şi papuci cu toc înalt, Olympia se etalează cu nonşalanţă, acest fapt fiind subliniat de pisica neagră cu ochi fosforescenţi, simbol al promiscuităţii şi de ceea ce ascundea mâna ei stângă! Tratarea nu flatează vreo frumuseţe ideală. Ea urmăreşte doar prezentarea corpului femeii. Victorine ne priveşte ca o curtezană fără ruşine. Este clar o provocare sexuală!

Şi alte aspecte au stârnit mânia publicului:faptul că slugii – o negresă într-un maldăr de pânză roz – şi florilor li se dă egală importanţă în cadrul lucrării. Comentariile vremii subliniau „murdăria” Olympiei. „Îi trebuie o baie” – a spus cineva. Concluzia majorităţii criticilor de artă ai vremii:este un puci estetic!. Astăzi, un  lucru este cert:Olympia rămâne până acum cea mai hulită femeie din istoria artei.

Victorine Meurent, muza lui Manet sau prostituată?

Deoarece pe Victorine Meurent (1844-1927) Manet a prezentat-o ca pe o curtezană, privitorii tablourilor Dejun pe iarbăşi  Olympia, au crezut că este de fapt o prostituată. De fapt, Victorine provenea dintr-o familie de meşteşugari şi a devenit, ulterior, chiar ea o pictoriţă de succes. A fost însă mai ales modelul celebrului Edouard Manet. A fost deci, mai ales, muză decât creatoare de artă.

Cariera de model şi-a început-o la 16 ani când a pozat pentru Thomas Couture, profesorul lui Manet, dar şi un artist care ţinea cursuri de desen pentru femei. Ea a pozat pentru Manet, pentru prima dată în 1862, când a făcut-o pentru o pictură numită Cântăreaţa străzii. Tabloul o prezintă pe eroina noastră ca pe o fetişcană roşcată, care cântă trecătorilor pentru câţiva gologani. Manet a continuat să o folosească drept model până în 1873. Poate fi cu uşurinţă recunoscută pentru statura ei micuţă şi părul ei roşu. Îndrăgostit de micută fetişcană şi cu o fantezie explozivă, maestrul a făcut-o celebră prin a saOlympia, care avea să facă vogă în 1865, stârnind scandal, dar şi admiraţie. Victorine a studiat pictura şi a reuşit să expună la Salonul din1876. Culmea, în acelaşi an, acelaşi juriu a respins lucrările lui Manet! În 1879, Victorine devenea membră a Academiei de Arte-Frumoase, iar lucrările ei vor atârna în aceeaşi încăpăre cu cele ale lui Manet.

Despărţită cam brutal de mentor, a lucrat ca model încă multă vreme. În 1870, a  călătorit în America, cu speranţa de a vinde acolo o parte din propriile tablouri. În 1873, era din nou la Paris, unde, doi ani mai târziu,  devine studentă a lui Etienne Leroy, un celebru pictor de portrete care expunea frecvent la Salon. În 1876, expune, după cum am văzut deja,  pentru prima dată la Salon, un autoportret. În 1879, expune pentru a doua oară la Salon, tablourile ei fiind expuse aici şi în 1885 şi 1904. Nu mai era însă în cercul prietenilor lui Manet, din cauza bârfelor despre afacerile sale sentimentale. Se zvonea că este lesbiană. Cert este că nu a dorit niciodată să-şi întemeieze o familie. Manet a iubit-o însă până la finele vieţii.

După 1885, Victoine a avut o serie de greutăţi. A încercat să obţină o sumă de bani chiar de la văduva lui Manet, căreia i-a trimis o scrisoare prin care îi solicita o sumă de bani, ca urmare a unui angajament verbal al artistului, cum că Victorine urma să primească o anumită sumă, dacă tablourile în care ea a servit drept model s-ar fi vândut bine. Văduva lui Manet a respins însă cererea Victorinei. Meurent a mai reuşit să expună în 1893, de data asta la „Palais de l’Industrie”. În  ultimele decenii de viaţă, Victorine a împărţit o casă din suburbiile Parisului cu Marie Dufur, o profesoară de pian. Este posibil ca cele două să fi format o adevărată familie lesbiană. Recent, s-a descoperit o pictură a Victorinei, care a fost apreciată la 5 000 de dolari (o cotă destul de bună!),  ea fiind vândută unui colecţionar particular.

 O victorie importantă:nuditatea femeii nu mai este ruşinoasă !

Tablouile lui Manet  au şi semnificaţia eliberării femeii de ipocrizia epocii. Este o afirmare clară a ideii că nuditatea femeii nu este ruşinoasă. Bărbaţii din Dejun pe iarbăse poartă firesc, ceea ce denotă normalitatea. Femeia la fel, ceea ce înseamnă că şi ea îşi acceptă adevărata natură. Până atunci nudul feminin fusese  acceptat doar la temele mitologice, adică numai la reprezentarea nimfelor şi zeiţelor. Privirea veselă a modelului feminin din tabloul lui Manet a fost considerată la vremea respectivă ca o culme a prostului-gust, ca fiind neruşinată şi provocatoare. După cele două scandaluri generate de tablourile lui Manet, mai mulţi pictori au făcut din prostituţie şi bodeluri subiectul lor predilect. Este de amintit doar cel mai celebru caz, cel al lui Henri de Toulouse-Lautrec. Chiar Edgar Degas reprezintă micile dansatoare în jurul cărora roiesc „protectorii” şi, în afara lor, beţivane şi cântăreţe  de cafe-concert.

Concluzia  acestui scandal imagistic generat de cele două tablouri a fost pusă foarte exact de Octavian Paler:„Cu mâinile ei plăpânde şi lipsite de graţie, Olympia a deschis porţile grele ale artei moderne”.

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/09/edouard-manet-picturi-scandaluri-si-prejudecati/