Cristobál Balenciaga. Regele uitat al modei

„Dați-mi un corp imperfect și-l voi face perfect.” Cuvinte ce-ar putea denota o anumită îngâmfare, rostite de oricine altcineva în afară de Cristobál Balenciaga. Creatorul de modă de origine bască a fost cândva considerat regele haute couture: „cel mai bun dintre noi toți”, după spusele lui Christian Dior. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, un vizionar: rochia-balon, rochia-tunică, rochia-sac, rochia-baby-doll. Toate acestea au pornit din atelierul său în urmă cu șapte decenii și se regăsesc și astăzi în garderobele femeilor. Nu degeaba revista „Vogue” decreta în anii ’50: „Ce face Balenciaga astăzi, alți designeri vor face mâine, sau la anul, timp în care el va fi mers deja mai departe”. Îi găsim moștenirea în modă și azi. Însă numele lui, asemenea unui rege de demult, a fost uitat...

Colecția de primăvară – Talent timpuriu 

21 ianuarie 1895. Balenciaga s-a născut într-o familie de origine bască din Getaira, un sat pescăresc aflat pe coasta de nord a Spaniei. Lumea mică, de provincie, în care s-a născut l-ar fi putut limita; talentul său poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală dacă Getaira nu s-ar afla în apropiere de San Sebastian, un oraş aflat în plină dezvoltare, rival al șicului Biarritz de peste graniţă. Drept urmare, Martina Eizaguirre, mama viitorului creator, croitoreasă de meserie, a avut ocazia de a lucra pentru cliente înstărite, care doreau să aibă ţinute inspirate de marea modă franceză. Una dintre cele mai importante cliente ale Martinei a fost marchiza de Casa Torres, despre care se spune că ar fi descoperit talentul foarte tânărului Cristobál. Orişicum, e clar că băiatul s-a întâlnit de timpuriu cu moda aristocratică, observând ţinutele hainele lucrate de mama lui, şi că a învăţat de la ea bazele meseriei.

De perfecţionat, a făcut-o sub ucenicia unui croitor din San Sebastian, unde a fost trimis datorită marchizei, încă de la vârsta de 12 ani. În 1895, când Cristobál abia era la vârsta majoratului, a plecat pentru prima dată la Paris pentru a cumpăra ţinute pentru patroana sa, care avea, se pare, încredere în ochiul bine format al protejatului său. Primul salon l-a deschis câţiva ani mai târziu, în 1918, în San Sebastian. Afacerea avea să meargă bine, căci în 1924 au urmat două noi saloane, de această dată în cele mai mari oraşe din regat – Madrid si Barcelona. Între timp, hainele sale ajunseseră și în garderoba familiei regale.

Erau într-adevăr vremuri bune. Spania, neutră în Marele Război, evitase traumele frontului şi poverile economice asociate lui, şi era în floare. Moda pariziană, cea mai cunoscută din lume, atrăgea tot mai mulţi doritori şi era prezentată şi peste graniţe. Erau apreciați și creatorii autohtoni, astfel că hainele lui Balenciaga erau tot mai căutate. Măsura succesului său? Un portret oficial din anul 1927 făcut nu la Madrid, ci tocmai la atelierul lui Boris Lipnitzki, cel mai căutat fotograf din Paris. Pozaseră pentru el Coco Chanel, Paul Poiret, Elsa Schiaparelli și alte nume mari ale modei și artelor franceze.

Însă lucrurile aveau să se schimbe. Conducerea autoritară a premierului Miguel Primo de Rivera, instaurată în 1923, s-a încheiat șapte ani mai târziu și a fost urmată de intermezzo-ul republican din anii 1931-1939 și, între 1936 și 1939, de Războiul Civil. Până atunci, Balenciaga fusese mai degrabă indiferent, nemișcat de agitațiile lumii exterioare – atâta vreme cât acestea nu i-a pus în pericol arta. Când, într-un final, a părăsit Spania lui Franco în 1936, la scurt timp după izbucnirea conflictului, Balenciaga a făcut-o nu din rațiuni politice, ci pentru simplul fapt că războiul civil nu era un fundal propice dezvoltării caselor de modă.

Colecția de vară – Parisul poartă Balenciaga 

Unde să se ducă? La Paris, bien sûr. La 41 de ani, Cristobál Balenciaga era deja un creator de succes, cunoscut în țara lui natală. Capitala modei avea să-l propulseze însă pe scena internațională. Înainte de asta, mai lipseau câțiva pași.

Mai întâi, un salon. L-a deschis pe Avenue George V, la numărul 10. Apoi – o vânzătoare talentată, care să știe să-i vândă creațiile. A angajat-o pe Florette Chelot, care avea să-i rămână alături până la moartea sa. Florette a fost cea mai de succes vendeuse a lui Balenciaga, dovadă că la început i se promisese un comision de 10%, redus în scurt timp la 5% – altfel ar fi ajuns să câștige chiar mai bine decât însuși Balenciaga, povestea ea. În fine – o colecție de lansare pe scena pariziană. Aceasta a fost prezentată în 1937, doar în fața presei și a reprezentanților marilor magazine, fără niciun client privat în sală. De ce? Pentru că, la Paris, nimeni nu știa – încă! – cine e Cristobál Balenciaga. Dacă prima colecție a atras atenția, a doua a fost cea care l-a consacrat, mai ales după ce presa de profil anunța că rochiile sale vor face istorie. Apoi a venit iar războiul...

Anii 1938-1939 au întărit reputația pariziană a creatorului de modă basc. Dar în 1940 acesta era cât pe ce să rămână fără salonul său. După ocupația germană din iunie 1940, naziștii și-au propus să mute întreaga industrie a modei la Berlin sau Viena. Monopolul Franței în domeniul haute couture trebuia să se sfârșească, iar Reich-ului trebuia să devină prim-beneficiarul acestei industrii. Spre sfârșitul lunii iulie, naziștii au început deja să preia arhivele de la Chambre Syndicale de la Haute Couture, în pofida rezistenței directorului Lucien Lelong. „Haute couture este franceză sau nu mai există”, declara acesta în apărarea modei. Creativitatea din domeniu, care asigurase monopolul Franței în haute couture, nu putea fi pur și simplu trecută dincolo de graniță după mofturile politicului, căci ea ținea de tradițiile culturale ale Franței.

În final, Lelong a avut succes, doar pentru că avea suficiente relații politice cât să se poată împotrivi deciziei germanilor. Numai datorită intervențiilor sale industria modei a rămas la Paris. Și, odată cu ea, Cristobál Balenciaga, care beneficiase și de sprijinul ambasadei Spaniei în momentul în care naziștii au vrut să-i închidă salonul.

Mai era însă o problemă: putea Balenciaga să rămână într-un Paris ocupat de naziști, să creeze constrâns de restricțiile impuse de noul regim și de război? Alți creatori se hotărâseră deja să plece: Madelaine Vionnet, Main Rousseau Bocher, Edward Molyneux sau Elsa Schiaparelli. Printre cei rămași s-au numărat Nina Ricci și Coco Chanel. Și Cristobál Balenciaga, care a decis că nu avea să fie alungat de încă un război.

Anii războiului i-au permis creatorului basc să se concentreze și mai mult asupra muncii sale, iar restricțiile vremii l-au obligat să se folosească de toate resursele de inspirație pentru a crea ceva spectaculos chiar și cu puținul avut la dispoziție. Care erau condițiile? Casele de modă (al căror număr a fost la început limitat la 30) trebuiau să lucreze cu o cantitate limitată de materiale (cam la jumătate față de cum erau obișnuiți creatorii). Fiecare colecție trebuia să aibă nu mai mult de 100 de modele, număr redus la 60 până în 1944, iar fiecare tip de haină – costum, rochie, jachetă – trebuia produs cu anumit metraj. Cine analizează colecțiile lui Balenciaga din anii războiului va observa diferențele față de anii antebelici, iar acestea se explică prin contextul istoric. Numărul mic de rochii de seară se datorează, spre exemplu, faptului că, după 1943, acestea nu puteau fi vândute decât actrițelor. Trecerea, din 1942, la haine bogate în dantelă și broderii se datorează, la rându-i, obligației de a folosi în fiecare colecție aceste materiale, cu scopul de a-i ajuta pe micii meșteșugari francezi din domeniu. Restricții aveau însă și clienții. Femeile trebuiau să obțină un card couture contra sumei de 200 de franci și două kilograme de materiale. Numai cine deținea un astfel de card putea comanda hainele de la casele de haute couture – și, contrar opiniei majoritare, majoritatea erau franceze, nu germane. Soțiile miniștrilor de la Vichy sau amantele (franceze) ale ofițerilor germani erau cliente fidele ale saloanelor de modă pariziene, dar și soțiile noilor îmbogățiți de pe urma războiului.

Din aceste motive, după 1945, discuții despre colaboraționism s-au iscat și în jurul lui Cristobál Balenciaga. Nu a fost însă cazul de așa ceva. Pe creatorul de modă pur și simplu nu-l interesa războiul. El voia doar să fie lăsat să creeze. Din acest punct de vedere, acei ani au fost cruciali pentru dezvoltarea sa.

Colecția de toamnă – Colecție de doliu, colecție de geniu 

Dacă anii războiului l-au ajutat pe Balenciaga să-și definitiveze stilul, anii 1947-1948 l-au pus în fața unor noi provocări. Mai întâi, succesul lui Christian Dior și al său new look a dus la o mică scădere a vânzărilor. Creațiile lui Dior – vesele, feminine, romantice – erau la mare căutare în rândul tuturor doamnelor și domnișioarelor, în timp ce stilul mai sobru, mai sofisticat, al lui Balenciaga avea trecere la un alt tip de cliente. Apoi, în 1948, moartea partenerului său, cu care avusese o relație de peste două decenii, l-a afectat în așa măsură încât a fost aproape să-și închidă afacerea. Prima colecție lansată după dispariția lui Wladzio d’Attainville a purtat semnul acelei drame personale. „A fost o colecție de doliu, toată în negru, tristă dincolo de închipuire”, spunea Florette, fidela sa vânzătoare. „Credeam că dacă avea să continue așa, atunci nu mai avea rost să meargă mai departe.” Balenciaga a depășit însă momentul și a urmat cel mai creativ deceniu din cariera sa.

Colecția de primăvară din 1950 a fost prezentată drept „extraordinară” de către „Vogue”. „Harper’s Bazaar” l-a numit „cel mai elegant couturier din lume”. De altfel, și ceilalți creatori de modă considerau că Balenciaga era cel mai bun dintre ei. „El e singurul couturier adevărat. Ceilalți sunt doar designeri”, spunea despre el Coco Chanel, în timp ce pentru Dior el „era dirijorul, iar ceilalți designeri doar membri ai orchestrei”. Și Hubert de Givenchy, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai creatorului în ultimele două decenii de viață, îl considera pe Balenciaga „arhitectul haute couture”.

Niciodată el nu schimba linia creațiilor sale de la un sezon la altul, așa cum făceau ceilalți. El se străduia pur și simplu să o perfecționeze. De fapt, aceasta a fost mereu străduința sa – căutarea perfecțiunii. Marele avantaj al său a fost că era un croitor excepțional. Știa să stăpânească materialele astfel încât acestea să capete forma dorită de el, indiferent de cât de îndrăzneață îi era ideea. De aceea, creațiile lui aveau o structură foarte bine definită, aproape scupturală. Balenciaga n-avea nevoie de culori pentru a ieși în evidență; simpla croială arăta de la distanță că o haină îi poartă semnătura. Era inconfundabilă.

Colecția de iarnă – Regele a murit! 

Dacă Balenciaga a reușit, cu greu, să depășească greutățile anului 1948, pe cele ale lui 1968 nu le-a mai trecut. Tulburările politice ale noilor vremuri, noul aer din politică și din societate, noul avânt al tinerilor – care nu mai aveau nevoie de haute couture, care se răzvrăteau împotriva tuturor... În acest tablou revoluționar, casa de modă a lui Cristobál Balenciaga nu-și mai găsea locul. Creatorul, care se gândea deja de câțiva ani să se retragă, a luat în cele din urmă decizia de a renunța la modă. Nu de tot, căci a mai revenit în atelier pentru câteva cliente speciale – inclusiv pentru nepoata lui Franco, căreia i-a creat rochia de mireasă. Însă de creat, n-a mai creat niciodată.

A murit în martie 1972, în urma unui atac de cord. Atunci, coperta revistei „Women’s Wear Daily” a anunțat simplu: „Regele a murit”. N-a mai fost nevoie de nicio explicație, de niciun nume. Moda avea un singur rege: Cristobál Balenciaga.