⬆

Constantin Tănase, pe frontul Marelui Război: „Luate-ar dracu’, mă, Sarrail/ Ne bat nemţii şi tu stai!”

Era august 1916. Pe Calea Victoriei, în grădina Colos, Tănase avea spectacol, „În foi de viță”, când vestea s-a răspândit ca un fulger: România a intrat în război. Mobilizarea! Spectacolul a fost abandonat imediat, totul închis – furtuna venise.

Tănase și-a luat cele necesare și s-a prezentat la unitate: Regimentul I de geniu din cadrul Armatei a II-a. Erau trimiși să lupte în regiunea Carpaților de curbură. Până la Câmpina a mers cu trenul, iar de acolo până la Brașov, pe jos. Și o lua de la capăt – a câta oară: mizerie, foamete, frig, boală. A ajuns până la Făgăraș, în Platoul Țigăniei, fix acolo unde atacurile austro-ungarilor erau precise. Armata, neinstruită și dezorganizată, se retrăgea. Populația, care până mai ieri râdea la cuplete și scenete, acum era chinuită, speriată, îndurerată. Și pentru România era abia începutul.

Între timp, Bucureștiul se umplea cu victimele de pe front. Orice ajutor conta, iar arta, chiar dacă nu era o rezolvare, era măcar un pansament pentru suferinzi. George Enescu a propus Marelui Stat Major să-i îngăduie să organizeze trupe de artiști care să meargă în spitale – pentru alinare, pentru îmbărbătare. Pe partea de teatru, Enescu l-a numit pe Constantin Tănase, căruia mare i-a fost mirarea când a primit ordin de a se prezenta de urgență la Marele Cartier din Buftea. Astfel, s-au format două trupe: câte una condusă de fiecare mare artist. Seara se întâlneau la Hotelul Metropol și stabileau programul pentru ziua următoare.

Suflete tari

Tănase avea să păstreze în suflet până la finalul vieții una dintre primele interacțiuni cu răniții. În timpul unei reprezentații în cadrul unui spital de mari mutilați, doi ostași care parcă redescopereau râsul s-au ridicat în capul oaselor să aplaude. Doar că fiecare dintre ei avea un braț tăiat. Așa că au apropiat paturile și au aplaudat la comun. Și-au unit palmele sub semnul speranței și al suferinței. Un gest simplu și tragic, ca o ilustrare simbolică a ceea ce avea să însemne experiența artiștilor în fața celor răniți.

Șansa de a alina câtuși de puțin durerea sufletească a Bucureștiului s-a spulberat repede. În noiembrie, trupele lui Mackensen treceau Dunărea, iar Enescu l-a avertizat din timp pe Tănase să plece la Iași, acolo unde avea să se refugieze întreaga Muntenie. Înainte de planuri, înainte de bagaje, Tănase a trecut pe la Belcot să-l convingă să vină cu el. A refuzat. Tănase a pornit singur pe drumul exilului, neștiind că era ultima dată când avea să-și vadă cel mai bun prieten, care moare în 1917 de tifos exantematic.

Cu arta în refugiu

Ajuns la Iași, Tănase s-a instalat într-o odaie modestă, fără căldură. Iarna exilului, iarna lui 1917, a fost una dintre cele mai cumplite – nu era mâncare, nu erau lemne de foc. Era o luptă a supraviețuirii de la oră la oră. Cu toate acestea, artiștii s-au regăsit unii cu alții și au pornit din nou prin spitale sau au organizat diferite reprezentații caritabile, pentru a strânge bani pentru Crucea Roșie. În funcție de public, se schimba repertoriul – „Făceţi-vă pomană/ Cu cei nenorociţi...”, spunea Marioara Cinsky, făcând chetă pentru orfanii de război.

Constantin Tănase a fost prezent și pe frontul celui de-al Doilea Război Balcani, în calitate de soldat al regimentului de geniu. Tănase, în picioare, cu gura până la urechi.

11 peripetiile soldatului tanase Cu camarazii de armată jpg jpeg

Lideri de scenă, dar și de culise, erau iar Tănase și Enescu. Modești și umili, nu voiau decât să aducă bucurie și bani, dacă era cu putință, pentru cei răniți. Nicolae Niculescu-Buzău și-l amintește pe Enescu, venit de pe scena maiestuoasă a Ateneului, stând „cocoțat pe o căruță cu fân, ținându-și vioara pe genunchi. Se întorcea din împrejurimile Iașiului, unde erau numeroase spitale și cântase răniților”.

Teatrul se punea pe picioare văzând cu ochii. În ianuarie 1917, piesa „Vlaicu-Vodă” în interpretarea lui Nottara și a Tinei Barbu, acompaniați de Enescu, a deschis seria unor festivaluri de binefacere. Trupe de dramă, operă, comedie și revistă începeau să se închege cu actorii refugiați și cu cei de-ai locului. Când și când, mai veneau și vești bune: piesa „A fost odată”, scrisă de Dur-Stoy, cu Tănase cap de afiș, a fost jucată în atmosfera veselă a proaspetei victorii de la Mărăști.

„Luate-ar dracu’, mă, Sarrail/ Ne bat nemţii şi tu stai!”

Repertoriul se îmbogățea pe zi ce trece – dacă n-ar fi existat drama războiului, am fi putut spune că teatrul o ducea bine. Își mai permiteau și improvizații, căci ce-ar fi românul fără hazul de necaz? Iată ce își aducea aminte actorul Niculescu-Buzău: „Jucam rolul unui franțuz ridicol, care la fiecare pas zicea «mii și milioane de bombe!». Stau eu și mă gândesc: ce să spun prostia asta? Ce e aia mii și milioane de bombe? În vremea aceea, la Iași murea lumea de foame, numai grangurii mai ieșeau din fasole și cartofi. Cântasem mai înainte un cuplet cu Manole, care a înnebunit de atâta fasole. De aceea, și eu, în seara premierei, în loc să spun cum era în text, încep să înșir: «Mii și milioane de mititei cu ardei, mii și milioane de fleici cu cimbru și salate de vinete cu untdelemn d-ăla bun; mii și milioane de fudulii la grătar!». Publicul a râs cu jind. Mestecau bieții oameni în sec, iar din când în când se auzea câte un oftat”.

Teatrul l-a urmat pe Constantin Tănase și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - a putut face oamenii să zâmbească doar pentru o perioadă, căci piesele sale au căzut victimele cenzurii.

Altă dată, Tănase apăru în fața soldaților pe o scenă improvizată îmbrăcat într-o uniformă zdrențăroasă, cărând într-o mână un geamantan și în alta două găini care cârâiau de Doamne ferește! – erau ținute, bietele orătănii, cu capul în jos. Și zice Tănase: „Aoleu, Sarrail, Sarrail,/ Noi ne batem şi tu stai”. Atunci, proiectilele inamice au căzut chiar în dreptul sălii. Emoționat, dar cu hazul încă în buzunar, schimbă replica: „Luate-ar dracu’, mă, Sarrail/ Ne bat nemţii şi tu stai!”.

Tănase și trupa de teatru au stat prin spitale tot războiul. Aproape două luni, artistul le-a petrecut prin tranșee, spunând snoave și cuplete la 20 de metri de inamic. Și o reprezentație la geamurile bolnavilor de tifos – un ultim zâmbet înainte de moarte. Dar cum nimic nu este permanent, războiul s-a terminat. Tănase s-a întors la Capitală cu un singur vis: înființarea propriei trupe de teatru.