Soldat fiind, Constantin Tănase (rândul de jos, cu lingura) înființează în 1902 prima trupă de teatru ostășesc și pune în scenă piesa „Curcanii“ a lui Grigore Ventura

Constantin Tănase, discipolul lui Nottara

Pe 28 august 1902, Constantin Tănase Tănase încheia stagiul militar. Mai bifase un lucru pe listă, dar parcă tot nu știa ce-o să fie cu viața lui și cum să ajungă mai aproape de scenă. 

După o vacanță prelungită la părinți, se întoarce la București și găsește răspunsul. Un coleg din corul bisericii îi povestește despre Conservator, raiul învățăceilor de teatru și muzică. Geană pe geană n-a mai putut să pună Tănase cu gândul la ce avea să îl aștepte acolo. Doar că, până la studiul propriu-zis, plata unei taxe de admitere îi era un mai mare impediment.

Locuia împreună cu un fost camarad, Bârlogeanu, și nu aveau de niciunele. Destinele mărețe au însă povești mărețe: Tănase primește de la Vaslui 5 lei fix în ultima zi de plată a înscrierii la admitere. Și ăștia au fost banii: taxa și „trei cornuri la un ban”.

Curtea instituției de pe strada Brezoianu era plină-ochi, în ziua examenului, cu tineri ferchezuiți, puși la patru ace, cu pălării cu boruri mari și fețele pudrate, așa cum șade bine actorilor cu seamă. În mulțime se remarcă el, Tănase, ale cărui singure haine erau cele de militar.

Încercase o mică transformare în haine de civil, dar scoaterea vipuștii de la pantaloni și îndoirea reverelor tunicii nu păcăleau pe nimeni. O remarcă pe care avea să o noteze mai târziu unul dintre contracandidați, viitorul mare actor Ion Manolescu: „În această forfotă de băieți și fete, ne-a atras atenția un tânăr, poate cu vreo doi-trei ani mai mare decât noi. Era înalt, voinic și purta uniformă militară”.

Pe Tănase pare că nu îl afectau așa mult diferențele vestimentare – un moment de mare forță interioară pentru cineva pe care fizicul l-a chinuit toată viața. Tot Manolescu spune în jurnalul său: „Pe când noi toți eram înfricoșați și agitați de examenul care ne aștepta, el părea sigur pe sine și vorbea tare cu fiecare, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea”.

Comisia era aleasă pe sprânceană: Ştefan Sihleanu (directorul Teatrului Național), C.I. Nottara (profesor de artă dramatică), Aristizza Romanescu (profesoară de artă dramatică), Alexandru Davila (dramaturg) şi Eduard Wachmann (directorul Conservatorului). Emoțiile se strângeau, mai ales că lista de intrare era în ordine alfabetică.

Când și-a auzit numele, a răspuns „’zent!”, ca la armată, și a dat înainte cu fabula „Naiul, cobza și vioara”, imitând toate instrumentele-personaje. Juriul era în dubii, așa că Davila l-a întrebat dacă mai are și altceva pregătit. Răspunsul, spus cu umor detașat, a fost unul câștigător: „Ce să vă mint că mai știu?”. Nottara conchide: „Ăsta are în el un comic natural – vorbește doar și râzi de el”.

Rezultatul a venit o oră mai târziu: „Când m-am întors să văd rezultatul, am citit că la dramă a fost admis Manolescu Ion, iar la comedie, Tănase Constantin. De bucurie am fumat restul unei țigări bine păstrată în buzunarul din dreapta al vestonului”.

Nu se face teatru pe burta goală

S-ar zice că viața lui Tănase intrase pe un făgaș bun și că dorințele începeau să se concretizeze. Nicidecum. Foamea i-a spulberat imediat euforia intrării la facultate. „Am dus cea mai neagră mizerie pe care și-o poate închipui cineva. Eram admis la Conservator. Foarte bine! Dar ce mâncam?”

Împreună cu amicul Bârlogeanu s-a mutat din chirie în chirie, neavând bani să plătească. Camerele întunecoase, pline de igrasie, deveniseră o obișnuință. La fel și zilele când așteptau ora somnului ca să uite de foame sau nopțile când nu aveau pic de jar în sobă. Umbla aproape în zdrențe, iar încălțămintea și-o repara seară de seară: „Aveam grijă în fiecare dimineață să-mi pun în ghete niște cartoane, care-mi țineau loc de talpă. Seara le schimbam, și așa, în fiecare zi aveam pingele noi”. Pentru un covrig, ajunsese să străbată străzile Bucureștiului, ca vânzător de unsoare pentru copitele cailor.

Charismatic și hazliu, Constantin Tănase a fost un adevărat maestru al deghizării, ironizând – fără excepţie! – oameni de rând sau figuri cunoscute
Charismatic și hazliu, Constantin Tănase a fost un adevărat maestru al deghizării

Subnutrit și înfrigurat, Tănase nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă absolvirea părea o misiune imposibilă. Încă de la primele ore, profesorul Nottara i-a avertizat pe cursanţi: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului”.

Viața mizeră îi afecta însă lui Tănase randamentul la facultate. Memora și interpreta corect monologurile, dar nu impresiona. Nottara era dezamăgit – nu avea cum să știe că patosul vine (și) mâncând. Dar iată că Tănase al nostru este invitat la nunta unui coleg de la cor – și, după ce s-a ghiftuit toată noaptea, monologul de a doua zi, „Are sabie sau n-are”, a mers ca uns. Nervul și hazul lui Tănase au oferit colegilor o porție de râs… pe săturate.

Înapoi la hainele militare

Așa nu se mai putea. Mizeria în care trăia avea să-i îngroape viitorul. Și cum situațiile extreme cer măsuri extreme, Tănase merge la colonelul Hârjău, care l-a primit în unitate cu brațele deschise. Condițiile trebuiau, însă, acceptate din ambele părți: colonelul să-i permită să meargă și la Conservator, iar Nottara să-l primească în hainele militare.

Înțelegerea se încheie. Așa că Tănase putea fi văzut toată ziua alergând – pe bicicletă! – de la un capăt la altul al Bucureștilor. Era plutonier în Regimentul I de geniu, grefier al comisiei de disciplină, comandant al pompierilor, ajutor al ofițerului care se ocupa cu îmbrăcămintea, corist la biserica Popa-Tatu, câteodată figurant la Național, elev la Conservator. Și de-abia acum nu mai murea de foame.

Încă de la debutul pe scena teatrului bucureștean, Tănase a lucrat în echipă și mulți dintre colegi i-au devenit prieteni apropiați, cum este cazul lui Casimir Belcot
Constantin Tănase, alături de Casimir Belcot

Rolurile începeau să apară. La fel și prieteniile. Nottara își distribuia elevii buni în piesele pe care era nevoit să le susțină în provincie. Era forma lui de apreciere. Deși erau reprezentații date de actori ai Teatrului Național, locurile din deplasare în care jucau erau adeseori improprii: cârciumi, cafenele, pe scene improvizate din scânduri putrezite, suspendate pe butoaie. Asta era situația, căci actorii nu o duceau prea bine (nici) atunci. Primeau salariu doar în cele câteva luni de stagiune, iar în rest, care cum putea.

„O noapte furtunoasă”, jucată în fața lui Caragiale

Aruncând mai atent un ochi asupra distribuției de teatru studențesc, putem observa un grup mai tot timpul prezent: Constantin Tănase, Ion Manolescu și Casimir Belcot. Între Tănase și Belcot mai cu seamă s-a creat o legătură strânsă, pornită din dorința comună de a ajunge actori de vază.

Căpătând puțin avânt și mânați de entuziasm, cei trei, cărora li s-a alăturat și Jean Montaureanu – actor deja experimentat, care a fost format cu măiestria lui Matei Millo – , riscă o reprezentație pe barba lor, tocmai la Sinaia. Au jucat două piese de-ale lui I.L. Caragiale – a fost „O noapte furtunoasă” și pe scenă, și în sufletele tinerilor actori, căci în sala resturantului „Riegler” s-a aflat însuși autorul.

Era începutul verii lui 1905. În sala Teatrului Liric, comisia formată din Alexandru Davila (noul director al teatrelor), D. Popovici-Bayreuth (directorul Conservatorului), Constantin Nottara, Ion Bacalbașa (cronicar) și Nicolae Petrașcu (critic de artă) era pregătită să dea verdictul: a fi sau a nu fi actor? Tănase a apărut în cinci piese pentru proba de teatru și, pentru că era elev și la canto, a interpretat și rolul lui Don Basilio din „Bărbierul din Sevilla”. Avea 25 de ani și diplomă de actor.

Nu mai încăpea nicio îndoială că asta îi era menirea. Și-a făcut curaj și a demisionat din armată. Dar, înainte, a făcut două poze: una în uniformă de plutonier de geniu, cu chipiu decorat cu pampon și sabie la purtător, una în costum închis până sus, cu lavalieră neagră, așa cum se purta în rândul artiștilor. Mamă, tată, sunt bine! – și cele două poze pleacă drept dovadă la Vaslui.

Acest text este un fragment din articolul „Domnia lui Tănase în teatrul românesc”, publicat în numărul 225 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com 

historia ro Historia, nr  225, Octombrie 2020 jpeg
Cumpără acum!

Foto sus: Soldat fiind, Constantin Tănase (rândul de jos, cu lingura) înființează în 1902 prima trupă de teatru ostășesc și pune în scenă piesa „Curcanii“ a lui Grigore Ventura