⬆

Colonelul Norton-Griffiths. Omul care a dat foc României în 1916

În istoria unei națiuni există anumite momente în care totul pare pierdut, iar în prăbușirea ireversibilă nu se întrezăresc de nicăieri nicio lumină, nicio speranță. De-a lungul timpului, țara noastră a cunoscut câteva astfel de momente. Unul dintre ele s-a consumat în noiembrie-decembrie 1916.

România a intrat în Marele Război în luna august 1916 cu o populație și o armată entuziaste și încrezătoare în realizarea idealului național al Unirii Transilvaniei cu patria mamă. O întreagă propagandă a presei, puternic susținută de discursurile clasei politice și ale generalilor armatei, a contribuit la ascunderea unei realități care avea să se dovedească de-a dreptul înspăimântătoare: lipsa unei industrii naționale de apărare a condus la situația în care armata română nu era înzestrată cu armament, muniția era pe sponci, iar angajamentul și optimismul soldaților nu au putut compensa lipsa experienței în a duce bătăliile. În plus, promisiunile de ajutor militar din partea aliaților nu s-au putut concretiza în timp util, contribuind astfel la agravarea problemelor românești. Așa au ajuns liderii politici și militari români în situația de a-și asuma decizii dureroase și mai ales demotivante pentru societate: distrugerea unor capacități industriale ridicate cu mari eforturi, retragerea în Moldova, abandonarea Capitalei în fața inamicului sau neinspirata expediere a tezaurului Băncii Naționale a României la Moscova.

Textul de față se dorește a fi o contribuție la cunoașterea unui eveniment care a fost descris de istoricii occidentali drept „unul dintre cele mai semnificative acte economice ale Primului Război Mondial” , întrucât a lipsit Germania timp de cinci luni de accesul la o resursă strategică esenţială. E vorba, pe scurt, despre incendierea rafinăriilor și a capacităților petroliere românești din Ploiești și județele Prahova, Dâmbovița și Buzău. Am putea caracteriza evenimentul şi drept primul și, posibil, cel mai mare dezastru ecologic al secolului XX din spațiul românesc.

În general, în spațiul nostru, atunci când se vorbește despre incendierea rafinăriilor românești din noiembrie-decembrie 1916, este evocat faptul că de acest proces s-a ocupat colonelul britanic Christopher Thomson (1875-1930), aflat la București ca atașat al Legației britanice – notorietatea acestuia în epocă se datora şi relaţiei speciale pe care o avea cu Martha Bibescu.

A rămas cumva în umbră celălalt personaj, în fond cu mai important: colonelul John Norton-Griffiths (1871-1930), mult mai citat în lucrările istoriografiei occidentale care tratează această temă, personaj despre care vom vorbi în continuare.

„Empire Jack”.

John Norton-Griffiths a fost o figură aparte în epocă, rămânând în conștiința contemporanilor săi datorită excentricității care îl făcea remarcat: atașamentul exagerat, am putea spune, față de imperiul britanic, ce i-a adus porecla de „Empire Jack” sau faptul că, aflat pe linia frontului occidental, nu prea a ținut cont de regulile militare, remarcându-se prin vizitarea zonelor tranșeelor într-un Rolls-Royce prăfuit și încărcat cu lăzi de vin de Porto, scotch și șampanie pentru oamenii din subordine.

Dar latura cea mai spectaculoasă a activității sale a fost cea care i-a făcut pe unii dintre istoricii militari britanici (Peter Barton, de exemplu) să considere că Primul Război Mondial a fost unul al inginerilor. Norton-Griffiths a fost un inginer de excepție, specializat în domeniul construcției tunelurilor și a galeriilor de mină, a căilor ferate, a clădirilor civile și industriale. Așa și-a câștigat un alt supranume, de „Înger al Distrugerii”, recunoscându-i-se astfel contribuția substanțială la înfrângerea Puterilor Centrale prin distrugerea unor capacități industriale și a unor puncte militare situate în România și pe Frontul de Vest.

Repere biografice.

John Norton-Griffiths s-a născut în 1871, în Somerset (în zona de sud-vest a Angliei), într-o familie modestă, fiind fiul funcționarului John Griffiths. Fire răzvrătită, la vârsta de 17 ani părăsește casa părintească în căutarea aventurii. Așa se face că ajunge în Africa de Sud, atras de mirajul aurului. Odată sosit la Johannesburg, constată că străzile nu sunt pavate cu aur și că, pentru a-l găsi, trebuie să muncească din greu într-o mină. Aici învață cum se folosește dinamita și cum sunt săpate galeriile, iar la vârsta de 24 de ani este numit subdirector al minei.

Ultimii trei ani ai secolului al XIX-lea îl găsesc pe tânărul Griffiths luptând în războiul burilor, unde îl cunoaşte pe Herbert Kitchener, viitor ministru de Război al Angliei între anii 1914 și 1916. Tot în această perioadă avea să o întâlnească pe Gwladys Wood, care îi va deveni soție și cu care va avea patru copii. Apoi, va primi o slujbă foarte bine plătită, oferită de Herbert Stoneham, un afacerist bogat care l-a angajat în vederea utilizării experienței sale de inginer pentru întreprinderile pe care le deținea pe Coasta de Fildeș. Ulterior, Griffiths și-a creat propria companie, Griffiths & Co., bucurându-se de șansa de a primi o mulțime de contracte care au contribuit la prosperitatea sa. Firma lui Griffiths a construit căi ferate în Angola, între 1903 și 1906, prezentate în presa vremii drept realizări de excepție ale ingineriei engleze . Acest succes i-a adus noi contracte în Chile, care i-au deschis ușa spre lumea bună a finanțelor. Lucrările sale inginerești i-au creat un mare prestigiu la Londra, iar compania sa și-a extins activitatea până în Canada, la Vancouver.

În 1910, Norton-Griffiths a intrat în politică, de partea conservatorilor, devenind parlamentar și membru al Parlamentului până în 1924. Este şi perioada în care primește porecla „Empire Jack”, întrucât, în timpul campaniei electorale, s-a remarcat drept un fervent apărător al imperiului și al intereselor comerciale britanice. De cealaltă parte, liberalii, adversarii săi politici, i-au dat porecla de „Monkey Man”, după ce a admis că, în Africa, de foame, a fost nevoit să mănânce maimuțe .

„În 10 ani, dintr-un soldat necunoscut, lipsit de bani, din colonii, Jack a devenit membru al Parlamentului, filantrop și afacerist internațional. Avea 40 de ani…” Afacerile sale au cunoscut o continuă ascensiune până la începutul Primului Război Mondial, fiind nevoit să călătorească în Rusia și în Australia. Primăvara anului 1914 l-a găsit în Egipt, onorând o invitație adresată de o mai veche cunoștință de-a sa, consulul general la Cairo, Lordul Kitchener. Prietenia cu acesta avea să joace un rol decisiv în următorii ani din viața lui Norton-Griffiths.

Izbucnirea războiului în vara anului 1914 a bulversat societatea europeană și nu numai. Griffiths a publicat în „The Pall Mall Gazette” din Londra un anunț cum că recrutează soldați coloniști din Africa, Australia și Canada care au luptat în războiul burilor. Rezultatul acestei aparente extravaganțe a fost acela că a creat și a echipat un întreg regiment, cheltuind 40.000 de lire, iar acesta a fost pus la dispoziția luptei pentru imperiu. Lordul Kitchener, care a devenit ministru de Război, a acceptat inițiativa, iar regimentul a fost numit Regimentul 2 Cavalerie Regele Edward și a fost pus sub conducerea unui colonel. Norton-Griffiths s-a înrolat cu gradul de maior, iar regimentul său avea să plece în curând pe frontul din Franța.

„Cârtițele din Manchester”.

Inițial, toată lumea a crezut că războiul va fi unul de scurtă durată. Însă cele două uriașe forțe care se înfruntau au început un lung război de uzură, construind tranșee care au devenit casă ori cimitir pentru combatanți. Construirea tranșeelor a pus din nou în valoare abilitățile inginerești ale maiorului Griffiths. Având o lungă experiență în săparea tunelurilor, a galeriilor de mină, a construcțiilor de căi ferate și studiind conformația argiloasă a solului din Franța și din Belgia, el a propus utilizarea unui grup de mineri care să sape tuneluri în vederea constituirii unui avantaj tactic pentru armatele aliate. În acest scop, i-a prezentat Lordului Kitchener, ministrul de Război, proiectul construcției unor tuneluri prin utilizarea unei ingenioase tehnici de săpare a solurilor argiloase, brevetată de compania sa în timp de pace. Inițial, propunerea a fost respinsă, fiind văzută ca o nouă excentricitate a lui „Empire Jack”.

La data de 20 decembrie 1914, pe Frontul de Vest, în zona Givenchy-lès-la-Bassée, germanii au săpat un tunel și au detonat câteva mine, apoi au declanșat un atac surpriză asupra trupelor britanice, năucite de explozie. Aproape 1.000 de soldați, majoritatea indieni, au fost omorâți. Incidentul i-a oferit lui Griffiths posibilitatea de a-și pune în valoare tehnica de săpare a tunelurilor, întrucât planul propus Ministerului de Război a fost, în sfârșit, acceptat. El a adus 18 oameni din compania sa care lucraseră în zona Manchester, unde solul prezenta proprietăți identice cu cel de pe frontul francez și se folosise tehnica lui specială de săpare. Echipa adusă de Griffiths avea să fie numită „Cârtițele din Manchester”.

În ce consta tehnica englezului și ce avantaje avea ea față de cele clasice, folosite de germani, dar și de aliați? Tunelul era săpat utilizându-se șine pe care circulau vagonete improvizate, utilizate la evacuarea pământului, iar de pe un astfel de vagonet trei oameni săpau galeriile. Unul își folosea forța picioarelor pentru a acționa o cazma, sprijinindu-se cu spatele de un suport, lângă el, un altul colecta într-un săculeț pământul excavat, în timp ce, în spatele lor, al treilea om prelua și evacua săculețele. Avantajele acestei tehnici erau rapiditatea executării lucrării și mai ales silențiozitatea, care s-a dovedit esențială pentru surprinderea inamicului. Având aprobarea ministrului de Război, maiorul a început să recruteze oameni din regimentele de infanterie, încălcând regulamentele militare și utilizând din plin „puterea de convingere” a sticlelor din lăzile Rolls-Royce-ului său față de ofițerii care se dovedeau reticenți în privința aprobării transferării soldaților în corpul de mineri.

Crestele Messines, Dealul 60 – cel mai mare seism provocat de oameni până în acel moment.

În 1915, lângă Ypres (Belgia), în zona Dealului 60, o poziție strategică ocupată de germani, au avut loc lupte grele. Griffiths s-a remarcat prin faptul că i-a comandat inițial pe soldații care au săpat o serie de galerii care au făcut ca, doi ani mai târziu, în data de 7 iunie 1917, să fie detonată o cantitate uriașă de explozibil (450 de tone), provocând un mic seism și un zgomot impresionant, care s-a auzit la Londra și Dublin.

Detonarea a produs un crater uriaș, cu un diametru de 80 de metri, și moartea a aproximativ 10.000 de soldați inamici. La vremea respectivă, germanii nu au recunoscut aceste cifre, dar au raportat același număr de dispăruți, la care s-au adăugat și 7.354 de prizonieri care au căzut în mâinile englezilor. Deși nu s-a aflat în zonă la acea dată, Griffiths avea să primească felicitări, dar și recunoașterea meritelor sale, fiind numit într-o scrisoare de către un ofițer britanic „părintele tuneliștilor” . Ulterior, în 1927, Griffiths a declarat la o recepție că acea explozie „prodigioasă” a salvat viața a 50.000 de soldați englezi.

„Îngerul Distrugerii” vine în România.

Intrarea României în război și deteriorarea rapidă a situației au îngrijorat profund Anglia. Imensele resurse de petrol, dar și însemnatele rezerve de cereale românești au devenit, astfel, o preocupare importantă pentru Londra: nu era de dorit ca acestea să fie lăsate în mâna germanilor, pentru că ar fi putut să încline semnificativ balanța războiului; însă, cum era şi firesc, autoritățile române ezitau să ia măsurile radicale solicitate de aliați. Cum să-ți distrugi rafinării dotate cu o tehnologie de ultimă oră și construite cu doi-trei ani înainte de începerea războiului, precum și alte elemente de infrastructură ridicate de statul român cu uriașe costuri?

Pe 31 octombrie 1916, guvernul de la Londra a discutat despre necesitatea distrugerii petrolului și a grânelor românești. În aceste condiții, șeful secțiunii MI7b din cadrul Intelligence-ului militar britanic, generalul George Macdonogh, a luat inițiativa de a-l trimite pe locotenent-colonelul Norton-Griffiths în România pentru a conduce operațiunile de distrugere a rafinăriilor și a rezervelor de petrol și de grâu. Întâlnirea cu Griffiths a avut loc pe 4 noiembrie 1916. „Ești un inginer priceput”, i-a spus generalul. „Dar ce regimente să iau, domnule?” „Te vei duce singur…”, „Și ce le voi spune proprietarilor câmpurilor petroliere?”, „Poți să le spui că Guvernul britanic se angajează să plătească toate costurile refacerii la sfârșitul războiului. Ai primit puteri speciale în acest sens de la ministrul de Finanțe… La revedere, colonele, și noroc…”

Nu se știe nici până astăzi cine l-a recomandat pe Norton-Griffiths pentru această misiune, afirmă Ann Morgan, în lucrarea biografică dedicată bunicului său. Imediat după ce a primit această însărcinare, colonelul a plecat pe mare în Norvegia, iar de aici, prin Suedia și Finlanda, a ajuns la Sankt Petersburg, de unde a luat trenul spre București, sosind în capitala României în data de 18 noiembrie 1916. Două zile mai târziu, Sir George Barclay, ministrul Angliei la București, a cerut guvernului României să autorizeze distrugerea rafinăriilor, a sondelor și a rezervelor de petrol, confirmând că Aliații vor acorda compensații la sfârșitul războiului.

Raport desecretizat.

În anul 2010 a fost desecretizat și digitalizat, fiind oferit spre consultare gratuită online, un document intitulat „Raport privind distrugerea câmpurilor petroliere românești”, realizat de locotenent-colonelul John Norton-Griffiths pe data de 22 ianuarie 1917 la Iași . Raportul descrie pe larg, în cele 16 pagini ale sale, procesul de distrugere a rafinăriilor de la Târgoviște, Răzvad, Moreni, Filipești, Ploiești, Băicoi, Câmpina, Buștenari, Arbănași, Berca, Buzău, Gura Ocniței, Țintea și Monteoru. Alături de acesta, o serie de documente de familie ne-au ajutat să reconstituim activitatea „Îngerului Distrugerii” în țara noastră.

În prima săptămână de la sosirea în România, Norton-Griffiths și-a petrecut timpul culegând informații de la autorități și vizitând zonele petroliere. Nu i s-a făcut o primire prea bună, dată fiind misiunea pe care o avea de executat. Prin amabilitatea prințului Valentin Bibescu, care l-a însoțit pe tot parcursul misiunii sale și i-a pus la dispoziție propria mașină, englezul și-a putut începe activitatea de observare a situației de la fața locului. Simultan, a fost creată o comisie mixtă franco-română, în care a fost și el cooptat, scopul acesteia fiind de a supraveghea distrugerea capacităților petroliere. Englezul a realizat însă că, de fapt, comisia era o încercare de a trage de timp, în așteptarea unei fantomatice îmbunătățiri a situației de pe front. După cum declară în raport, principalul său adversar a fost optimismul exagerat care circula în rândul politicienilor și al generalilor armatei române . Aceștia sperau că vor reuși să stabilizeze frontul și să oprească înaintarea germană.

Fără să aștepte victorii ipotetice, Griffiths și-a început activitatea, negociind cu directorul E.J. Sadler de la Standard Oil pentru eficientizarea procesului pe care avea să-l înceapă în zilele următoare. Pe 25 noiembrie s-a deplasat la Ploiești, centrul industriei petroliere românești, și a contactat inginerii britanici care aveau să se alăture misiunii sale. Nu cunoaștem numărul exact al persoanelor care au participat la acest proces, dar, foarte probabil, pe lângă inginerii britanici, au participat și muncitori din rafinării și de la sonde, care au executat operațiunile de distrugere. Ieșind din această zonă a speculațiilor privind persoanele care au fost implicate, este cert faptul că Griffiths și-a împărțit echipa în două: un grup condus de el s-a ocupat de distrugerea rafinăriilor și a câmpurilor petroliere, iar alt grup, condus de căpitanul J. Pitt, s-a ocupat de distrugerea depozitelor de cereale și a unor mașini și utilaje care ar fi putut să le fie utile germanilor. În misiunea sa, Griffiths a fost asistat de colonelul Thomson, cel care i-a facilitat contactele cu autoritățile române, de șapte ofițeri britanici, de un ofițer francez, unul român, de prințul Valentin George Bibescu, frații Chrissoveloni şi de o serie de ingineri români .

A doua zi, pe 26 noiembrie, s-a dus la Târgoviște, unde, printre altele, s-a întâlnit cu reprezentanții comisiei guvernamentale care era însărcinată să decidă asupra modului în care vor fi distruse capacitățile petroliere. Comisia dorea să distrugă doar depozitele de petrol, nu și rafinăriile, mizând pe faptul că, la un moment dat, armata română va recuceri zona. Griffiths a insistat că e o greșeală și i-a trimis o telegramă generalului Dumitru Iliescu, în care a subliniat faptul că este necesară distrugerea totală a rafinăriilor de la Târgoviște, dar nu a primit niciun răspuns clar. Atât Griffiths, cât și colonelul Thomson au purtat discuții cu partea franceză pentru a interveni pe lângă autoritățile române să fie de acord cu procesul de distrugere. O astfel de convorbire cu Thomson este relatată de generalul Berthelot în memoriile sale.

În lipsa unui ordin asumat de români prin care să se autorizeze incendierea rafinăriilor, Griffiths a început pregătirea distrugerii, ordonând săparea unor șanțuri pentru deversarea rezervelor de petrol, demontarea instalațiilor petroliere și turnarea betonului în instalații. De asemenea, au fost găurite conductele care transportau petrolul, iar întreaga acțiune s-a petrecut într-o atmosferă de evidentă ostilitate din partea localnicilor, dar și cu instigarea și opoziția unor filogermani cu interese economice în zonă.

Apocalipsa Ploieștiului: momentul când ziua a devenit noapte și noaptea a devenit zi.

În ceea ce privește data exactă a începerii procesului de distrugere a rafinăriilor, Maurice Pearton afirmă că, la Târgoviște, incendierea a avut loc pe 26 și 27 noiembrie, la Moreni pe 28 noiembrie, iar la Ploiești pe 5 și 6 decembrie. Au fost incendiate patru rafinării la Târgoviște, apoi au urmat cele de la Răzvad, Moreni, pe Valea Prahovei. La Câmpina, vecinătatea rafinăriei Steaua Română cu orașul a îngreunat procesul de distrugere a acesteia. Operațiunile au început aici pe data de 5 decembrie, desfășurându-se aproape concomitent cu pătrunderea germanilor în oraș.

În Ploiești, operațiunea de pregătire a distrugerii capacităților petroliere a fost declanșată începând cu data de 3 decembrie 1916, acceptul fiind dat de generalul Averescu. Pe 5 și 6 decembrie s-a inițiat incendierea și distrugerea celor 13 rafinării din zonă. Griffiths a menționat în raportul său numele rafinăriilor și cantitatea de petrol distrusă: Aquila Franco-Română (12.000 de tone), Astra Română (90.000 de tone), Orion (50.000 de tone), Lumina (4.000 de tone), Norris (3.000 de tone), Predinger (10.000 de tone), Standard (15.000 de tone), Mitrany (2.500 de tone), Romanian Consolidated Oilfields (5.000 de tone), Anglo-Continental (6.000 de tone), Vega (75.000 de tone), Româno-Americana (120.000 de tone), Frăția (6.000 de tone) .

Cifrele avansate de Norton-Griffiths ne arată că aproape o jumătate din totalul cantității de petrol distruse s-a înregistrat la Ploiești: 398.500 de tone. Aici (și nu doar aici) impactul ecologic al acțiunii distructive a fost unul foarte serios, greu de cuantificat astăzi, mai ales în absența unor măsurători făcute cu tehnica din zilele noastre. Putem doar să ni-l imaginăm cu ajutorul unor fotografii și al mărturiilor din literatura memorialistică și din lucrările de istorie. „Un groaznic tablou de Sodoma și Gomora”, afirmă Constantin Kirițescu în volumul I al lucrării sale dedicate Marelui Război. Gara Ploieștiului avea aspectul unui cuptor încins de la flăcările incendiilor din vecinătatea sa. Ziarul ploieștean „Virtutea” din 30 decembrie 1919 menționează că valurile de fum și foc luminau orașul ca ziua. „O viziune din infernul lui Dante”, completează în memoriile sale I.G. Duca, iar preotul Constantin Hodoroabă, martor ocular al evenimentului, nota în jurnalul său: „Pornim spre Ploiești… vedem arzând cu flăcări uriașe marile depozite de petrol. Cu cât ne apropiem de Ploiești, cu atât spectacolul e mai îngrozitor. Stoluri de corbi speriați se depărtează de oraș în zbor grăbit. Nori uriași de fum negri se sucesc, se încolăcesc ca niște balauri nervoși, ca niște monștri din povești și întunecă tot orizontul. Ca niște fulgere cerești, ca niște limbi mari de foc, flăcările se ridică la înălțimi de sute de metri… orașul înconjurat de acest brâu de foc pare un vulcan uriaș în erupțiune ce aruncă cu furie lava în limbi de foc spre cer. Te izbește un miros greu, înecăcios, de gaz și de smoală… Spectacolul e atât de groaznic și de fioros, încât nu se poate descrie. Așa ceva nu mi-am putut închipui niciodată. Parcă ard orașele biblice Sodoma și Gomora, asupra cărora Dumnezeu a pogorât foc din cer… Ai impresia că se sfârșește lumea, că se prăpădește pământul. E o vedere curat apocaliptică. Din când în când, se aud explozii care întrec pe aceea a celui mai mare obuz pe care l-am auzit până acum explodând, parcă trăznește în cer așa de puternic, că se cutremură pământul de sub picioare…”

Norton-Griffiths și echipa sa au astupat peste 1.500 de sonde și au incendiat alte 1.000. Au fost distruse 70 de rafinării în județele Prahova, Dâmbovița și Buzău, iar cantitatea de petrol și derivate petroliere a fost estimată la 830.000 de tone . În ianuarie 1917, într-o scrisoare adresată soției, Griffiths nota că au muncit zi și noapte în iadul terifiant al exploziilor, fumului și gazului. Incendierea, pe lângă uriașele pagube materiale, a condus și la victime umane, însuși englezul fiind pe punctul de-și pierde viața la Moreni, unde a fost salvat de prezența de spirit a prințului Bibescu.

Pe 10 decembrie, Griffiths se afla la Brăila, unde a distrus silozurile de cereale pentru a nu cădea în mâna germanilor, apoi, în luna ianuarie, se afla la Iași, unde a fost primit de Familia Regală. Mărturii ale acestei întâlniri sunt o fotografie cu el în mijlocul Familiei Regale, un autograf de la Regina Maria și o scrisoare a acesteia către el, precum și o decorație („Steaua României”) primită la plecare din partea Regelui Ferdinand. La sfârșitul lunii februarie, colonelul englez ajunge la Petrograd, unde este decorat de țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, care îi înmânează o scrisoare către regele Angliei, însă conținutul acesteia nu a fost făcut public niciodată . Norton-Griffiths s-a întors în Anglia în luna martie 1917, unde, drept răsplată pentru serviciile sale, a fost înnobilat.

Impactul distrugerilor.

S-a estimat că, timp de cinci luni, Germania nu a avut acces la resursele noastre petroliere. În noiembrie 1918, germanii au reușit să pună în exploatare 437 de puțuri, care produceau 85% din capacitatea totalului de 962 . De altfel, unul dintre oficialii Foreign Office avea să-și manifeste neîncrederea în rezultatul acțiunii lui Griffiths, spunând că, după șase luni, grâul și petrolul românesc au intrat pe mâna germanilor. La sfârșitul lui ianuarie 1917, aceștia capturaseră 65.000 de tone de petrol de la Constanța, iar în februarie, rafinăria Steaua Română de la Câmpina era deja funcțională . Pe parcursul anului 1917, cantitatea de petrol utilizată de germani s-a ridicat la 461.491 de tone. La finalul războiului, generalul Ludendorff a recunoscut însă importanţa acțiunilor lui Griffiths și a admis că eforturile acestuia au creat mari probleme contribuind la reducerea resurselor armatei și populației germane .

Ultimii ani ai „Îngerului Distrugerii”: nesfârșite procese și o moarte misterioasă.

După război, Griffiths a fost chemat ca martor în numeroase procese în care persoane fizice sau firme din România cereau plata despăgubirilor promise de el în numele statului britanic. În 1922 a fost creată o comisie mixtă anglo-română care a evaluat pagubele produse de incendierea rafinăriilor în jurul sumei de 10 milioane de lire sterline. Mulți oameni ruinați, afaceri distruse, populația înfometată ca urmare a distrugerilor cerealelor l-au apăsat pe conștiință pe englez. Griffiths a spus că doar timpul poate să-i dea sau nu dreptate pentru actele de distrugere pe care le-a organizat. În cadrul proceselor, s-a recunoscut că România trebuia să primească despăgubiri de 10 milioane de lire, dar trebuia să plătească la rândul ei 40 de milioane de lire pentru armamentul și muniția primite în timpul războiului . Mare parte dintre procese s-au stins în jurul anului 1927. Anglia nu a plătit nicio liră despăgubire , iar mulți români își doreau să se răzbune pe cel care le promisese în urmă cu un deceniu că guvernul său va plăti pentru tot ce a distrus el.

Moartea sa, survenită brusc la Cairo, în 27 septembrie 1930, ușor învăluită în mister, a alimentat speculațiile. Griffiths a plecat de la hotel ca să se plimbe cu barca și a fost găsit, aparent inexplicabil, plutind în apă, împușcat în tâmplă. Ziarele au afirmat că ar fi fost victima unei răzbunări a românilor, deși verdictul oficial a fost sinuciderea. Se pare că presiunea psihologică generată de faptul că a fost blamat și târât prin tribunale și-a pus amprenta asupra sa, determinându-l să ia această decizie radicală.