⬆

Cei cinci împărați „buni” ai Romei. Secolul în care Imperiul a ajuns la apogeu

Timp de aproape un secol, Imperiul Roman a fost condus de cinci împărați pe care istoria avea să-i rețină sub numele de „cei cinci împărați buni”: Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius.

Între anii 96 și 180, Roma a cunoscut una dintre cele mai stabile perioade ale existenței sale. Frontierele au fost extinse sau consolidate, administrația imperială a devenit mai eficientă, marile orașe au fost transformate prin construcții monumentale, iar succesiunea la tron s-a realizat fără războaiele civile care însângeraseră atât de des lumea romană.

A fost, probabil, cel mai apropiat moment de imaginea idealizată a unui imperiu condus prin competență și moderație.

Dar această epocă aparent perfectă ascundea o mare vulnerabilitate. Stabilitatea Romei nu se baza pe o instituție bine definită, ci pe alegerile personale ale împăraților. Când Marcus Aurelius a renunțat la modelul adopției și i-a lăsat tronul fiului său, Commodus, întregul mecanism s-a prăbușit.

Cine i-a numit „împărați buni”?

Romanii nu au folosit această denumire. Ideea unei succesiuni de conducători exemplari a fost formulată în timpul Renașterii de Niccolò Machiavelli și popularizată, în secolul al XVIII-lea, de istoricul britanic Edward Gibbon.

Pentru Gibbon, perioada cuprinsă între domnia lui Nerva și moartea lui Marcus Aurelius reprezenta una dintre cele mai prospere epoci ale omenirii. Era, în viziunea sa, timpul în care puterea absolută fusese temperată de înțelepciunea conducătorilor.

Afirmația trebuie privită cu prudență. Imperiul Roman rămânea o societate profund inegală, construită pe sclavie, cucerire militară și exploatarea provinciilor. Războaiele nu au încetat, iar pacea de la Roma era adesea plătită prin violență la frontiere.

Cu toate acestea, comparativ cu domniile marcate de execuții politice, conspirații și războaie civile, cei 84 de ani dintre 96 și 180 au reprezentat o perioadă remarcabilă de stabilitate administrativă.

Nerva, împăratul care a ales competența

În anul 96, împăratul Domițian a fost asasinat în urma unei conspirații de palat. Senatul l-a proclamat împărat pe Nerva, un politician experimentat, dar în vârstă și lipsit de o bază militară puternică.

Nerva trebuia să conducă un imperiu încă marcat de atmosfera de suspiciune și represiune din ultimii ani ai lui Domițian. Mai mult, Garda Pretoriană, care păstra simpatia pentru fostul împărat, l-a umilit public și i-a executat pe unii dintre conspiratorii implicați în asasinat.

Conștient că poziția sa era fragilă, Nerva a luat una dintre cele mai importante decizii politice din istoria Romei. În loc să caute un succesor în cercul apropiat al familiei, l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus, un general respectat, aflat la comanda legiunilor de pe Rin.

Alegerea avea și o evidentă miză militară. Traian beneficia de sprijinul armatei și putea garanta continuitatea regimului. După moartea lui Nerva, în anul 98, transferul puterii s-a realizat fără confruntări.

Astfel începea o tradiție care avea să asigure stabilitatea imperiului pentru mai multe generații: împăratul îl adopta pe cel pe care îl considera cel mai potrivit să-i urmeze la conducere.

În realitate, sistemul nu era reglementat printr-o lege și nici nu elimina complet relațiile de familie. Majoritatea împăraților implicați erau legați între ei prin rudenie, căsătorie sau alianțe politice. Dar adopția permitea transformarea unei alegeri politice într-o relație dinastică acceptabilă pentru societatea romană.

Traian, împăratul care a dus Roma la întinderea sa maximă

Traian a domnit între anii 98 și 117 și a rămas unul dintre cei mai apreciați împărați ai Romei. Provenea din Hispania, dintr-o familie senatorială stabilită la Italica, în apropierea actualului oraș Sevilla. A fost primul împărat roman născut într-o provincie din afara Peninsulei Italice.

Pentru istoria teritoriului actual al României, numele său este inseparabil de cele două războaie purtate împotriva regelui dac Decebal.

Primul război dacic, desfășurat între anii 101 și 102, s-a încheiat printr-o pace dificilă pentru regatul dac. Conflictul a fost reluat în 105, iar în vara anului 106 armatele romane au cucerit Sarmizegetusa Regia. Decebal s-a sinucis pentru a nu fi capturat, iar o parte importantă a Daciei a fost transformată în provincie romană.

Victoria i-a adus lui Traian prestigiu, resurse și control asupra unei regiuni strategice de la nordul Dunării. Cucerirea Daciei a fost celebrată la Roma prin construirea Forumului lui Traian și a celebrei Columne, inaugurată în anul 113.

Cititi continuarea pe turismistoric.ro