Cazul «banditului» cu stele de căpitan. Dosarul de urmărire contrainformativă a ofițerului de tancuri Gheorghe Cojocea

Arhivele Securităţii gem de dosare. Unele mai interesante decât altele. Preluate azi de CNSAS, o parte dintre acestea, cele mai nevinovate, au făcut deja subiectul a pagini întregi de "dezvăluiri" în diverse publicaţii centrale, fie de scandal, istorice sau literare. Multe au fost tocate sau arse. Nu puţine sunt, în continuare, la mare secret, veritabile arme de şantaj pentru marile bătălii politice care se prefigurează. De altele, nu mai puţin numeroase, nu vom afla nimic, niciodată.

În orice caz, fosta Securitate, remachiată în SRI-ul de azi, are atâtea dosare încât zeci de generaţii de istorici de acum înainte nu vor muri de foame. Chef de studiu să aibă. Eventual, noroc. Pentru că o astfel de arhivă este ca un teren aurifer:mii de tone de steril, maculatură, adică, şi din loc în loc, bine ascuns, câte un filon de... material preţios. Sau, cel puţin interesant, ca în cazul pe care vi-l propunem în continuare. Un caz interesant nu prin natura subiectului urmărit, a omului Gheorghe Cojocea, deci, cât prin natura împrejurărilor în care a fost surprins de mişcările plăcilor tectonice ale istoriei lumii.

Sursa Marin informează...

Primul dintre documentele care, întâmplător, mi-au căzut în mână, a fost redactat de locotenentul-major Sterian Eşanu, pe baza informaţiilor vărsate de sursa "Marin", în casa conspirativă "Adina", la 29 septembrie 1981. Prin această notă clasificată strict secret şi înaintată în unic exemplar către... rezident, sursa "Marin" informa:

În luna iulie 1981, am fost vizitat de către inginerul Cojocea Gheorghe, domiciliat în Bucureşti, strada Arieşului nr. 16, apartament 4, care mi-a relatat că a făcut cerere pentru plecare în vizită ca turist în Franţa şi R.F. Germania. În acest scop a achiziţionat valută străină în mod legal şi în prezent aşteaptă aprobarea de la organele Ministerului de Interne. În Franţa îl are pe fratele său, Cojocea Ion, plecat din anul 1945, în timp ce se afla la o şcoală de ofiţeri de rezervă la Arad şi s-a retras cu trupele germane. În Franţa a urmat şcoala de ofiţeri activi la Saint-Cyr şi apoi a luptat în Vietnam şi Algeria, după care a mai rămas în armata franceză până la pensionarea sa pe motiv medical. În prezent, este salariat la o mare întreprindere din Lyon, care se ocupă cu exportul de metale, unde are o funcţie de conducere. În ţară a fost în anul 1970, când a vizitat Bucureştiul, Litoralul, Brăila şi Focşanii, unde îl are pe tatăl său, Cojocea Iancu, domiciliat în cartierul Blocuri-Sud, fost subofiţer în armată.

Mai jos, după "semnătura"lui Marin, locotenentul-major Eşanu va adăuga următoarea notă lămuritoare:Sursa are posibilităţi de a relua legătura cu inginerul Cojocea Gheorghe, cu care se află în relaţii de vizită. S-a trasat sarcina de a stabili de unde a procurat Cojocea Gheorghe valuta necesară, ce cunoaşte în legătură cu activitatea prezentă a fratelui din Franţa şi ce legături mai are în Focşani. Nota informativă se va exploata la dosarul de problemă 63. Am semnalat cazul la serviciul de linie, personal tovarăşului locotenent-colonel David.

Ştiţi cine este acest bandit?

Aşadar, sus în dreapta, trasă în cerneală roşie, tronează simplă, dreptunghiulară şi gravă, ştampila-antet a Serviciului Arhivă al CNSAS, fără nici un număr de înregistrare, fără nimic, în afara datei eliberării copiei de pe documentul original. În cazul nostru este data de 12 februarie 2007. Următorul document care mi-a căzut sub lupă s-a întâmplat să fie o delaţiune a unui oarecare Vasile Dăniţă, care se întinde pe patru pagini rupte dintr-o agendă de buzunar.

Cu numai câţiva ani înainte, o astfel de hârtie l-ar fi trimis pe numitul Gheorghe Cojocea direct în faţa plutonului de execuţie. Pentru că erau crime grele puse pe seama fostului Lieutnant din Wehrmacht, între timp ajuns la gradul de căpitan şi comandant al unui batalion de tancuri din recent închegata Armată Populară Română. Tovarăşe General, scrisese ferm, apăsat, cu un toc a cărui peniţă se mai poticnea ici-colo, la zece cuvinte o dată, în hârtia ieftină, velină, "informatorul"voluntar...

Ca tată a doi copii care fac armata, vă anunţ pe Dumneavoastră, care sunteţi adevărat fiu al poporului, următoarele:

Am văzut la Râmnicu-Sărat, la unitatea de tancuri, pe un căpitan Cojocea, îmbrăcat în uniforma armatei populare. Ştiţi cine este acest bandit?
a) A făcut liceul militar la Cernăuţi;
b) Fost legionar notoriu;
c) Şcoala militară de tancuri a făcut-o în Germania;A făcut parte din trupele de tancuri ale Mareşalului Guderian;
d) A luat parte pe frontul din Polonia.

Trimis în România, acest călău bătea soldaţii până la sânge, înjura şi aducea femei la unitate pe care le siluia în camera de serviciu. Eu am fost înjurat şi lovit ca militar, când eram soldat, de această bestie. Azi, acest bandit hitlerist face pe bolşevicul şi poartă haina scumpă a Armatei Populare. Cum se poate ca unsprezece ani, de când este altă armată, acest bandit să ia soldă? Cum a rămas în armata poporului?

La Râmnicu-Sărat, când l-am văzut, am vrut să-l pălmuiesc, am vorbit cu el şi a dispărut de frică, era în restaurant. Am reclamat pe acest bandit şi nici un rezultat. El e din Focşani, are în lada de campanie din pod uniforma hitleristă, căci venea în uniformă germană la Focşani. Pe strada I.V. Stalin nr. 47 (Focşani), la tatăl lui, găsiţi uniforma hitleristă şi două pistoale Parabellum.
Nu lăsaţi cazul acestui bandit, Cojocea, care poartă stele de căpitan.

Trăiască Republica Populară Română!

Adresantul, semnat indescifrabil cu un creion bont şi, foarte posibil colorat, la 7 noiembrie 1954 a pus rezoluţie către Regiunea a II-a ca să o aibă în vedere pentru verificarea celor susţinute acolo.

Toată lumea are ceva cu spionul Cojocea

Şi tot aşa, zi cu zi, săptămână cu săptămână, Dosarul Cojocea a adunat mii de file, pe urmele sale aruncându-se cohorte de lucrători ai serviciilor secrete, intuind, probabil, cazul vieţii lor. Vecinii, securiştii, colegii de muncă, toată lumea-o lume de anonimi, în mare parte-avea ceva cu "spionul"Gheorghe Cojocea:

Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia secretariat, către Direcţia a IV-a. Secret, s.c. nr. 669/1961. Vă înaintăm alăturat, pentru informarea dumneavoastră şi luarea măsurilor ce le apreciaţi necesare, o sesizare anonimă privind pe Gheorghe Cojocea, inginer la cooperativa "Ascensorul"din Bucureşti. Menţionăm că o copie de pe scrisoare a fost trimisă, cu numărul şi data de mai sus, la Direcţia regională MAI Galaţi, pentru a lua măsurile necesare în ce-l priveşte pe Iancu Cojocea. Semnează, locţiitor şef Direcţie, maior Linţu Ioan.

Culeasă la maşina de scris şi adresată ministrului de interne, secţia cadre, Bucureşti, anonima era cât se poate de... incitantă:

Tovarăşe ministru,

Cu respect vă aduc la cunoştinţă următoarele:În oraşul Focşani suntem foarte mulţi muncitori calificaţi şi necalificaţi care nu avem de lucru deşi mulţi dintre noi avem pregătire şcolară la bază. Dar sunt parte din oameni care au dus în eroare partidul şi ocupă funcţii importante, deşi toată viaţa au fost contra partidului şi astăzi, la fel uneltesc prin diverse combinaţii contra statului. Dăm mai jos un caz special:

Numitul Cojocea Gheorghe, născut în Focşani din părinţii Cojocea Iancu şi Aneta, chiaburi, cu rude expropriate, în prezent posedă două corpuri de case în Focşani şi o sută de stupi cu albine. Celălalt fiu al lor, Ion Cojocea, este dezertor în Franţa din anul 1944, face corespondenţă prin diverşi evrei care sunt în Palestina.

Gheorghe Cojocea a făcut şcoala militară în Germania, a luptat ca ofiţer contra URSS, fiind în armata germană, poartă în tot timpul legături de spionaj prin intermediul evreilor plecaţi în Palestina. Astăzi locuieşte în Bucureşti, strada Puişor nr. 11 şi prin autobiografie mincinoasă este încadrat ca inginer cu salar mare la fabrica de ascensoare Bucureşti.

Repet, Gheorghe Cojocea poartă corespondenţă de spionaj cu fratele său Ion Cojocea, care în timpul de faţă este ofiţer în armata franceză.

Rog cercetaţi şi vă veţi convinge de adevăr căci toate acestea se lucrează din anul 1944. E foarte mare nedreptate ca acel care lucrează contra unei ţări să stea în linişte cu serviciu de inginer, ba mai mult, are şi aprobare ca să-i dea locuinţă în bloc.

De fapt, cine este Gheorghe Cojocea?

Banditul cu stele de căpitan, "hitleristul"care făcea pe bolşevicul şi aşa mai departe este, de fapt, un român ca toţi ceilalţi din generaţia sa, o persoană onestă şi un bun cetăţean. Numai că, aidoma cronicarului, s-a întâmplat să nimerească sub vremuri, şi nu deasupra lor. Mai exact, face parte din generaţia născută să dea cele mai grele jertfe în al doilea război mondial. Venit pe lume în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1922 la Herculane-unde tatăl său, subofiţer în armata română şi vrâncean ca origine, se afla detaşat cu serviciul-, Gheorghe Cojocea a urmat cursurile Liceului Militar din Cernăuţi, acum în Ucraina, visul său fiind acela de a deveni ofiţer.

Şi era anul de graţie 1942 când încheia socotelile cu liceul militar, numai că aşa cum astăzi, în "Era NATO", cei mai buni-cel puţin teoretic-dintre militarii români se specializează sau îşi continuă studiile în instituţiile de învăţământ ale armatelor din statele NATO, în special în SUA, tot astfel şi în timpul celui de al doilea război mondial, aliaţi cu germanii fiind, cei mai buni absolvenţi-primii cinci din cele şase licee militare existente-au fost trimişi în Germania, la diferite şcoli de ofiţeri.

Aceasta este logica pentru care la cei 20 de ani, câţi tocmai împlinise, Gheorghe Cojocea ajunge elev al Şcolii de Ofiţeri de Tancuri de la Berlin. O va absolvi în primăvara lui 1944 şi, după un stagiu în Panzerregiment 3 din Viena, cu câteva zile înainte de 23 august 1944 va reveni în România, fiind încadrat într-o unitate de tancuri de la Târgovişte. In extenso, odiseea Leutnant-ului Gheorghe Cojocea-din care cel mai dramatic, dar şi frumos episod, este cel care tratează participarea sa în cea mai mare bătălie de tancuri din istoria războaielor (Kursk-Orel, vara lui 1943, când îşi efectua cele 100 de zile de stagiu de front, conform reglementărilor de atunci ale învăţământului militar german)-am relatat-o în romanul Pumnul de fier (Phobos, 2003).

Fireşte, o dată războiul terminat, Gheorghe Cojocea a avut trista soartă a oricărui soldat din tabăra învinşilor. Al oricărui soldat demn vreau să zic. Putea să se retragă cu armata germană. Or să dea curs vreuneia din numeroasele partide matrimoniale care mai de care mai promiţătoare, între care una cu fiica unui diplomat scandinav.

După cum se putea face preş la picioarele învingătorilor. Dar nu a făcut nimic din toate acestea.

Specialist incontestabil în arma tancuri, care abia după război a pus bazele unei şcoli de ofiţeri şi la noi, în România, prima promoţie absolvind în 1949 la Piteşti, Gheorghe Cojocea a fost folosit de armata populară până când şi-a format propria rezervă de cadre. După care, out! Ajunsese, totuşi, la gradul de căpitan. Şi îşi sacrificase timp, speranţe, iluzii. Spera în îndreptarea lucrurilor, însă, şi a preferat să aştepte.

Aşteptarea lui a durat până la finele lui 1989. An pe care mulţi dintre foştii săi camarazi de şcoală militară din Germania lui Hitler nu l-au mai apucat. Acum este un venerabil pensionar, colecţionar de obiecte de artă. Şi locuieşte undeva, pe lângă Gara de Nord, în apartamentul pe care mama sa i l-a făcut cadou atunci când a absolvit şcoala de ofiţeri. Interesant este însă că odiseea fratelui său, Ion Cojocea, mai mic doar cu un an decât el, nu este mai puţin deosebită.

Dezertor din armata română în zilele tulburi de după 23 august, acesta chiar s-a retras cu armata germană şi, într-un final, când rudele lui îi făceau cuvenitele parastase demne de un erou, ajungea în Legiunea Străină de la Sidi-bel-Abbes. Ofiţer al armatei franceze, avea să lupte, apoi, în Vietnam. Stabilit la Lyon, astăzi, ca şi fratele său din Bucureşti, este un respectat, dar anonim, pensionar militar. Colonel în rezervă al armatei franceze.

Concluzie

În concluzie, urmărit zeci de ani de Securitate pentru trecutul său prin Wehrmacht, dar mai ales pentru poziţia fratelui său, ajuns într-un final ofiţer în serviciile secrete ale unei armate occidentale, cu securiştii non-stop pe urmele sale, în casa sa, la locul de muncă, chiar şi pe stradă, mai ales pe stradă, Gheorghe Cojocea este astăzi nu unul dintre simplii supravieţuitori ai sistemului de tristă amintire, ci un învingător în adevăratul sens al cuvântului.

Din păcate, însă, victoria a venit prea târziu pentru el. Şi totuşi, suficient de devreme ca să-şi poată privi în ochi prietenii de odinioară, care nu mai pridideau scriindu-i biografia, fără a bănui, măcar, că va veni odată vremea când eroul lor de note informative nu numai că-i va ierta cu seninătatea unui patriarh pentru "năzbâtiile"lor, dar le va şi mulţumi sincer. Pentru simplul fapt că l-au ajutat să nu uite. Şi să le lase nepoţilor săi dovezile incontestabile ale unui caracter ferm, puternic, umbrit ce-i drept, pe alocuri, de inevitabilele imperfecţiuni umane. Dar care fac cu atât mai credibilă povestea vieţii lui.