Carol I. Portret politic

Venit în ţară la cererea cercurilor politice româneşti, cu sprijinul Marilor Puteri, domnia lui Carol a reprezentat o etapă importantă în istoria României.

Reprezentant al unei dinastii nobile europene, prinţul prusac a preluat tronul unei ţări aflate în criză:ameninţată din exterior cu desfacerea unirii, afectată în interior de neînţelegerile şi diferenţele de opinii dintre oamenii politici. A făcut cu greu faţă scandalurilor politice şi comportamentului “oriental” al elitei politice româneşti. A fost pe cale să abdice, dar nu a făcut-o. A rămas să realizeze “aspiraţiunile românilor”, aşa cum declara la venirea pe pământ românesc, consacrându-şi viaţa fericirii şi prosperităţii lor.

Deşi de naţionalitate germană, Carol a devenit român în momentul acceptării tronului. A apărat Constituţia (ce fusese promulgată la începutul domniei sale) şi a respectat legile şi tradiţia ţării, chiar şi atunci când situaţia în care s-a aflat a fost una dificilă. A respectat decizia luată în cadrul Consiliului de Coroană şi a acceptat să rămână neutru în Primul Război Mondial, neparticipând alături de Germania, ţara natală şi una dintre partenerele de tratat ale României.

Şi-a pus deseori întrebarea:“A cui e vina? A mea care n-am cunoscut firea acestui popor, sau chiar a acestui popor care nu vrea să se lase să fie condus şi nu ştie să se călăuzească el însuşi?

În cei 48 de ani de domnie a reuşit să schimbe faţa României. A scos ţara din “apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească” şi a transformat-o într-un stat de prim rang în estul Europei. Perioada 1866-1914 a însemnat o etapă de mari progrese pentru România, atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural. România a intrat într-un amplu proces de modernizare:industria naţională s-a dezvoltat, au fost construite căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, economia a cunoscut o importantă dezvoltare, au fost construite clădiri noi, impozante – Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, Ateneul Român.

În ceea ce priveşte politica externă, Carol a dus o neutralitate activă, militând pentru aplanarea divergenţelor şi menţinerea statu-quo-ului teritorial. Pe plan intern, a decis să acţioneze ca un factor moderator, să calmeze spiritele şi să nu îngăduie răfuielile politice. În acest sens a instaurat “rotativa guvernamentală”, menită să asigure stabilitatea vieţii politice.

Progresul s-a datorat în mare parte prinţului prusac, care prin calităţile sale a impus societăţii româneşti rigoarea şi disciplina de care aceasta avea nevoie. Persoana regelui inspira respect. Era meticulos şi exigent, ordonat, mereu punctual. Avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români:la salut, regele întindea miniştrilor săi un singur deget, iar celor “privilegiaţi”, cel mult două degete.

Carol I, deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

Scurta cronologie

1839, 8/20 aprilie – se naşte Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul prinţului Carol Anton, guvernatorul Rhenaniei, şi al prinţesei Josephine de Baden;

1857 – termină Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin;

1864 – participă ca voluntar în războiul purtat de Prusia împotriva Danemarcei;

1866, 3/15 mai – acceptă propunerea lui Ion C. Brătianu de a prelua tronul ţării şi pleacă spre România, călătorind cu un paşaport fals (ofiţer în armata Prusiei, călătoria sa pe teritoriul Austriei ar fi reprezentat un pericol datorită războiului ce era pe cale să izbucnească între cele două state);

1866, 10 mai – Carol ajunge în Bucureşti, unde este primit cu mare fast. Depune jurământul de credinţă în faţa Camerei Deputaţilor şi este proclamat domnitor, sub numele de Carol I;

1866, 1 iulie – este promulgată o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei constituţionale;

1869, 3/15 noiembrie – Carol I se căsătoreşte cu Elisabeta de Wied, fiica prinţului Hermann de Wied;

1877, 10 mai – Carol I proclamă solemn Independenţa absolută a României;

1877, 16/28 august – are loc la cartierul imperial rusesc de la Gorni-Studen întâlnirea lui Carol cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu marele duce Nicolae. Carol I preia conducerea reunită a trupelor române şi ruse. După lupte grele, turcii cer armistiţiu;

1881, 10 mai – România este proclamată Regat şi astfel Carol I devine primul rege al României;

1883, 18/30 octombrie – România aderă la Puterile Centrale;

1906 – se sărbătoresc, cu mare fast, 40 de ani de domnie ai regelui Carol;

1914, 21 iulie – Consiliul de Coroană proclamă neutralitatea României. Regele Carol, deşi fidel înţelegerilor avute cu Puterile Centrale, se supune în cele din urmă hotărârii Consiliului;

1914, 27 septembrie/10 octombrie – regele Carol se stinge din viaţă la castelul Peleş din Sinaia, la 75 de ani, după 48 de ani de domnie. Va fi înmormântat în Biserica Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab şi refăcută în timpul domniei sale.

Bibliografie:

Ioan Scurtu, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.