Portret de aviator: Horia Agarici, vânătorul de bolşevici

În dimineața zilei de 23 iunie 1941, bombardierele sovietice au atacat Constanța, val după val. Printr-o greșeală greu de explicat a generalului Gheorghe Jienescu, comandantul aeronauticii militare, Dobrogea era, în acel moment, lipsită de aviație de vânătoare. Întâmplător, pe aerodromul Mamaia se afla locotenentul Horia Agarici. El a decolat singur la manșa unui aparat Hurricane și, întâlnind un grup de bimotoare sovietice, a doborât trei dintre ele. Prin această faptă de arme, Agarici a intrat în legendă, dobândind renumele de „vânător de bolșevici”.

Câteva repere biografice.

Horia Agarici s-a născut la 6 aprilie 1911, în Elveția, la Lausanne, pe malul lacului Geneva, unde părinții săi se aflau de mai mult timp pentru unele afaceri ale tatălui. Ulterior, în toamna anului 1911, familia a revenit în ţară.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime. După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. La 1846 apare un Dumitrachi Agărici, iar un urmaș al acestuia ar fi, după Nicolae Iorga, un domn pe nume I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

Părinții lui Horia au fost Constantin și Valeria. Mama provenea din familia Rusovici, venită din Serbia și stabilită în Basarabia; în secolul al XIX-lea, familia își schimbase numele în Russo, scriitorul Alecu Russo fiind una dintre rudele Valeriei.

Valeria a murit de tânără. S-a stins în prima zi a anului 1914, înainte ca Horia să împlinească trei ani, iar moartea mamei pare să ducă şi la o ruptură între tată și fiu. „Am fost crescut la bunica şi pe la fraţii şi surorile mamei mele. (...) Copilăria, până la vârsta de şapte ani, [vârstă] a intrării în şcoala primară, am trăit-o aproape numai la ţară”, şi-a amintit fostul aviator într-o autobiografie scrisă în 1953, document aflat în arhiva C.N.S.A.S.

Anii de școală i-a împărțit între Iași și Brașov (școala primară) și Iași, București și Brașov (liceul). În toată această perioadă, relațiile lui Horia cu Constantin, tatăl său, au fost reci – uneori tensionate.

Constantin s-a recăsătorit cu Sofia Cernea, fiica unui avocat din București, și, uneori, îl invita pe băiat să-și petreacă vacanțele împreună cu ei. Rememorând unul dintre acele momente, Horia a notat, pe un ton trist: „Vara [anului 1924] am stat la părinți, la Sinaia, unde am primit și o bicicletă Hirondelle, cu care urcam prin munți și păduri. Restul vieții, în afară de trei uniforme, nu am mai primit niciun dar de la părinți”.

În 1929, la vârsta de 18 ani, Horia a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara. Din motive financiare, care i-au cauzat și o depresie puternică, a decis să renunțe la drumul ales și să se înscrie la Școala de Ofițeri de Aviație din București. Deși a fost admis în 1930, a amânat cu un an începerea cursurilor ca elev al școlii de ofițeri. Motivul ni-l spune fără multe detalii: probleme de sănătate.

Școala a început cu obișnuita perioadă de instrucție pentru infanterie, care trebuia să-i deprindă pe viitorii ofițeri cu viața de soldat, până la depunerea jurământului. Odată „marele frecuș” încheiat, atmosfera a devenit mai respirabilă. Și totuși, așa cum au observat și superiorii săi, tânărul Horia Agarici se împăca greu cu viața militară. Era cam neglijent cu ținuta, studia numai ce i se părea interesant și, atunci când nu era de acord cu ceva, o spunea șefilor deschis; față de colegi, era retras.

Brevetul de aviator, în 1934.

Amănunte despre această perioadă avem și de la Tiberiu Stătescu, coleg de an și viitor camarad în aviația de vânătoare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. În cartea sa memorialistică el a scris: „[Agarici] era un tip manierat, fiind crescut cum nu cred că mai putea pretinde altul dintre noi, fapt pentru care era luat în râs; avusese guvernantă şi cunoştea la perfecţie limba franceză. Horia Agarici nu se amesteca în treburile altora şi, deşi scria poezii adevărate, nu lua parte la duelurile noastre ritmate. Nu riposta la ironii şi nici chiar la figurile făcute cu intenţie rea de către camarazi. Era acoperit cu tot felul de insulte, care de care mai urâte. Era impasibil. Nu reacţiona şi acest lucru îi enerva teribil de mult pe cârcotaşi”. 

Horia Agarici a devenit ofițer de aviație la 8 iunie 1933; cum se obișnuia în epocă, absolvenții școlii nu erau încă posesori ai brevetul de aviator. Pentru așa ceva, mai aveau de învățat...

Prima repartiție a sublocotenentului Horia Agarici a fost la Flotila de Aerostație de la Pantelimon-București. Era o unitate care se ocupa cu folosirea în scopuri militare a baloanelor (obținere de informații și realizarea de baraj pentru avioanele inamice care zburau la altitudine mică). „Anul de serviciu de la baloane – a scris Horia Agarici în 1953 – l-am trăit evadat într-un fel de lume a mea, izolat de militari, citind și trăind o viață de om tânăr prin București. La cazarmă am făcut unele studii pentru adaptarea autogirei și helicopterului la aerostație”.

În toamna anului 1934 a obținut brevetul de aviator, la școala de pilotaj de la Tecuci, după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom).

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii. L-au preocupat și cărțile mai sensibile; a citit, în paralel, Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

A avut și prima întâlnire cu moartea! În timpul unui zbor de antrenament, i s-a rupt un cablu de comandă și, nemaiputând controla avionul, a sărit cu parașuta de la 1.100 de metri.

Avioanele Hawker Hurricane şi entuziasmul tânărului pilot.

Suntem în primăvara anului 1937. La 1 aprilie, Flotila de Luptă de la Pipera-București s-a scindat. Aviația de vânătoare a rămas pe loc și a format Flotila 1 Vânătoare, în vreme ce aviația de bombardament s-a mutat pe aerodromul militar Brașov, unde a format Flotila 1 Bombardament. Sublocotenentul Horia Agarici se afla, la momentul scindării, într-o escadrilă de bombardament și aștepta, nervos, să i se aprobe raportul de a pleca la școala de vânătoare. Zborul pe avioanele greoaie, de bombardament, nu îi surâdea. De fapt, nici nu se potrivea cu firea lui solitară...  

Visul i s-a îndeplinit. În perioada aprilie-august 1937, Agarici s-a aflat în școala de vânătoare și, în timp ce urma specializarea, la 6 iunie, a fost avansat la gradul de locotenent. După încheierea cu succes a stagiului, a fost repartizat la Flotila 1 Vânătoare, care era înzestrată cu avioane poloneze (unele fabricate sub licență la Brașov) P.Z.L.-11 și P.Z.L.-24.

Când locotenentul Agarici învăța să zboare la manșa acestor aparate, ele erau deja depășite sub aspect tehnic. Germanii aveau în producție aparatul Bf-109 (Messerschmitt), iar englezii, Hawker Hurricane și Supermarine Spitfire, vârfuri de lance ale unei noi generații. Bineînțeles, românii încercau să-i prindă din urmă: la uzinele I.A.R. din Brașov se lucra la un nou aparat de vânătoare – din metal, cu aripă joasă și tren de aterizare escamotabil – I.A.R.-80.

În următorii ani (1938-1940), odată cu agravarea tensiunilor internaționale și începutul războiului, aviația română de vânătoare s-a transformat radical. Numărul flotilelor a sporit, de la una la trei, în înzestrare au intrat avioane moderne, iar doctrina germană, mai agresivă, a înlocuit-o pe cea franceză.

În primăvara anului 1940 au sosit pe calea ferată, în Gara Herăstrău, lângă Aerodromul Pipera, douăsprezece avioane Hawker Hurricane, importate din Marea Britanie. Entuziasmul lui Agarici a fost de nedescris. Cunoscând limba engleză, a studiat cartea tehnică a aparatelor nou venite și a participat la asamblarea lor.

Au urmat dezmembrarea României Mari, abdicarea regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Ion Antonescu. Considerând că pericolul sovietic era încă real, Antonescu a decis să orienteze politica externă către Germania (de fapt, inițiativa în această direcție îi aparținuse regelui Carol al II-lea, dar Berlinul păstrase distanța). Iată de ce, în prima parte a anului 1941, după ce armata adoptase, în bună măsură, regulamentele de luptă germane și după ce, sub aspect politic, generalul își asigurase sprijinul lui Adolf Hitler în detrimentul legionarilor conduși de Horia Sima, la frontiera de Răsărit a României a început să miroasă, tot mai mult, a praf de pușcă.

Escadrila 53 Vânătoare, înzestrată cu aparatele Hurricane, din care făcea parte și locotenentul Horia Agarici, se afla dislocată, încă din luna ianuarie, pe aerodromul de la Mamaia, Constanța, având ca misiune apărarea aeriană a litoralului, în vreme ce subunitățile înzestrate cu aparate germane (He-112 și Bf-109) au rămas în București. O alegere întâmplătoare? Se pare că nu. Șefilor din flotilă nu le scăpase faptul că motoarele englezești erau mai rezistente decât cele germane, iar apărarea Dobrogei presupunea zboruri de până la 200 kilometri în largul mării. Și au avut dreptate: niciodată nu a fost pierdut vreun aparat Hurricane ca urmare a opririi motorului deasupra întinderii de apă...

Ziua în care Horia Agarici a devenit „vânător de bolşevici”.

Cu toate acestea, la 22 iunie 1941, ziua intrării României în război, Dobrogea era lipsită de aviație de vânătoare. Cu o zi înainte, Escadrila 53 decolase de pe aerodromul Mamaia și aterizase la Buzău, în vederea unei misiuni de protecție a unui grup de bombardament. Horia Agarici nu plecase însă cu escadrila, pentru că nu avea cu ce să zboare: avionul său se afla în reparații. În hangarele de la Mamaia se mai afla și un al doilea aparat Hurricane, tot în reparații. Acesta din urmă, având probleme cu supraîncălzirea motorului, putea fi folosit în zbor pentru perioade mai scurte. 

În prima zi de război, Horia Agarici a lucrat febril la ambele avioane, împreună cu mecanicii rămași la Mamaia. Un singur eveniment i-a tulburat. La primele ore ale dimineții a avut loc un prim (dar timid) atac al sovieticilor asupra Constanței. Două avioane au aruncat bombe care au căzut în diverse locuri, fără a pricinui însă victime sau pagube materiale. Apoi, în acest sector secundar al frontului, a fost liniște...

Ziua de 23 iunie a fost ziua de glorie a locotenentului Agarici. Celebra luptă pe care a purtat-o cu aviația sovietică a fost rememorată astfel: „Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum... Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise bine în regiunea portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (...) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor... Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și sub câteva valuri de nori de prin largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, și personalul lui a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Băile Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val; [și] echipajul [acestuia] a fost capturat. (...) [Avionul cu care am plecat] era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu”.

Horia Agarici a intrat, astfel, în istorie.

El a fost primul aviator român care a doborât trei bombardiere inamice într-o singură bătălie aeriană. Pentru a fi corecți însă, trebuie menționat că renumele de „salvator al Constanței”, pe care aviatorul îl are astăzi în România, este o exagerare. Cele șase bimotoare sovietice nu puteau să șteargă orașul de pe hartă, chiar dacă nu ar fi întâmpinat rezistență. De altfel, în primele zile de război, conform datelor din arhivele militare, Constanța a fost orașul care a suferit cele mai multe bombardamente, ceea ce înseamnă că sovieticii au mai avut multe ocazii să-l distrugă definitiv. Dar, la nivelul anului 1941, cu numărul și tipul avioanelor inamice care erau disponibile în regiunea Mării Negre, acest lucru nu a fost posibil.

Generalul Gheorghe Jienescu, șeful aeronauticii militare, a înțeles că a greșit presupunând că, pentru apărarea Dobrogei, erau suficiente unitățile de artilerie antiaeriană (întreaga aviație de vânătoare se afla în jumătatea sudică a Moldovei și în regiunea petroliferă). De aceea, ca să salveze aparențele, a băgat în funcțiune „mașina de propagandă”. Ziarele și radioul au prezentat pe larg acțiunea lui Horia Agarici, iar în scurt timp, a apărut un cântec compus de Gherase Dendrino pe versurile lui Păstorel Teodoreanu, care începea astfel: A plecat la vânătoare Agarici / A plecat ca să vâneze bolșevici.

Culoarea cămăşii, prilej de controverse.

În seara zilei de 23 iunie, Escadrila 53 Vânătoare (Hurricane) a revenit pe aerodromul Mamaia. Acum erau zece aviatori de elită, printre ei fiind căpitanul Emil Georgescu, locotenenții Horia Agarici, Constantin Bâzu Cantacuzino și Lucian Toma, dar și subofițerii Andrei Rădulescu, Petre Cordescu sau Eugen Camenceanu. În lunile care au urmat, piloții acestei subunități aeriene au purtat nenumărate lupte și au doborât 54 de avioane sovietice, pierzând unul singur (la 12 septembrie a căzut în luptă căpitanul Ioan Roșescu, sosit în escadrilă în ultima zi a lunii august). În amintirea acestor eroi, escadrila de avioane F-16, înființată în 2016 pe Baza 86 Aeriană de la Borcea-Fetești, și-a luat denumirea de Escadrila 53 Vânătoare. 

Locotenentul Horia Agarici a mai zburat și în alte misiuni; în timpul uneia dintre ele, în ziua de 4 iulie, a fost creditat cu doborârea – „probabilă” – a unui avion sovietic. Apoi, la începutul lunii august, a fost detașat ca pilot de încercare la uzinele I.A.R. din Brașov, unde se reparau avioanele Hurricane (la baza acestei decizii a stat, cu siguranță, și faptul că Agarici cunoștea, sub aspect tehnic, foarte bine avionul). 

A mai fost un episod, în această campanie, care a stârnit – și stârnește și astăzi – controverse. S-a spus că atunci când Ion Antonescu a venit la malul mării să-l decoreze pe Horia Agarici, aviatorul și-a desfăcut vestonul și i-a cerut să-i pună decorația pe cămașa verde, legionară. Episodul nu este real. Biroul II Informații (militare) a cercetat originea acestei legende și a ajuns la concluzia că a fost pusă în circulație de simpatizanții legionari aflați pe front. În al doilea rând, Antonescu nu era omul să tolereze o astfel de insultă din partea unui locotenent și, probabil, pentru Horia Agarici ar fi urmat consecințe serioase. De altfel, în 1953, făcând referire la acest episod, Agarici a scris că dacă îi arăta generalului cămașa verde, „vedeam pe dracu’, chiar atunci, pe loc!”.

Războiul, încercările, sfârşitul.

În 1942 locotenentul Agarici a rămas cu Escadrila 53 la malul mării. Cum frontul era departe, în Caucaz și la Stalingrad, activitatea s-a rezumat la rutina patrulării la verticala plajelor și în larg. În 1943, în schimb, Horia Agarici s-a aflat pe front, în Crimeea, cu Grupul 7 Vânătoare, care era înzestrat cu avioane germane Bf-109G. Cu această ocazie a participat din nou la luptele aeriene cu aviația sovietică și, în ziua de 18 iulie, a doborât un avion de vânătoare LaGG-3 (din nou, omologat ca „probabil”). Episodul l-a descris laconic: „Am intrat odată, la o spargere de front, într-un adevărat iad aerian, de câteva sute de avioane. Am doborât un avion advers, după o luptă destul de complicată, în care era să mă ciocnesc de câteva ori prin roiul care bâzâia pe cer”. 

Ultima victorie aeriană obținută de Horia Agarici a avut loc la 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. Aviatorul se afla atunci la Pipera și, decolând la alarmă împreună cu unitatea sa, a înfruntat valurile de cvadrimotoare pe cerul Câmpiei Române. A reușit să incendieze un aparat B-24 „Liberator”, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu.

În aceeași zi, în familia sa s-a petrecut o tragedie. În plan personal, aviatorul depusese, încă din toamna anului 1943, hârtiile să se căsătorească. Aleasa inimii era o fată de condiție modestă, fără dotă (fata fiind săracă, aprobările pentru căsătorie au trenat). Cu această tânără, Horia Agarici avea un copil care se născuse la începutul anului 1943 și pe care viitoarea soție îl creștea în casa părinților ei din Constanța. Din nefericire, în ziua de 4 aprilie, casa a luat foc (o rudă nevăzătoare, sosită în vizită, a trântit o lampă cu gaz) și în incendiu a ars și băiețelul.

A doua zi, la 5 aprilie, Horia Agarici a fost detașat, din nou, ca pilot de încercare la I.A.R. Brașov. Deși nu a fost de acord cu această măsură, care echivala cu scoaterea sa din linia întâi a frontului, aviatorul nu a avut puterea să se opună. Cum pe aerodromul uzinei de la Brașov se aflau și câteva avioane I.A.R.-80/81 gata pregătite pentru luptă, Agarici a mai luat parte la unele înfruntări aeriene, dar fără a mai fi creditat cu vreo victorie.

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”. A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În luna septembrie, când frontul s-a stabilizat în Transilvania, Agarici, nemaisuportând să stea ascuns, a decis să-și reia activitea (cu riscul de a fi arestat de sovietici sau acuzat de dezertare de români). A mers „cu ochii în patru și cu frica în sân” pe aerodromul Balomir, pe care se aflau atât români, cât și sovietici. Spre surprinderea sa, a fost lăsat în pace. Mai mult, i s-a dat autorizație de liberă trecere spre București.

Din noiembrie 1944 și până la sfârșitul războiului (mai 1945), Horia Agarici și-a continuat activitatea la Brașov (deși uzina era dispersată în alte orașe din zona de sud a țării), apoi a fost trecut în rezervă, cu gradul de căpitan. În 1955, printr-un ordin al ministrului forțelor armate, statutul de ofițer i-a fost retras, fiind trecut în rândul trupei (în caz de război, urma să fie mobilizat ca simplu soldat).

A decedat în 1982, după o viață în care a luptat cu sărăcia și cu nedreptățile. Nu a fost însă închis, așa cum uneori se scrie greșit în articolele care îi sunt dedicate. Confuzia este însă explicabilă: Horia a avut un văr, Costăchel Agarici, cu care a fost camarad în aviația de vânătoare, iar acesta din urmă a fost închis de regimul comunist.

 Bibliografie selectivă: 

 Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ. 

Arhivele Militare Române, Fond C.A.A.T, C.A.R. și Flotila 1 Vânătoare. 

Iorga, Nicolae, Răzeşi Fălciieni şi Vasluieni. Câteva documente, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp şi C.Sfetea, 1914. 

Stătescu, Tiberiu, Amintiri despre aviaţie şi aviatori, Braşov, Host Models, 2012. 

Turturică, Sorin, Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa, Editura Militară, 2012.