Momolo, italianul care a construit primul teatru în București

Pe locul unde se va înălţa mai târziu Casa Capşa și unde va funcționa o vreme farmacia Bruss (o clădire dispărută astăzi, unde farmacistrul Bruss, de origine germană, furniza produse farmaceutice Majestații Sale Regele Carol I al României) – cam în porţiunea care ţine astăzi de la Capşa până la intersecţia cu strada Academiei – se aflau, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casele şi curtea marelui vornic Radu Slătineanu, moştenite apoi de fiii săi, Scarlat şi Iordache.

Diorama

La 1812, la începutul domniei lui Caragea Vodă, un sas pe nume Mathias Brody a ridicat o şandrama de scânduri în fundul curţii boierilor Slătineanu şi a aşezat acolo o dioramă, pentru primul spectacol public văzut vreodată în Bucureşti. Încântaţi peste măsură, spectatorii vedeau acolo oraşe vestite, încoronări de regi şi împăraţi, călătorii pe mare şi pe uscat, întâmplări din războaie, precum şi alte minunăţii. Curioşi erau mulţi în Bucureşti, şi sala mereu plină, oamenii minunându-se şi povestind apoi mai departe ce văzuseră. La început, spectacolele erau rezervate în special înaltei societăți bucureştene, dar mai pe urmă au avut acces şi ceilalţi locuitori ai oraşului. Panoramele au durat până în 1816, când sasul, hotărând că a câştigat destul, a închis şandramaua și a devenit moşier.

Teatrul Momolo, „cel vechi”, „cel mic”

Câţiva ani mai târziu, în 1828, Ieronimo Momolo, un italian care fusese bucătarul lui Grigore Ghica, a ridicat, pe locul fostei diorame, un teatru care, după construirea Teatrului cel Mare (sau Teatrul Naţional) în 1852, a rămas cu numele de „Teatrul cel vechi” sau „Teatrul cel mic”, spre a-l deosebi de celălalt.

Clădirea Teatrului Momolo era din paiantă cu moloz, căptuşită atât la exterior, cât şi în interior cu scânduri. Sala, mai mult lungă decât largă, destul de joasă, avea trei rânduri de loji destinate boierilor, despărţite între ele de câte un stâlp de lemn, de care atârna câte o lampă, cincisprezece rânduri de bănci învelite cu o chembrică, formând cele trei staluri, şi o galerie în fundal, pe şapte trepte, cu laviţe de lemn. Scena era modestă, cu puţine decoruri, în faţa ei desfăşurându-se locurile orchestrei. Tot lângă scenă era şi loja domnească, destul de mică, şi trei canapele rezervate celor de la curte. Lojile boierilor cunoşteau o mare diversitate de mobilier adus de-acasă, de către slugi: diferite covoare, scaune, oglinzi. Luminarea sălii se făcea cu ajutorul lămpilor de rapiţă şi a lumânărilor de seu; numai în loja domnească ardeau lumânări de ceară albă. Încălzirea se făcea cu ajutorul sobiţelor din fier ori cărămidă. Actriţele beneficiau de două camere pentru machiaj, iar bărbaţii, de trei. Între staluri erau locuri de stat în picioare, pe care le ocupau de regulă elevii Şcolii Filarmonice sau cei de la „Sfântul Sava”. În timpul în care boierii se delectau cu spectacolul de pe scenă, slugile, ce aveau în grijă și hainele acestora, aşteptau pe la uşi, în bufet ori prin trăsurile înşirate pe trei rânduri în curtea Slătineanului.

Matei Millo e „Baba Hârca”

Prima trupă străină venită aici a fost una nemţească, sub conducerea unui anume Eduard Kraining, care dădea reprezentaţii de drame şi opere. În cadrul orchestrei cânta şi un flautist talentat, Josef Ghebauer, care a rămas în Bucureşti, s-a însurat şi a deschis un magazin de muzică chiar în faţa Sălii Slătineanu.

După trupa lui Kraining a venit, în 1852, trupa lui Müller, apoi nenumărate alte trupe străine, foarte multe franţuzeşti, care erau de vodevil şi operetă, dar și italieneşti – de operă şi operă bufă, și nicio trupă românească. Asta până în august 1851, când Matei Millo prezintă la Bucureşti, pe scena sălii Momolo, piesa în limba română „Baba Hârca”. Tot cu acest prilej, bucureştenii vedeau pentru prima oară cum arată un foc bengal [foc de artificii] pe scenă.

A mai fost şi trupa lui Theodor Müler, care a jucat peste 60 de spectacole, având recuzită proprie şi orchestra dirijată de Ioan Wachmann. Şi tot la Teatrul Momolo și-a avut debutul și Costache Caragiale, primul director al Teatrului Naţional.

Cutremurul

La 31 mai 1836, arhitectul oraşului, Faiser, constata pericolul reprezentat de teatru: „clădirile de scânduri sunt făcute foarte slabe, uşoare şi fără nici o legătură trainică, putând fi în primejdie în cazul unei furtuni sau din cauza unei adunări de oameni, care poate provoca surparea lor foarte lesne”, „putea lua foc de la vreo lampă sau orice altă sursă de iluminat”. Așa că, o lună mai târziu, agia decide amplasarea în interior a una sau două tulumbe mici, dar şi a două mari, împreună cu oameni de pază. De asemenea, se interzicea aprinderea de ciubuce în toate spaţiile teatrului, iar iluminarea trebuia să fie cu lămpi şi nu cu lumânări.

La 11 ianuarie 1838, în timpul unui spectacol în care pe scenă se afla o trupă franţuzească, încăperea plină de public a început a se cutremura la propriu, așa cum o făcea, de altfel, întregul București. S-au crăpat pereţii, s-a creat panică, iar lumea a prins a se înghesui către ieşire. Odată ieşiţi, oamenii au constatat că îi aştepta un ger cumplit de –11 grade Celsius. Şi dacă cei din sală, unde se pare că a fost și domnitorul, nu au avut prea mult de suferit din cauza cutremurului de 7,5 grade ce a lovit atunci Bucureștii, nu același lucru se putea spune despre mai multe clădiri din București, printre care și hanul „Sfântul Gheorghe”. O experinţă ce nu s-ar fi dorit repetată nicăieri şi nicicând. Teatrul Momolo va dăinui până când pe Podul Mogoşoaiei va fi ridicat Teatrul cel Mare, a cărui construcţie s-a desfăşurat între anii 1846 şi 1852, pe locul fostului han al lui Filaret.

Sala Momolo: baluri, concerte, Liszt

Dar Ieronimo Momolo nu avea numai teatrul; pe la 1830, el a închiriat sau chiar a cumpărat casele boierilor Slătineni, unde e azi Hotelul Capşa, şi în sala de jos a deschis un birt, repede cunoscut prin bucatele gustoase ce se preparau acolo. Acestea îmbinau stilul italian cu cel oriental, dar cel mai mult plăcea un anume fel de mâncare botezat „curcanul ţinţirom” adică gentilhomme, după cum scrie Gheorghe Crutzescu.

Mai târziu – unii autori vorbesc de anul 1836, alții de 1839 – Momolo a construit deasupra birtului o mare sală de bal, de „club” şi de „piknicuri”, cum se spunea pe atunci, faimoasa sală Momolo sau Slătineanu, unde se organizau strălucitoare baluri cu lume bună şi unde, din 1839, concerta o selectă orchestră organizată şi condusă de către compozitorul şi dirijorul Ludovic Wiest. La 22 decembrie 1846, aici a cântat și a încântat publicul pianistul şi compozitorul Franz Liszt, aflat în trecere spre Odessa.

Se organizau şi baluri mascate, care erau frecventate de către oricine era îmbrăcat decent, se purta cuviincios şi îşi putea permite cumpărarea unui bilet. Ulterior, sala a servit drept loc pentru reuniuni electorale. Treizeci de ani a ţinut faima Sălii Momolo, destul de mult de altfel, apoi, lipsită fiind de un bun patron, căci Momolo murise, gloria ei a început să apună. Astfel, în 1870, un cronicar al vremii, de la „Journal de Bucarest”, care intrase întâmplător în sală, a rămas îngrozit de încăperea cu adevărat urâtă, neagră de la tutun şi de la nepăsare, de „costumele răpănoase, făcute din chembrică şi din hârtie, şi de balaurul roşu şi galben aşezat în mijlocul sălii, care-şi mişca ochi şi trăgea limba, cu ajutorul a patru nenorociţi ascunşi în pântecele lui”.

Bucureştenii preferau de-acum să meargă la Sala Bossel ori să-și petreacă serile de vară la Grădina Raşca decât să vină la Sala Momolo – şi mult timp n-a trecut până când a dispărut şi ea fără de urmă, la fel ca atâtea clădiri din Capitală care dăinuie azi doar în filele cărților ce amintesc de vechiul București.

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, Editura Meridiane, București, 1986
Maria-Magdalena Ioniţă, Casa și Familia Capșa în românia modernă (1852-1950), București, 2000
Şt. Ionescu, Podul Mogoșoaiei Calea Victoriei, Editura Muzeul de istorie a orașului București, București, 1961
Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I (1871-1877), Editura Eminescu, București, 1987
Dan Dumitru Iacob, „Balurile înaltei societăţi din Principatele Române”, în vol. Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, ed. Laurenţiu Rădvan, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2007