Henric al VIII-lea: între reformarea bisericii şi cele şase soţii

Cele mai cunoscute două lucruri despre Henric al VIII-lea sunt faptul că a avut şase soţii, dintre care şi-a executat două, şi faptul că a separat biserica Angliei de papalitate. Dacă primul lucru ţine mai mult de poveştile incitante ale istoriei, cel de-al doilea-despărţirea de Roma-a jucat un rol extrem de important în istoria ţării.

Despărţirea de Papalitate

Cea mai surprinzătoare acţiune a regelui Henric al VIII-lea, şi cea care a avut cele mai mari efecte pe durată lungă, a fost ruperea legăturilor cu Roma. În anii 1530, el a anulat jurisdicţia papală şi s-a autodeclarat şef suprem al Bisericii pe pământ. Desigur, în multe privinţe biserica Angliei era mai strâns legată de monarh decât de papă – episcopii erau nominalizaţi de rege din rândul consilierilor şi diplomaţilor săi. Dar un act atât de îndrâzneţ precum proclamarea supremaţiei regale în faţa Papei era nemaivăzut în toată Europa.

Fiica lui Henric, Maria, a revenit la legăturile cu Papalitatea în timpul scurtei sale domnii. Dar după moartea ei, în 1558,  Elisabeta a continuat politica de respingere a autorităţii papale. De atunci, biserica engleză a rămas independentă, fapt ce a afectat atitudinea şi relaţiile Angliei cu ţările Europei continentale. Nicio altă acţiune a vreunui monarh Tudor nu a influenţat atât de mult istoria ţării.

Henry nu s-a limitat la a rupe relaţiile cu Roma. Se vedea pe sine ca un rege profet asemenea celor din Vechiul Testament, chemat de Dumnezeu să purifice biserica. În anii ’30 mănăstirile engleze au fost închise, iar practica pelerinajului interzisă. Ambele măsuri au avut consecinţe importante. O societate cu bărbaţi şi femei care, cel puţin în principiu, se devotează exclusiv venerării lui Dumnezeu diferă foarte mult de o societate fără călugări, adică o societate a cărei populaţie este toată activă (şi contribuabilă).

Regele s-a implicat direct şi în codificarea a ceea ce creştinii ţării sale trebuiau să creadă. Deşi s-a despărţit de Roma, a dizolvat mănăstirile şi a interzis pelerinajul, el a respins şi doctrina luterană. El a autorizat publicarea şi citirea în biserică a Bibliei în limba engleză, acţiune cu multe implicaţii pe termen lung. De fapt, biserica anglicană a fost un hibrid între cea catolică şi cea protestantă. Probabil că o foarte mică parte din locuitorii ţării erau complet de acord cu regele;majoritatea poate că ar fi preferat să rămână catolici, în timp ce doar o minoritate a acceptat, fără niciun dubiu, reforma.

În multe privinţe, influenţa lui Henric s-a dovedit a fi decisivă atunci când Elisabeta a trebuit să decidă pe cale o va lua biserica regatului ei. Ea alege calea protestantă, dar doctrina şi ritualurile păstrează acea ambivalenţă caracteristică perioadei lui Henry. Biserica Anglicană nu trebuia să fie catolică, dar nici protestantă în adevăratul sens al cuvântului.

Henric al VIII-lea a fost şi un rege războinic. În 1513, 1523 şi la mijlocul anilor ’40 a lansat invazii în Franţa şi a continuat să pretindă că el este adevăratul rege al Franţei. Ambiţios, el a cheltuit o avere pentru campaniile militare din Scoţia şi Franţa. De asemenea, regele a fost un pasionat constructor. Puţini monarhi au investit atât de mult în palate grandioase şi cabane de vânătoare.

Cele şase soţii

Apoi, mai e şi chestiunea celor şase soţii, cea mai răspândită şi discutată problemă cu privire la Henric al VIII-lea. Mai întâi,  Caterina de Aragon, soţia pe care a repudiat-o atunci când s-a îndrăgostit de Anne Boleyn;Anne, mama viitoarei Elisabeta I, executată trei ani după căsătorie pentru adulter;a treia soţie, Jane Seymour, care moare la scurtă vreme după ce dă naştere singurului fiu al regelui, Edward;Anne de Cleves, în urma unei căsătorii aranjate din motive diplomatice şi anulată cât s-a putut de repede deoarece regele o considera respingătoare din punct de vedere fizic;apoi foarte tănâra Catherine Howard, şi ea executată, tot pentru adulter;şi, în sfârşit, ultima căsătorie, cu Katherine Parr.

Imaginea cel mai des asociată cu Henric al VIII-lea este cea a regelui dedicat mai mult plăcerilor, şi nu muncii. Această imagine nu este însă şi una conformă realităţii. Regele a fost înconjurat de mai mulţi consilieri foarte bine pregătiţi – Thomas Wolsey, Thomas More, Thomas Cromwell, cu ajutorul cărora şi-a adminstrat foarte bine regatul. Henry se pricepea foarte bine la a-i lăsa pe miniştrii săi să-şi asume responsabilitatea pentru politicile nepopulare – de la impozite la dizolvarea mănăstirilor. De fapt, niciun alt monarh din dinastia Tudorilor nu a avut atât de mult succes în a lăsa impresia că alţii erau responsabili, într-atât încât unii credeau că regele era de fapt influenţat şi manipulat de alţii. Apoi,  Henric al VIII-lea nu a şovăit când şi-a eliminat, inclusiv fizi,  cei mai apropiaţi sfetnici, atunci când aceştia îşi serviseră scopul şi nu-i mai erau utili.

(Thomas More, filosof şi umanist cunoscut, consilier al lui Henry al VIII-lea;a fost executat pentru că s-a opus pretenţiilor regelui de a fi acceptat ca şef suprem al bisericii)

În faţa opoziţiei şi refuzului de a se supune, niciun alt rege (sau regină) Tudor nu a fost atât de nemilos. Departe de a fi un rege influenţabil, manipulat,  Henric al VIII-lea a fost un monarh implacabil, devenit – în anii 1530 – un tiran, dar unul care a schimbat definitiv faţa Angliei. 

Tot din Dinastia Tudorilor, vezi şi:http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henric-al-vii-lea-cel-mai-putin-interesant-tudori;http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mary-cea-sangeroasa-prima-regina-angliei