Gustav al III-lea al Suediei, despotul uitat al epocii luminilor

Gustav III al Suediei (1746-1792) este unul din cei mai puţin studiați dintre despoţii luminaţi ai secolului al XVIII-lea. Poate pentru că nu a fost un mare general, precum Frederic al II-lea al Prusiei, sau arhitectului unui mare imperiu, precum Ecaterina a II-a a Rusiei. Poate pentru că nu a muncit fără încetare pentru a raţionaliza administrarea unui conglomerat de principalităţi disparate precum Iosif al II-lea al Austriei.

A.D. Harvey face pentru History Today un portret al acestui monarh rămas relativ necunoscut, și ajunge la concluzia că în timp ce restul despoţilor luminaţi ai vremii încercau să-şi împingă statele către progres, Gustav al III-lea încerca să oprească timpul în loc, ba chiar să-l dea înapoi. În secolul al XVII-lea, în vremea unor regi foarte capabili din punct de vedere militar, Suedia devenise marea putere a nordului. Însă după moartea lui Carol al XIII-lea, în 1718, Suedia s-a transformat într-o ţară cu un guvern slab, copleşită de corupţia şi incompetenţa guvernanţilor. Gustav al III-lea şi a propus să refacă Suedia, să o transforme din nou într-un mare stat. Însă el a fost asasinat în martie 1792, când avea doar 46 de ani (fiind al treilea rege suedez care a murit împuşcat în 160 de ani), iar ambiţiosul său proiect nu era nici pe jumătate terminat.

În timpul succesorilor lui Carol al XIII-lea, Frederic I şi Adolf Frederic, Suedia a trceut prin aşa-zisa Epocă a Libertăţii. Puterea politică aparţinea în întregime Parlamentului (Riksdag), instituţie formată din patru camere:a nobililor, clericilor, burghezilor şi ţăranilor. Constituţionalismul suedez e adesea comparat cu sistemul parlamentar din Anglia secolului al XVIII-lea, dar în practică ele erau foarte diferite. Adolf Frederic, tatăl lui Gustav, a fost descris de un contemporan englez ca având „titlul de rege, dar nu şi privilegiile unui supus”. Spre deosebire de omologul său de pe tronul englez, regele suedez nu avea puterea de a convoca sau dizolva parlamentul. El putea numi miniştri, dar nu oricum, ci dintr-o serie de candidaţi alcătuită de Riksdag;în plus, nu îi putea demite. Din alte puncte de vedere, sistemul suedez prezenta o serie de particularităţi ce puteau fi considerate „progresiste”:spre exemplu, femeile calificate puteau vota în alegerile pentru cele două camere inferioare.

În schimb, liderii familiilor nobiliare erau incluşi automat în Parlament, iar numărul lor era aproape egal cu cel al deputaţilor aleşi în celelalte trei camere. În plus, ei ocupau jumătate din numărul de poziţii în Comitetul Secret al Riksdag-ului, adevăratul centru de putere în stat. Ţăranii nici măcar nu erau reprezentaţi în acest comitet care se ocupa – separat de Riksdag – de toate problemele legate de finanţe şi afaceri externe. Råd – Senatul sau Consiliul – funcţiona ca executivul Comitetului Secret şi era, de asemenea, format aproape numai din nobili.

Astfel, această faţadă parlamentară în spatele căreia acţiona o aristocraţie ereditară ce monopoliza puterea în stat se aseamănă cu ce se întâmpla în Anglia aceluiaşi secol. Dar în Anglia aristocraţia îşi datora autoritatea proprietăţilor pe care le deţinea şi, în general, se opunea creşterii cheltuielilor publice, în timp ce în Suedia nobilimea era în mare parte săarcă şi depindea de cheltuilile publice pentru a-şi asigura veniturile:peste jumătate de nobilii suedezi erau ofiţeri sau înalţi funcţionari. Corupţia în alegerile britanice din secolul al XVIII-lea este foarte cunoscută, dar nici alegerile din timpul Epocii Libertăţii din Suedia nu sunt mai prejos. Diferenţa este următoarea:în Anglia, banii pentru mită proveneau din buzunarele bogaţilor, în timp ce în Suedia ei veneau din partea guvernelor străine.

Gustav preia tronul unei Suedii corupte în februarie 1771. La acel moment, regatul său era al doilea ca întindere pe continent, după Rusia – nu vorbim doar de teritoriul Suediei de azi, ci şi de Finlanda şi un teritoriu în Germania (nordul Pomeraniei). În Finlanda, proprietarii de pământuri şi negustorii erau de origine suedeză, iar în Pomerania populaţia era vorbitoare de germană şi tindea să se identifice cu germanii din sud. În plus, populaţia regatului lui Gustav era dispersată pe un teritoriu foarte vast, ocupând de fapt mai mult părţile sudice.

Chiar şi înaintea morţii tatălui său, Gustav se implicase în încercările Coroanei de a-şi impune autoritatea în faţa facţiunilor parlamentare. Când Gustav s-a adresat pentru prima oară Parlamentului, în iunie 1771, era pentru prima oară când un rege suedez se adresa Riksdag-ului în limba suedeză în mai bine de 100 de ani. Însă liderii parlamentului nu aveau niciun interes să cedeze regelui din propriile prerogative. Astfel, în august 1772, Gustav şi-a format un grup de apropiaţi, format din ofiţeri loiali Coroanei, şi i-a arestat pe membrii Råd-ului. Mai târziu, a defilat pe străile din Stockholm, atrăgând o mulţime de oameni în jurul său.  Ziua următoare, deputaţii din Riksdag au fost forţaţi – ameninţaţi cu arma – să adopte noua Constituţie hotărâtă de Rege. A fost o adevărată lovitură de stat, prima în Europa din 1653 (Cromwell).

Noua Constituţie făcea din Suedia o ţară cu un sistem asemănător celui britanic. Riksdag-ul păstra însă dreptul de veto privind legile şi taxele noi propuse de guvern, şi – altfel decât în Anglia – trebuia să fie consultat înainte ca ţara să înceapă un război ofensiv. Principala diferenţă între sistemele britanic şi suedez era că în Anglia puterea executivă a monarhului era, în practică, acordată  unor ministere mai pricepute şi mai eficiente decât persoana regelui, în timp ce în Suedia Gustav al III-lea s-a implicat direct în toate problemele statului. 

Niciunul din ceilalţi despoţi luminaţi ai Europei nu aprecia mai mult decât Gustav ritualurile vieţii de la curte, audienţele oficiale şi intrările şi ieşirile ceremoniale. De asemenea, el dedica mult timp jocurilor de cărţi şi conversaţiilor, iar hobby-ul lui preferat era teatrul. Nu doar că a regizat şi jucat în piese, a şi scris câteva. Dar în acelaşi timp, el nu neglija problemele de stat, implicându-se în toate proiectele guvernului.

Gustav se face remarcat printr-o anumită calitate pe care nu o prea întâlnim la alţi monarhi:talentul literar:el a fost cel mai bun dramaturg de limbă suedeză înainte de Johan Strindberg. În plus, era un excelent vorbitor în public, ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj în faţa Riksdag-ului. Totuşi, el nu a reuşit să inspire celorlalţi respect, poate din cauza faptului că era o persoană duplicitară, prefăcută.  Ministrul britanic la Stockholm scria despre rege că „viaţa lui e o permanentă scenă de intrigi şi suspiciuni”.Gustav al III-lea nu aprecia loialitatea şi avea o tendinţă de a se întoarce împotriva colaboratorilor, chiar şi atunci când aceştia îi rămâneau fideli. De aceea, majoritatea asociaţilor lui s-au întors împotriva sa.

Pentru perioada de dinainte de 1800, Gustav al III-lea ar putea deţine recordul pentru monarhul care s-a întâlnit cu cei mai mulți alţi omologi. El s-a întâlnit personal cu Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea ai Franţei, cu Ferdinand al IV-lea al Neapolelului, cu Papa Pius al VI-lea (Gustav a fost astfel primul monarh protestant care s-a întâlnit cu Papa);de asemenea, regele Suediei i-a mai înâlnit pe Frederic cel Mare, Ecaterina cea Mare, Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea.

Deşi aceşti monarhi au avut, în general, o opinie bună faţă de Gustav al III-lea, el manifesta un soi de dispreţ pentru fraţiilui din alte state, în parte şi din cauza slăbiciunii poziţiei internaţionale a Suediei. În plus, el ştia că depinde financiar de contribuţiile altor state, iar ceilalţi monarhi de pe continent nu credeau că Gustav, în ciuda loviturii de stat din 1772, era cu adevărat stăpân pe propria ţară.

Anii de mijloc ai domniei sale au fost consideraţi, din anumite puncte de vedere, ca fiind o Epocă de Aur a Suediei. Judecătorii incompetenţi au fost înlăturaţi din funcţii, administrarea justiţiei a fost îmbunătăţită, libertatea de cult a fost acordată romano-catolicilor şi evreilor, insula Saint Barthélemy a fost achiziţionată de la francezi, a fost înfiinţată Academia, iar marina a fost întârită. În ciuda acestor realizări, în 1786, noul Riksdag a respins toate propunerile legislative ale regelui (cu excepţia uneia) şi, încurajaţi de ministrul rus la Stockholm, nobilii nemulţumiţi au continuat să comploteze împotriva tronului.

La un moment dat, Gustav al III-lea s-a gândit că ar putea să atace Rusia, un vechi inamic al regatului său. Pe atunci, Rusia tocmai anexase Crimeea şi era prinsă într-un conflict cu Imperiu Otoman, conflict ce solicita foarte mult resursele financiare şi umane ale imperiului rus. Astfel, la începutul anului 1788, regele Suediei a început să conceapă planuri pentru atacarea Rusiei din Nord. El credea că se putea baza pe faptul că nord-vestul Rusiei era practic lipsit de apărare. Gustav a adunat un grup de ofiţeri la Helsinki, pentru a plănui atacul asupra capitalei imperiale a Rusiei, dar aceştia, în loc să aprobe ideile suveranului, s-au arătat nemulţumiţi faţă de ideea unui război ilegal care ar începe fără consimţământul Riksdag-ului. În plus, soldaţii de rând s-au plâns de lipsa proviziilor şi de condiţiile adăposturilor, iar când armata a trecut graniţa cu Rusia la sfârşitul lui iulie 1788, mulţi dintre ei au dezertat. Și, nu în ultimul rând, unii ofiţeri care sperau la independenţa Finlandei au început să negocieze cu Ecaterina cea Mare.

Gustav s-a trezit astfel pe teritoriul Rusiei, departe de capitala sa, având o armată care refuza să i se supună. El a fost salvat de faptul că guvernul danez a declarat război Suediei. Regele a părăsit imediat Rusia, străbătând călare 400 de kilometri în doar două zile. El s-a îndreptat spre Göteborg pentru a organiza apărarea oraşului împotriva invadatorilor danezi. Din fericire pentru el, Danemarca s-a retras datorită presiunilor venite din partea Prusiei şi Angliei. Cât despre conflictul cu Rusia, el a continuat cu o serie de bătălii terestre şi navale, cu victorii de ambele părţi, iar în cele din urmă a fost semnată o pace de compromis.

Singurul beneficiu pe care l-a obținut Gustav pe seama războiului împotriva Rusiei a fost faptul că acesta i-a dat un pretext pentru a înfrunta încă o dată Riksdag-ul. El a prezentat în camera nobililor proiectul unei noi constituții, și când nobilii au respins-o – după cum era de așteptat, Gustav a ordonat secretarului Camerei să înregistreze votul deputaților ca fiind pozitiv. A fost, evident, o acțiune ilegală combinată cu intimidări ce anticipau tacticile dictatorilor de secol XX. Noua constituție dădea Regelui dreptul de a merge la război fără aprobarea Riksdag-ului;cu toate acestea, parlamentul își păstra încă veto-ul în privința taxelor și legilor.

La 11 săptămâni după ce Gustav și-a obligat nobilii să accepte noua constituție, Stările Generale se reuneau la Versailles, iar până la momentul semnării păcii cu Rusia, Vechiul Regim din Franța era pe cale de dispariție. Gustav văzuse întotdeauna în curtea regală franceză un model demn de urmat și aplicat în propria țară;în plus, el considera că adunările parlamentare trebuie puse la locul lor. De aceea, în ciuda faptului că războiul împotriva Rusiei lăsase țara aproape în faliment, Gustav a venit cu următorul plan:să adune 24.000 de soldați (2/3 suedezi, 1/3 ruși) la Ostend (pe atunci teritoriu austriac) și să se îndrepte spre Paris pentru a răsturna Adunarea Constitunată, cu sprijinul unei armate austriece ce ar fi venit dinspre Rin. În 1791, Gustav a călătorit la Aachen, unde a fost primit ca un salvator de către regaliștii francezi exilați. Între timp, Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta fugeau de la Paris, iar majoritatea aranjamentelor pentru fuga lor din țară au fost făcute de un apropiat al regelui suedez. La acel moment, unii erau de părere că planurile lui Gustav privind intervenția în Franța nu erau altceva decât o acoperire pentru planul secret de a smulge Norvegia din mâinile danezilor.

Pe 1 martie 1792, Leopold al II-lea murea otrăvit. Însă Gustav al III-lea nu avea să afle că, odată cu Împăratul romano-german, dispărea și ultima împotrivire la intenția sa de a se autoproclama liderul opoziției monarhiste față de Revoluția Franceză. Pe 16 martie, cu puțin timp înainte ca vestea morții lui Leopold să ajungă la Stockholm, Gustav a participat la un bal mascat la Operă, unde a fost împușcat de un nobil, Jakob Johan Anckarström. În ciuda rănilor, regele a mai trăit aproape încă două săptămâni. Avea doar 46 de ani la acel moment, dar cu toate acestea era cu cel puțin opt ani mai bătrân decât predecesorii săi care făcuseră din Suedia o mare putere:Gustav II Adolf, Carol al X-lea și Carol al XII-lea.

În Suedia, soarta lui Gustav al III-lea a fost decisă de contextul vremurilor respective:slăbiciunea economică a țării sale, opoziția înverșunată a claselor sociale care, altundeva, ar fi putut fi un sprijin al Coroanei, influența crescândă a curentului revoluționar din Franța. Astfel, chiar dacă ar mai fi trăit, Gustav al III-lea nu ar fi putut merge, probabil, atât de departe precum și-ar fi dorit. În plus, el este liderul de secol XVIII care, mai mult decât alți contemporani de-ai săi, anticipează trăsăturile îngrijorătoare ale politicii tipice primei jumătăți a secolului XX. 

Sursa: www.historytoday.com