Claudius – un împărat atipic pe tronul Romei

Claudius s-a născut la 1 august anul 10 î.e.n., în Gallia comata, la Lugdunum, actualmente Lyon. Claudius a fost fiul lui Drusus, celebrul general, fratele mai tânăr al viitorului împărat Tiberiu. Drusus era fiul Liviei Drusilla şi aparţinea ginţii Claudia, dar fusese adoptat de către Augustus. Mama lui Claudiu şi soţia lui Drusus era Antonia, denumită minor, fiică a lui Marcus Antonius. Cei doi soţi au avut mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit Germanicus, tatăl lui Gaius-Caligula şi general reputat, Livilla şi Claudiu. La naştere, viitorul împărat Claudiu s-ar fi numit Tiberius Claudius Nero, la care ulterior, după adopţiunea în ginta Iulia lui Germanicus, în 4 d.Hr., s-ar fi adăugat şi supranumele, cognomen, de Germanicus.

Claudius este unul dintre împăraţii romani mai puţini cunoscuţi de posteritate, însă  personalitatea acestuia este complexă şi greu de judecat. De aceea explorarea sa devine cu atât mai importantă şi interesantă.

Părerea împăratului Augustus despre tânărul Claudius

Despre părerea pe care o avea Augustus (1) la adresa lui Claudius ne stau la dispoziţie  câteva pasaje, „mai caracteristice”, reproduse de Suetonius, din scrisorile acestuia. Aceste pasaje, din corespondenţa lui Augustus cu Livia, sunt considerate de către Suetonius relevante pentru cititor. Se aprecia, pe seama lui Claudius, dacă este sau nu este în stare să îndeplinească vreo funcţie.

Augustus pare să fie foarte atent la impresia pe care ar putea-o face Claudius dacă i-ar fi permis să asiste la anumite ceremonii:„...de ce mai stăm la îndoială să nu-l facem să păşească şi el pe aceleaşi trepte pe care a păşit şi fratele său? Dacă însă ne dăm seama că el este un înapoiat, un întârziat la corp şi la minte, nu trebuie să ne expunem pe noi şi pe el şi să dăm ocazie de râs oamenilor, care au obiceiul să ia în bătaie de joc şi să râdă de toate”. Îi permit lui Claudius să se îngrijească de masa preoţilor la jocurile în cinstea lui Marte, din anul 12 e.n., însă doar sub supravegherea unei rude, care trebuie să aibă grijă ca acesta să nu devină ridicol.

Augustus, însă nu este de acord ca Claudius să privească jocurile de circ din loja imperială, pentru că ar fi prea expus privirilor spectatorilor. Într-o altă scrisoare, Augustus spune despre Claudius că „nu reuşeşte deloc în lucruri cât de puţin de serioase. Când mintea nu-i e rătăcită, dă dovadă de înzestrarea pe care trebuia să o aibă prin naştere”. Iar o altă scrisoare surprinde plăcuta mirare a lui Augustus care aude un discurs ţinut de o manieră frumoasă, de către Claudius.

Suetonius este de părere că datorită acestor fapte, prezentate mai sus, Augustus nu-i lasă o moştenire mare lui Claudius considerându-l „ aproape ca pe străini” (2).

Claudius – subiect de râs

Claudius era un subiect de râs pentru cei din jur său, chiar şi pentru sclavi. Când adormea la mese, ceea ce se pare că se întâmpla deseori, pentru a-l trezi îl loveau cu sâmburi de curmale şi măsline, iar bufonii, ca într-un joc, îl trezeau cu nuiaua şi biciul. „Obişnuiau să-i pună în mâini, când sforăia, sandalele, pentru ca trezit repede, să se frece cu ele la ochi”, ne spune Suetonius (3).

Împărat fără voia sa

Claudius este ales împărat la vârsta de 50 de ani „printr-o întâmplare rar întâlnită”. După asasinarea lui Caius-Caligula, împrăştierea asasinilor şi confuzia creată, Claudius, îngrozit de tulburarea produsă, se refugiază pe o terasă, ascunzându-se între perdelele uşii de la intrare. „Astfel ascuns, un simplu soldat care trecea pe acolo, văzăndu-i picioarele şi dorind să ştie cine este, îl desfăcu, şi recunoscându-l, îl salută ca împărat, în momentul în care Claudius căzuse în genunchi de frică înaintea soldatului” (4).

La moartea lui Caligula, senatorii, consulii şi cohortele urbane au ocupat forul şi Capitoliul pentru a restabili Republica. Claudius (5) este şi el chemat, de către un tribun al poporului, ca să-şi spună părerea în legătură cu ultimele evenimente, însă Claudius le răspunde că nu poate veni pentru că este reţinut prin „violenţă şi forţă”, ceea ce se pare că nu era adevărat. Datorită faptului că Senatul şovăia în luarea unei decizii iar părerile erau multe şi diverse, Claudius ajunge să fie proclamat împărat de către pretorieni şi astfel, le acordă acestora un donativum   (6)de 15.000 sesterţi de persoană. După cum afirmă Suetonius, Claudius „este cel dintâi din Caesari care şi-a cumpărat cu bani fidelitatea soldaţilor” (7).

Ca împărat, Claudiu se va numi Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus.

Propaganda imperială din vremea împăratului Claudius

Propaganda imperială în vremea acestui împărat roman a fost destul de activă. S-a recurs la felurite mijloace de atragerea a simpatiei opiniei publice. Pe lacul Fucin, cezarul a organizat bătălii navale care s-au bucurat de un succes mare la public (8). În Câmpul lui Marte, de lângă incinta sacră a Romei, s-a organizat simularea predării unui oraş şi a înfrângerii britanilor (9).

O altă măsură a fost fondarea a numeroase colonii romane în provincii, un act ce grăbea unificarea acestora cu favorizata Italia. Printre colonii-oraşe de seamă se numără Colonia Iulia Agrippiniensis (Köln), Camulodonum (Colchester) în Britania, Augusta Treverorum (Trier) în Gallia. În astfel de colonii au fost aşezaţi veterani şi populaţie civilă italică, elemente care au contribuit la romanizarea provinciilor şi la urbanizarea lor.

Jocurile de circ şi întrecerile între gladiatori erau mijloace la fel de eficiente de obţinerea popularităţii. Suetonius ne spune că împăratul era foarte apropiat de popor la aceste spectacole:„...întinzând mâna stângă număra cu voce tare şi pe degete, ca şi poporul, banii oferiţi celor premiaţi. Adesea îi făcea pe toţi să râdă, sfătuiund pe cetăţeni la veseli, numindu-i stăpâni şi făcând uneori glume tari şi căutate” (10). Lui Claudius îi plăceau foarte mult luptele cu animale sălbatice, încât venea din zorii zilelor la spectacol (11).

O altă modalitate poate fi considerată şi celebrarea Jocurilor seculare de către Claudius, ca a opta celebrare a fondării Capitalei Imperiului, la doar 60 de ani după festivalul dat de Augustus în 17 î.Hr. Claudiu afirmase că Augustus se înşelase când socotise aniversarea întemeierii Romei. Augustus, după tradiţia etruscă, luase în calcul o sută zece ani pentru un „secol”, în vreme ce Claudius a socotit o sută de ani pentru un veac (12). Luxul acestei aniversări a întrecut toate aşteptările.

Claudius – cuceritorul Britaniei

Despre expediţia în Britania (13) ni se spune că a fost una modestă, precum şi faptul că a fost singura expediţie militară a lui Claudius (14). Politica sa externă, de lărgire a lumii romane, orbis Romanus, într-un cuvânt, de cucerire a Britaniei, reprezintă un alt aspect al politicii lui Claudius care trebuie să ne reţină atenţia. Şi în acest sens, este de netăgăduit faptul că Claudius voia să fie un pedisequusal lui Caesar (15), ba mai mult, cel care a reuşit acolo unde primul diuus din familia Iulia eşuase parţial. Aceasta era o tentativă perfect orchestrată de a demonstra că princeps-ul claudian atinsese limitele lumii cunoscute, punând piciorul în mod definitiv – spre deosebire de Caesar – „dincolo de Ocean”.

Cucerirea Britanniei în anul 43 e.n. a fost probabil determinată şi de necesitatea pentru Claudius de a-şi adăuga calitatea de triumphator, absolut necesară unui Augustus. Victoria militară juca un rol esenţial atât în planul ideologiei monarhice, cât şi în cel al relaţiilor informale. Unui împărat căruia îi lipsea calitatea de învingător (fie direct, fie prin comandanţii săi), era în pericol de a-i fi contestată autoritatea, sau chiar să fie înlăturat de la putere. Iată de ce, pentru Claudius, chiar dacă ocuparea Britanniei nu aducea foloase prea mari din punct de vedere material ea era absolut necesară datorită conferirii calităţii de învingător.

Portretul fizic al împăratului Claudius

În capitolul XXX, Suetonius realizează portretul fizic al împăratului Claudius. Ni se spune că „nu-i lipsea aerul de măreţie şi demnitatea exterioară, fie când era în picioare, fie pe scaun, dar mai ales în repaus”. Avea un chip frumos, iar părul alb, cu un fir gros, de asemenea era frumos. Trupul îi era înalt. Când mergea îi erau trădate defectele. Picioarele erau puţin solide şi „se clătinau”. Când râdea sau când era supărat chipul i se urâţea;făcea chiar spume la gură. Este menţionată şi bâlbâiala împăratului, precum şi tremurul continuu al capului.

Sănătatea lui Claudius fusese şubredă până la suirea pe tron şi se pare că se îmbunătăţeşte uşor după acest eveniment. Ni se spune că avea dureri mari de stomac şi că în timpul crizei, durerea devenea atât de insuportabilă că împăratul se gândea chiar la sinucidere.

Dio Cassius ne spune că împăratul avea un corp bolnăvicios şi menţionează tremurul continuu al capului dar şi al mâinilor. Din această cauză vocea nu-i era sigură (16).

Despre apetitul crescut al lui Claudius se fac precizări în capitolul XXXIII al vieţii dedicate acestuia de către scriitorul roman Suetonius:„avea în tot timpul şi pretutindeni o mare poftă de mâncare şi de băutură”. Suetonius ne relatează şi un episod amuzant în care împăratul, aflat la o judecată, în forul lui Augustus, „izbit de mirosul unei mese care s e pregătea pentru preoţii salieni la templul lui Marte din apropiere, părăsind scaunul, s-a urcat la preoţi şi a stat la masă cu ei”.

Lui Claudius îi plăcea să mănânce mult şi să bea la fel de mult, astfel că nu se ridica de la masă până ce nu era „cu stomacul supraîncărcat de mâncare şi băutură, aşa încât se culca îndată pe spate şi când dormea cu gura deschisă i se introducea o pană în gură, ca să-şi descarce stomacul”.

Este amintit şi faptul că împăratului îi plăceau foarte mult femeile. Claudius nu ar fi fost pedestrat, ca atâţi antici, însă ar fi manifestat o pasiune excesivă pentru femei (17).

Cassius Dio ne spune despre Claudius că „deşi era stăpânul tuturor romanilor şi a supuşilor acestora, nu era decât un biet sclav”. Suetonius numeşte „timiditatea şi neîncrederea” ca fiind cele mai de seamă defecte ale lui Claudius (18).

Împăratul ar fi reclamat în unele discursuri ale sale că s-a prefăcut nebun sub Caligula pentru că aşa a vrut, ca o modalitate de apărare împotriva primejdiilor (19). Interesant este că la scurt timp după această mărturisire apare o carte intitulată „Vindecarea proştilor”, în care se arăta că nimeni nu poate simula prostia”(20).

Claudius este otrăvit

Despre ultimele clipe ale lui Claudius circulau mai multe versiuni. Suetonius le enumeră (21). Tacit alege una dintre ele, cea care dezvăluie comportarea Agripinei. „Otrava a fost turnată într-o mâncare de ciuperci care-i placea foarte mult” – spune Tacit (22).

Decesul lui Claudiu este anunţat pe la idele lui octombrie (54 e.n.). „...Se deschid deodată uşile palatului imperial şi Nero, însoţit de Burrus, iese spre a se duce la cohorta care, potrivit rânduielilor militare, făcea de gardă atunci. Aici, după cuvintele de îndemn ale prefectului Burrus, Nero e primit cu urări de bine şi urcat în letică” (23). Şi Nero făgăduieşte ostaşilor un dar în bani, după exemplul lui Claudius, fiind salutat ca împărat.

Claudius trebuie considerat ca unul dintre împăraţii de seamă ai Romei. A fost ajutat de liberţi înţelepţi, cu sprijinul cărora s-a realizat o nouă reorganizare internă a Imperiului, cerută de evoluţia firească a statului. Până la Hadrianus, „birourile-ministere”, organizate de clarvăzătorii săi consilieri, au rămas osatura de conducere a treburilor interne şi externe.

Pentru antici, Claudius nu corespundea imaginii monarhului ideal care ar fi fost înzestrat cu un fizic plăcut şi cu un psihic stabil, constant, în stare să refuze şovăirile, mobilitatea sufletească excesivă.

Note:

(1) Sora lui Augustus, Octavia, era bunica lui Claudius dinspre mamă. Astfel Claudius se înrudea direct cu Augustus.

(2) Suet., Claud., IV.

(3) Ibidem, VIII.

(4) Ibidem, X.

(5) După ce fusese descoperit ascuns după perdea, Claudius este luat de soldaţi şi fără a se împotrivi este dus în tabăra acestora.

(6) Începând de la Claudius I, împăraţii au acordat soldaţilor, la început de domnie, un donatiuum. Acesta reprezenta un "cadou imperial" în bani şi în decursul Principatului, suma a crescut permanent.

(7)Claud., X.

(8) Suet., Claud., XXI, 12-13;Tac., Ann., XII, 56-57;CD., LX, 33.

(9) Suet., Claud., XXI, 2-3;6-11.

(10) Suet., Claud., XXI.

(11) Suet., Claud., XXXIV;CD., LX, 13.

(12) Tac., Ann., XI, 11, 1;Suet., Claud., XXI, 4.

(13) O parte din opinia publică romană era ostilă cuceririi Britaniei, apreciată de mulţi ca prea costisitoare. Impozitul care s-ar fi putut percepe în această nouă porvincie nu ar fi acoperit nici pe departe cheltuielile necesitate de întreţinerea trupelor de ocupaţie ale porvinciei. Pentru mulţi romani Britania era un tărâm misterios şi foarte îbdepăratat. În insulă de profilau elemente de romanizare incipiente.

(14)Suet., Claud, XVII.

(15) Expedediţia lui Iulius Cesar în Britania, din 55-54 î.e.n., impulsionase pe mulţi romani.

(16) CD., LX, 2.

(17) Suet., Claud., XXXIII, 4.

(18) Ibidem, XXXV.

(19) Suet., Claud., XXXVIII;  CD., LX, 2.

(20) Suet., Claud., XXXVIII.

(21) Ibidem,  XLIV.

(22) Ann., XII, 67.

(23) Tac., Ann., XII, 69.