Călinescu sau literatura văzută de foarte sus
Prezentarea literaturii române (inclusiv a celei folclorice) de la originile ei şi până în a doua jumătate a secolului optsprezece ocupă doar a douăzecea parte din lucrarea lui G. Călinescu. Cinci la sută din numărul total de pagini. Ceea ce înseamnă un spaţiu infim în comparaţie cu cel rezervat prin tradiţie acestei perioade privite cu un respect aproape mistic de Nicolae Iorga şi alţi istorici literari. Impresia a fost, iniţial, de sacrilegiu.
Era ca şi cum cineva ar fi făcut economii la construirea unei biserici, dîndu-i dimensiunile unei case fără etaj. S-a înţeles însă repede că G. Călinescu a procedat astfel pentru că a recitit literatura română dintr-un punct de vedere estetic, nu cultural. Şi, în cele din urmă, s-a considerat chiar surprinzător faptul că el a găsit motive de încântare în textele vechi, pe care aproape nimeni nu le mai citise din plăcere. Mai puţin expeditiv este examinată perioada 1779-1826, în care scriitorii români (printre care Ioan Budai-Deleanu, Dinicu Golescu, Gh. Asachi) descoperă Occidentul, ca şi aceea dintre 1827-1848, dominată de romantici (Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu ş.a.) şi caracterizată prin profesionalizarea scrisului. Viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri sunt tratate monografic-digresiv într-un capitol amplu, intitulat cu subtilitate Poezia oficială. Lui Mihai Eminescu, supranumit poetul naţional, îi sunt rezervate 32 de pagini (mai mult de jumătate din numărul de pagini ocupate de prezentarea primilor 250 de ani din istoria literaturii române). În mod evident, în viziunea lui G. Călinescu, centrul de greutate al literaturii române îl constituie creaţia eminesciană. Cucerit aprioric de ideea de clasicitate, istoricul literar aduce-şi menţine multă vreme-în prim-plan fabrica de clasici care a fost Junimea, dar nu pierde ocazia să-l persifleze subţire pe mentorul ei, Titu Maiorescu, faţă de care simte o rivalitate retroactivă. Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici au parte, în schimb, de interpretări atente şi inspirate. Cu spectaculoasă mobilitate intelectuală, dar şi cu o anumită maliţie, este valorificată poezia excentrică, neeminesciană, a lui Al. Macedonski. Urmează o grăbită trecere în revistă a "epigonilor lui Eminescu" şi a "socialiştilor", a "micului romantism provincial şi rustic" de la sfârşitul secolului XIX. Sub titlul Noul mesianism. Analiza fondului etnic sunt grupate, apoi, prezentările în general entuziaste-cu portrete expresive, de neuitat-ale unor scriitori ca Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu. Vorbind de contemporanii săi, G. Călinescu este în general mai precaut, făcând loc în tabloul de epocă şi unor figuri insignifiante (deşi există şi cazuri în care îşi minimalizează adversarii dintr-o pornire vindicativă). Această firească stânjeneală pe care i-o provoacă ideea că s-ar putea întâlni pe stradă cu eroii cărţii sale îi perturbă însă foarte puţin simţul proporţiilor. De o maximă vizibilitate se bucură, în mod îndreptăţit, prozatori ca Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, poeţi ca Tudor Arghezi, Ion Pillat, B. Fundoianu, Ion Barbu, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, critici literari ca E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu. În ultimul capitol al Istoriei... se schiţează şi imaginea tinerei generaţii, aflată sub influenţa unor filosofi-mituri (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan) sau a unor metafizicieni ai neliniştii (Nae Ionescu, în primul rând). Viitoare celebrităţi ca Mircea Eliade, Emil Cioran, D. D. Roşca, Anton Holban sunt remarcate, cu fler, încă de pe acum (ceea ce ar putea să ne impresioneze dacă n-am observa că au parte de acelaşi tratament şi autori fără viitor, ca Mircea Gesticone, C. Fântâneru, Anişoara Odeanu sau Dan Petraşincu). În general, G. Călinescu priveşte literatura română de foarte sus, situare care îi dă posibilitatea să păstreze-cu excepţii care nu sunt catastrofale-proporţiile reprezentării critice şi să observe asemănările şi deosebirile faţă de alte literaturi. În plus, această perspectivă îi conferă autoritate. Tocmai când părea imposibil ca literatura să fie privită de şi mai sus, a apărut Istoria literaturii române. Compendiu, 1945. Ceea ce era văzut din avion este văzut acum din satelit. G. Călinescu a făcut un efort în plus de distanţare, dând de înţeles, într-o prefaţă, că s-a lăsat condus de raţiuni practice, că a vrut să ofere publicului larg, traducătorilor, străinilor dornici să cunoască literatura română o variantă miniaturizată şi mai uşor utilizabilă a Istoriei... Este mult mai probabil însă că prin elaborarea compendiului el a dat curs unei dorinţe secrete de a domina o materie luxuriantă. Scriind in extenso despre literatura română, criticul şi istoricul literar încă s-a simţit din când în când prizonierul labirintului de cărţi parcurse. Îndeosebi în aprecierea scrierilor contemporanilor, el a făcut unele concesii sau pur şi simplu a pierdut din vedere, temporar, ansamblul, derutat de prezenţa fizică a autorilor. În Compendiu nu mai există nici o ezitare de acest fel, totul este judecat parcă de un comentator din secolul XXI. Impresia de insectar este accentuată de lapidaritatea formulărilor-ace subţiri înfipte cu îndemânare şi fără duioşie în organisme care încă palpită:"Anişoara Odeanu e o medelenizantă feminină, prezentând fete băieţoase";"Esenin a avut o înrâurire apreciabilă mai ales la poeţii de mică cultură proletară. G. Lesnea face în acest spirit un abuz de metafore supărător, Virgil Carianopol dă imagismului bombastic un ton de bravadă plebeiană";Fabulele lui Vasile Militaru au mare răspândire, ele sunt însă triviale." etc. Dintre discipolii lui G. Călinescu, Al.Piru s-a dovedit, ulterior, cel mai puternic influenţat de această operativitate glacială;el a preluat însă doar mecanica goală a stilului călinescian, lipsindu-i capacitatea de a desfăşura jerbe de idei, ca maestrul său.
Tot articolul, semnat Alex Stefanescu, il gasiti aici:http://www.romlit.ro/g._clinescu
