Arafat: Liderul unei identități

Yasser Arafat este cunoscut pentru fondarea partidului Fatah, dar şi ca preşedinte al OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei). De asemenea, a fost liderul unui popor aflat în luptă pentru supravieţuire și recunoaștere, idolul mai multor generaţii şi nu în ultimul rând deschizător de drumuri pentru palestinieni.Un personaj controversat atât în timpul vieţii, continuă şi azi să îşi facă simţită prezenţa, deoarece varianta asasinării sale a revenit în lumina reflectoarelor.

Primii ani

Arafat, contrar aşteptărilor, s-a născut în 1929 în Cairo, Egipt şi nu pe teritoriul pentru a cărei independenţă va ajunge să lupte. Numele său complet esteMohammed Abdel-Raouf Arafat As Qudwa al-Hussaeini. Părinţii săi erau totuşi palestinieni, care s-au mutat din Ierusalim în Cairo. După moartea mamei sale, acesta a fost trimis în Ierusalim să trăiască cu un unchi, iar după 4 ani se întoarce în Cairo. De asemenea, acesta nu a avut o relaţie strânsă cu tatăl său, fiind crescut de către o soră mai mare, acesta reprezentând motivul pentru care nu a participat la funerarile părintelui său din 1952.            La vârsta de 17 ani este student în cadrul Universităţii Regelului Faud I (Universitate Cairo, acum) unde se licenţia în inginerie civilă. Încă din acest moment politica este o pasiune a sa, fiind recunoscut drept un student activist.În momentul izbucnirii conflictului armat dintre arabi şi israelieni, alege să renunţe la studii pentru a lupta alături de Frăţia Musulmană(organizaţie în cadrul căruia nu a activat)  în Fâşia Gaza.

Înfrângerea suferită de către arabi şi formarea statului Israel, l-au dus într-un stadiu al disperării ridicat încât a şi aplicat pentru visă la Universitatea din Texas. Dar îşi revine şi îşi termină studiile în 1956 la Faud I, deşi preocuparea sa majoră a fost activismul.

Fatah și OEP

Se stabileşte în Kuwait unde lucrează în domeniul în care s-a specializat, dar în acelaşi timp, tot aici, în anul 1958 pune împreună cu câţiva prieteni şi bazele unui important partid palestinian şi anume Al-Fatah.

În 59 este publicată, în revista Filastununa Nida al-Hayat (Palestina Noastră, Chemarea la Viaţă) o chemare la arme împotriva Israelului, de asemeneanumele grupării reprezintă un acronim inversat al numelui arab Harakat al-Tahrir al-Watani al-Filastini(Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Palestinei). La finalul lui 1964 devine un revoluţionar cu “acte în regulă”, părăsind Kuwait-ul şi organizează raiduri împotriva Israelului din Iordan.

Dintre liderii organizaţiei este considerat cel mai impetuos, este liderul diviziei denumită “cei nebuni” care doreau ca planurile de a ataca Israelul sa fie puse în practică mai repede, în timp ce celula celor „normali” se concentrau  pe consolidarea organizatiei.

În 65 are loc „debutul” grupării printr-un atac, nereușit împotriva Israelului, Arafat este de altfel recunoscut și pentru faptul că reușea să circule nestingherit între Cisiordania, Iordan, Siria și Liban deghizat ori într-un țăran, preo sau într-o femeie care duce un copil dar și într-un anume Dr. Mohammed. Remarcabil este și ușurința cu care îi putea recruta pe oameni în noua organizație și în același timp cu care strângea fonduri de la liderii arabi.  

OEP sau „Organizația pentru Eliberarea Palestinei” reprezintă o organizație creată de către Liga Arabă fiind compusă la rândul său dintr-un cumul de mai multe facțiuni care luptau pentru obținerea libertății și independenței Palestinei, totodată politica lor era mult mai conciliatoare decât cea a partidului Fatah. Evenimentele care urmează Războiului de Șase Zile în anul 1967 reprezintă momentul istoric cel mai important pentru Fatah și  Arafat deopotrivă, deoarece în acel moment, organizația devine membru și facțiunea dominantă  a OEP-ului.

În anul 1969 Arafat este numit președinte al OEP și transformă organizația dintr-o marionetă a Ligii Arabe, într-o grupare foarte organizată care urma o traiectorie clară și anume eliberarea Palestinei. Aripa militară a OEP-ului cunoscută drept Armata pentru Eliberarea Palestinei (AEP) crește reușind să adune peste 15.000 de oameni, în timp ce activele OEP  din taxele obținute de la diaspora palestiniană și donații ajung la miliarde de dolari.

 Între 1970-1971 are loc războiul civil dintre Iordan și OEP cunoscut drept “Septembrie Negru”, acesta fiind și numele grupării responsabile pentru atentatele de la Olimpiada din 1972 din Munchen. Consecințele acestor două evenimente sunt devastatoare atât pentru OEP dar și pentru Arafat.  Astfel, OEP își mută sediul în Tunisia, fiind forțată în urma expulzării din Iordan, iar Arafat devine un „demon”  în ochii atât ai presei cât și a liderilor occidentali.

O nouă perspectivă

Cu toate acestea problematica palestiniană capătă un nou sens și astfel în urma summitului din 1974 în Rabat, liderii arabi recunosc OEP-ul ca fiind singurii reprezentați legitimi ai poporului palestinian. În același an Arafat se adreseaza în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite unde ține un discurs devenit faimos. În cadrul acestuia a declarat  că a venit „ tinând o ramură de măslin într-o mână și arma luptătorului pentru libertate în cealaltă”

. Următoarea treaptă a fost ca organizația pe care o reprezenta să obțină statut de observator în cadrul O.N.U, iar în cele din urmă OEP obține statut diplomatic complet recunoscut de către aproximativ 90 de țări.

Arafat a fost de-a lungul vieții în continuă mișcare din țară în țară, pentru a promova cauza palestiniană, dar în același timp era foarte secretos despre modul în care circula dar și în ceea ce privea viața privată. Nici măcar căsătoria cu Suha Tawil nu a fost dezvăluită.

Finalul anilor 80 aduce o schimbare de-a dreptul radicală în ceea ce privește poziția lui Arafat, atunci când se renunță la politica „Kalașnikovurile vor decide”. În 1988 OEP  renunță la terorism și adoptă rezoluția 242 a O.N.U, iar prin asta implicit se recunoaște existența a două state, unul palestinian și unul israelian, pe un teritoriu care era obligatoriu palestinian. Astfel, Yasser își schimbă viziunea de la una care cerea eliminarea Israelului la coabitarea cu acest stat, iar pentru a fi siguri, OEP, își declară „statul” existent, iar Arafat „președintele” acestuia.Cu toate acestea Israelul nu dorea începerea negocierilor pentru pace. În schimb ceva cu adevărat neplanificat izbucnește în Decembrie 1987 și anume Intifada.

O nouă provocare:Intifada și Hamas

Intifada sau Prima Intifadă Palestiniană a izbucnit in decembrie 1987 și a durat până în septembrie 1993. Revoluția, căci astfel se traduce termenul de  „ intifada”,   nu este opera OEP-ului ci mai mult o acțiune spontană începută în urma unui accident de mașină din Fâșia Gaza soldată cu moartea a 6 lucrători palestinieni. Arafat a simțit consecințele pozitive pe care această revoltă populară le poate avea asupra climatului geo-politic al zonei și astfel OEP s-a raliat cu mișcarea.

Astfel au numit finanțat și numit comisiile care se ocupau de principalele acțiuni ale revoltei și anume greve, demonstrații, boicotarea taxelor către Israel și probabil acțiunea cea mai cunoscută, fiind folosită și astăzi, provocarea soldaților israeliți prin aruncarea cu pietre în aceștia de către copiii palestinieni, cunoscuți drept „shababi”.

În schimb, marea problemă a lui Arafat a fost reprezentată de către apariția unuei noi facțiuni palestiniene numită Hamas, o ramură a mișcării egiptene Frăția Musulmană. Principala problemă pe care o poseda Hamas era existența unei ideologii complete pe care Fatah nu a avut-o niciodată. În plus, noua mișcare se opunea total unei reconcilieri cu Israelul, stat pe care îl considera o colonie străină pe un pământ islamic.

Hamas a câștigat suporteri mai ales în școlile, clinicile, cluburile sportive și societăților sociale pe care le aveau. Astfel începe o concurență între servicile oferite de Hamas și cele oferite de către OEP.

Ultimii Ani

Semnarea tratului din 1993 de la Oslo de către Arafat vine să solidifice schimbarea perspectivei liderului palestinian. Acesta a devenit din cel mai mare opozant, cel mai mare susținător a compromisului cu Israelul.Anul 1994 marchează întoarcerea lui Arafat pe teritoriul Palestinian după o absență de 27 ani și preluarea puterii în cadrul nou formatei Autorități Palestiniene, organizație creată ca o consecință a semnării acordului din 1993. Această urma să exercite o guvernare limitată mai întâi într-o parte a Fâșiei Gaza și orașului Ierichon și pe urmă în toate orașele din Cisiordania. În 1996 este ales prin vot de către palestinieni într-o proporție covârșitoare de 88%, ca lider al Autorității Palestiniene, fiind numit „președinte” de către populație.

În octombrie 2004, este întâi diagnosticat cu o banală raceală, din data de 3 noiembrie intră treptat intr-o comă profundă, iar pe data de 11 noiembrie în Franța din cauza mai multor complicații sa moară în urma unui atac cerebral.

            Cu toate că modul în care a condus în ultimul deceniu al vieții sale a fost și contestat, totuși s-a bucurat până la sfârșit de o popularitate ridicată în rândul palestinienilor fiind considerat un luptător acerb pentru drepturile și independența lor. Cu toate acestea, regimul este cunoscut și pentru corupție și incapabilitate. Mai mult, o serie de analiști politici susțin că momentul în care a acceptat să semneze acordurile din 1993 de la Oslo, independența a devenit un simplu vis care nu se va materializa, iar singurul vinovat fiind președintele Autorității Palestiniene pentru faptul că și-a pus toată încrederea în americani și israeliți.

Una peste alta, Yasser Arafat  rămâne una din cele mai remarcabile personalități ale secolului XX, un adevărat luptător pentru libertate, un bun orator și probabil „avocatul” unui popor care își cunoștea identitatea, dar își căuta un lider.