35 de ani de la zborul lui Dumitru Dorin Prunariu în cosmos: „Încă din liceu, eram convins că trebuie să zbor“
La 35 de ani de la primul zbor în spaţiul cosmic, Dumitru Prunariu vorbeşte despre toate lucrurile simple şi fireşti care l-au călăuzit spre o carieră în aviaţie şi astronomie, dar şi despre greutăţile unui erou naţional în propria sa ţară.
Pe 14 mai 2016 s-au împlinit 35 de ani de la zborul în spaţiul cosmic al astronautului român Dumitru Dorin Prunariu. Singurul astronaut român care a ajuns vreodată în spaţiu. A fost momentul în care România a intrat în grupul restrâns al statelor care au reuşit să trimită cu succes oameni în spaţiu, oameni care au depăşit, pe cât este omeneşte posibil, condiţia de pământean. Nu este puţin lucru. Momentul acesta care a rămas unic în istoria Românei în ciuda anilor care-au trecut şi întreaga activitate ştiinţifică a lui Dumitru Prunariu au fost celebrate în cadrul Astro Fest 2016, un eveniment realizat de Discovery Channel, în colaborare cu revista „Ştiinţă &Tehnică“.
Destinul lui Dumitru Prunariu cam îndeamnă la metafore ori hiperbole – poate aminteşte de vreun poem cu luceferi, poate de vreun hit romantic al vreunei formaţii pop-rock britanice ori poate, pur şi simplu, răscoleşte toate visele născute după vreo lectură science-fiction. Dar nu este nevoie de nimic din toate acestea pentru a sublinia unicitatea şi importanţa carierei lui Dumitru Prunariu. Este suficient să ştii, punctual, faptele. Iată, aşadar, un memento, mereu necesar, pe care ne încăpăţânăm să-l redăm chiar şi de dragul răscolirii amintirilor:în seara zilei de 14 mai 1981, doi cosmonauţi se deplasau într-un autobuz special către Platforma 17 a cosmodromului Baikonur din Kazahstan. La ora 20:16 şi 38 de secunde a Bucureştiului era lansată racheta purtătoare cu nava cosmică Soyuz-40. La bord se afla echipajul mixt româno-sovietic, format din colonelul Leonid Ivanovici Popov şi locotenentul-major pilot inginer Dumitru Prunariu, al 103-lea cosmonaut al lumii şi, la acea vreme, cel mai tânăr zburător în spaţiul cosmic, după Iuri Gagarin.
La 15 mai, Soyuz-40 s-a cuplat cu succes de complexul orbital Saliut-6 – Soyuz T-4, unde se aflau deja cosmonauţii sovietici Vladimir Kovalionok şi Victor Savinîh. „În momentul cuplării, în ochii lui Kovalionok se vedeau lacrimi – lacrimi de fericire. Sunt convins că aceste lacrimi nu fuseseră înscrise undeva în documentaţia de bord. Totul era omenesc“, îşi amintea Dumitru Prunariu întâlnirea din spaţiu, într-un documentar realizat, în epocă, de studiourile Sahia Film. Primirea a fost, de asemenea, cât se poate de omenească şi tradiţională. Nou-veniţii au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare – desigur, respectând circumstanţele date:„Pâinea e sub formă de bucăţele mici, cât o înghiţitură, iar sarea are forma unei pilule, care pluteşte fără greutate“, continua şirul amintirilor cosmonautul român. Timp de o săptămână, cei patru cosmonauţi au lucrat la 22 de experimente ştiinţifice, au încercat să lărgească spectrul cunoştinţelor în domenii diverse:astrofizică, fizică nucleară, tehnologie cosmică, biologie, biomedicină şi medicină aeronautică. În acest timp, complexul spaţial a înconjurat Pământul de 125 de ori, cu o viteză de 28.000 km/h. Cei patru cosmonauţi vedeau răsăritul de 16 ori în ceea ce convenţional se numeşte o zi pământeană şi tot de atâtea ori treceau prin variaţii de temperatură de la+150 de grade Celsius la -150 de grade. Într-o zi, în jurul orei 19.30-20.00, Saliut-6 se afla deasupra României. „Undeva la hotarul dintre zi şi noapte, când nava evolua deasupra Europei, căutam de fiecare dată să văd conturul natural al ţării mele. De acolo, de sus, mi-a sugerat imaginea unei pâini rumene de casă“, spunea Dumitru Prunariu. Repetăm, nu există vreun român care să poată să-l contrazică.
Echipajul a revenit pe Pământ pe 22 mai. Misiunea Soyuz-40 se încheiase după 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Dumitru Prunariu şi Leonid Popov au fost decoraţi cu cele mai înalte ordine ale României şi Uniunii Sovietice. Au devenit eroi ai ţărilor lor. Dumitru Prunariu a devenit atunci o carte de vizită a României în lume. Reporterii „Weekend Adevărul“ au dorit să descopere, însă, omul din spatele eroului naţional. În acest interviu nu veţi afla cum se vede Pământul din spaţiul cosmic. Am vorbit cu Dumitru Prunariu despre pasiunile sale din copilărie, despre episoadele tragi-comice trăite în regimul comunist şi, nu în ultimul rând, despre importanţa de a fi om de ştiinţă într-o lume absorbită de succesul facil.
„Weekend Adevărul“:V-aţi născut la Braşov. Cum vă amintiţi oraşul, oamenii, locurile copilăriei?
Dumitru Prunariu:M-am născut în Braşov, care pe vremea aceea se numea încă oraşul Stalin – şi Stalin încă mai trăia. Era un oraş curat, frumos, cu oameni care parcă se cunoşteau dintotdeauna unii cu alţii. Când mergeai pe stradă, din politeţe, te salutai cu oricine – măcar dădeai din cap sau spuneai „Bună ziua“ –, ceea ce rar se mai întâmplă acum într-un oraş mare. Şi ce ţin minte bine este că pe Tâmpa se plantaseră copaci cu culori ale frunzelor diferite şi din ei era scris „Oraşul Stalin“. Desigur, după ce a murit Stalin şi am reuşit şi noi să ne eliberăm de dominaţia sovietică, s-au replantat copacii de pe Tâmpa, iar „Oraşul Stalin“ a dispărut.
Cum să tragi chiulul cu metodă
Dar în copilărie, eraţi un elev cuminte sau îndrăzneaţi şi să chiuliţi de la şcoală?
Eram foarte bun la învăţătură, în elementară şi generală am luat numai premiul întâi, apoi la liceu am luat premiul trei – era ceva! Dar bineînţeles că am mai şi chiulit. Ce elev nu a chiulit niciodată?! Dar o făceam oarecum organizat, în sensul că nu îmi permiteam să lipsesc pur şi simplu şi să încasez absenţe. Dar abia la liceu am reuşit să chiulesc de câteva ori, pentru că în şcoala elementară nu îmi permiteam. Învăţătoarea era foarte bună prietenă cu mama mea, care ştia absolut tot ce se întâmpla la şcoală. Mama era cadru didactic la una dintre şcolile din cartier, unde învăţam şi eu. De asemenea, în şcoala generală, mama se împrietenise cu toate profesoarele, cu dirigintele – aveau subiecte comune de discutat – şi, în plus, blocul meu se afla la 50 de metri de şcoală. Voiam, nu voiam, eram urmărit, dus-întors. Dar la liceu am mai tras chiulul. Eram mai departe de casă şi deja eram mare, nu mai avea cine să mă supravegheze. Mergeam la asistenta medicală de la cabinetul şcolii şi îi ceream câte-o scutire medicală pentru tot felul de afecţiuni fictive. Întâmplător, acea asistentă era o rudă îndepărtată de-a mea, un fel de verişoară de-a treia, şi avea câţiva elevi favoriţi:pe mine şi încă vreo doi colegi. Ne dădea scutiri atunci când doream, dar o făcea în aşa fel încât să fie foarte veridică, chiar să se interpreteze că ba am răcit, ba am păţit cine-ştie-ce altceva.
O cofetărie, o bere Caramel
Şi ce făceaţi în timpul în care nu eraţi la şcoală? Cum vă distraţi?
Mergeam să ne plimbăm prin centru, mergeam pe la câte-o cofetărie, chiar beam câte-o bere Caramel. Pe atunci, berea Caramel avea 2% alcool şi era gustoasă. Spuneam:„Băieţi, orele acestea sunt plicticoase!“, şi mergeam în oraş. Erau ore care nu ne interesau în mod deosebit pentru că fiecare ştia ce carieră urmează să aibă.
Vă preocupa cariera încă din liceu? La ce vă gândeaţi?
Eu îmi proiectasem să merg la o facultate tehnică. Deci fizica şi matematica mă interesau în primul rând. La începutul liceului, a-ţi proiecta cariera însemna orientarea către un domeniu. Nu ştiam exact ce voi face în acel domeniu de activitate. Tatăl meu era inginer şi când eram mic îl vedeam cum îşi desenează planşele tehnice acasă, până seara târziu de multe ori. El a terminat facultatea când eu aveam 5 sau 6 ani. Oricum, matematica şi fizica mi-au plăcut foarte mult şi aveam note maxime. Chiar mergeam la olimpiadele de matematică şi fizică. Spuneam că voi face o facultate tehnică şi voi deveni inginer. Ce fel de inginer am definit mai târziu. M-am orientat spre aviaţie prin clasa a XI-a, cred. Pentru că în clasa a XII-a eram deja convins că trebuie să mă duc la aviaţie, să zbor.
„Pileam, făceam chei, interesant şi-asta“
Cum de v-aţi orientat, totuşi, către aeromodelism la Clubul Pionierilor din Braşov?
Aeromodelismul mi-a satisfăcut nişte trăiri interioare, aş putea spune. În clasa a IV-a, părinţii mă înscriseseră la cercul de mecanică în cadrul Palatului Pionierilor din Braşov. Tata – inginer mecanic, hai şi băiatul la mecanică, învaţă şi el cum se prelucrează metalul. Pileam, făceam chei... Interesant şi acest lucru. Dar lângă cercul de mecanică era cercul de aeromodele. Ieşeam să ne uităm ce fac copiii de acolo şi era mult mai interesant decât ce făceam noi la pilă. În anul următor m-am înscris necondiţionat la cercul de aeromodele. Eram fascinat de modul în care finisam baghetele, le îmbinam, le lipeam, împânzeam cu hârtie foarte fină, specială, aripile lor şi după aceea, când le dădeam drumul în zbor, pluteau frumos în aer. Toată această activitate mi-a creat o oarecare fascinaţie pentru domeniu. În afară de asta, trăind în Braşov şi uitându-mă tot timpul pe cer, unde se intersectau multe linii aeriene, vedeam toată ziua avioane. Şi începeam să mă întreb:„Cum zboară? Ce-o fi înăuntru? De ce arată aşa mici?“. La început nu ştiam de ce sunt aşa mici pe cer, după aceea am învăţat ce înseamnă perspectiva. Toate acestea au fundamentat o tendinţă în activitatea mea:m-au orientat spre aviaţie şi spre zbor, în general.
