Waterloo: ultima bătălie a lui Napoleon
Politica externă a lui Napoleon a fost un șir aproape neîntrerupt de războaie pentru hegemonie în Europa și pentru dominație în colonii, împotriva coalițiilor inițiate, organizate și finanțate de Marea Britanie.
După o serie de victorii, ce a debutat în 1805, cu cele de la Ulm și Austerlitz, Napoleon s-a implicat în două campanii dezastruoase, cea din Spania, din 1808, și cea din Rusia, din 1812. Aceste insuccese au condus la formarea unei noi coaliții europene, în aprilie 1814, Parisul fiind cucerit, iar Napoleon a fost deportat pe insula Elba.
Napoleon s-a reîntors în Franța la 1 martie 1815, cu o armată de 1.100 de soldați. La 20 martie 1815, Napoleon a ocupat din nou tronul, moment în care a început perioada cunoscută sub numele de ''Cele 100 de zile'', reprezentând perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris și urcarea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815 (revenirea Casei de Bourbon pe tronul Franței, a doua Restaurație).
La 18 iunie, în localitatea Waterloo din apropierea orașului Bruxelles, armata lui Napoleon, însumând 72.000 de militari, a întâlnit armata britanică condusă de ducele de Wellington, care avea 68.000 de soldați.
Patru atacuri succesive ale francezilor asupra forțelor aliate s-au soldat cu eșecuri;drept urmare, Napoleon a fost nevoit să-și disloce trupele în calea flancului prusac de atac, după cum arată volumul amintit mai sus.
Pierderile francezilor s-au ridicat la 25.000 de soldați, iar cele ale armatelor lui Wellington și Blucher la 15.000, respectiv 8.000 de soldați.
Napoleon s-a reîntors la Paris și la 22 iunie a abdicat în favoarea fiului său. La 15 iulie s-a pus sub protecția trupelor britanice la Rochefort, sperând că va fi lăsat să plece în Statele Unite.
Britanicii însă l-au închis pe insula Sfânta Elena, unde a murit, la 5 mai 1821.
Strălucit comandant și, totodată, cel care a dezvoltat tactica și strategia, punând bazele teoriei militare din secolul al XIX-lea, împăratul Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Corsica.
A urmat școala militară din Brienne și Școala superioară militară din Paris (1779-1785). În timpul Marii Revoluții Franceze (1789-1794) s-a remarcat în timpul asediul Toulonului, ocupat de englezi. După recucerirea acestui oraș a fost avansat la gradul de general de brigadă.
Au urmat campaniile din Italia (1796-1797) și cea din Egipt, încheiată în 1799. În 1802, a fost numit consul pe viață, iar în 1804 a proclamat Imperiul, fiind încoronat împărat al Franței la 2 decembrie 1804.
Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie.
Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.
