Un cunoscut istoric militar explică de ce pornesc statele războaie
Cunoscutul istoric militar John Keegan scria acum douăzeci de ani, pentru History Today, un articol despre motivele pentru care statele pornesc la război. Argumentația sa rămâne valabilă și astăzi și explică evoluția militară a umanității din ultimele milenii.
Deși războiul a devenit o chestiune cotidiană în vremurile recente, s-au făcut puține încercări, spune Keegan, de a analiza cum a evoluat de-a lungul timpului războiul și care sunt motivele fundamentale care conduc statele să recurgă la conflicte armate pentru rezolvarea neînțelegerilor. Nu am spune o minciună dacă am afirma că, în trecut, lumea nu a cunoscut perioade de pace, cel puțin în granițele așa-zisei lumi civilizate. Spre exemplu, pentru o mare parte a secolelor II-III d.Hr., Imperiul Roman nu a fost cuprins de războaie;apoi, în secolul al XIX-lea, după sfârșitul războaielor napoleoniene, englezilor (ignorând campaniile imperiale și războiul din Crimeea, considerat un soi de aberație) le plăcea să creadă că au intrat într-o epocă îndelungată a păcii.
Dar asemenea intervale – care oricum arată a fi mai pacifiste de la distanță decât la o analiză atentă – sunt doar insule într-un vast ocean de furtuni. Nicio regiune de pe suprafața pământului pe care trăiesc sau călătoresc oamenii nu a fost scutită de lupte. Unele locuri, precum Adrianopolul în Turcia Europeană, sau Antiohia în Siria, au cunoscut chiar foarte multe lupte de-a lungul timpului. Armatele sunt atrase de asemenea locuri din motive așa-zis „strategice”, însemnând că exercitarea controlului asupra zonei respective este dorită de state deoarece presupune controlul unui nod de comunicații important dintr-o regiune bogată și alta.
Astfel, ar putea fi sugerat faptul că extinderea și frecvența războaielor au la bază dorința sau nevoia unui grup de a prelua teritoriul sau bogăția altui grup. Informațiile pe care le avem cu privire la primele războaie documentate din istorie susțin acest punct de vedere;mai mult decât atât, el este întârit de evoluțiile din lumea noastră, în care legătura dintre sărăcie și violență este evidentă. Cu toate acestea, motivele exacte pentru care oamenii merg la război nu au fost suficient de bine explicate. Statele cele mai bogate și mai puternice sunt, de cele mai multe ori, și cele mai belicoase, în timp ce statele sărace sunt adeseori prea slabe pentru a rezista unei amenințări direte la adresa independenței.
Războiul servește mai multor țeluri:răzbunare, mustrare, avânt religios sau ideologic, precum și dorința de extindere teritorială;la acestea putem adăuga și războaiele născute din dorința de a preveni o agresiune din partea inamicului.
Unele societăți recurg la război ca ultimă soluție;pentru unele state, războiul este o modalitate de a-și defini caracterul, astfel că el e asociat cu gloria și triumful. Dar nicio societate cunoscută, oricât de avansată, nu a reușt să elimine războiul din relațiile cu alte state;și pentru că motivele profunde din spatele războaielor sunt atât individuale, cât și colective, nicio societate nu a putut fi construită fără a avea la bază, în esență, o fundație militară.
Conducerea în timpul războiului
Eroismul este, în cele din urmă, de prea puțin folos pe câmpul de luptă, și chiar și cele mai emoționante celebrări ale sale au efecte limitate. Pentru că în mijlocul fricii din timpul bătăliei, ceea ce contează mai mult este exemplul, modelul. Odată ce armatele și, implicit, câmpurile de luptă, s-au mărit și au ajuns să fie atât de mari încât privirea unui om să nu le mai poată cuprinde, comportamentul eroic pe câmpul de luptă și-a pierdut puterea de a inspira masa de soldați. Începutul acestui trend a fost perceput de către greci încă din Antichitate. Philo din Bizanț scria, în secolul III î.Hr., că datoria unui general nu e de a lua parte la luptă, deoarece orice ar putea să obțină prin vârsarea propriului sânge nu poate fi comparat cu răul produs intereselor luptei dacă el ar păți ceva. Astfel, generalul trebuie să se ferească, să nu se expună luptei directe, să-i susțină moral pe soldați, să-i laude și să-i felicite pe cei care și-au dovedit curajul, și să-i pedepsească pe lași.
În acest scurt pasaj, scris acum mai bine de 2000 de ani, Philo numește toate datoriile unui comandant așa cum le cunoaștem și noi astăzi. Comandantul lui Philo a devenit un soi de „manager” de eroi, fără a fi el însuși un erou (deși el este cel care e lăudat la final pentru victorie);e omul care conduce din umbră. Arta conducerii din spate diferă de actele impulsive de eroism și necesită antrenament și experiență.
După prăbușirea Imperiului Roman, în haoticele regate medievale eroismul militar și arta conducerii politice s-au împletit pentru a da naștere liderilor. Atât clasele conducătoare, cât și supușii considerau că un adevărat lider trebuie să fie nu doar un om politic, ci și un bun militar. Mentalitatea s-a păstrat, în unele zone, până aproape de zilele noastre. În 1914, trei din cele șapte armate germane mobilizate erau sub conducerea unor prinți, alegere importantă pe plan simbolic, și atât Kaiserul, cât și Țarul au petrecut mare parte a războiului la sediul Marelui Stat Major german, respectiv rus. Faptul e suprinzător având în vedere că de multă vreme în Europa Occidentală se afirmase poziția, foarte importantă, a generalului de carieră.
Ulterior, au apărut și academiile militare de tip modern: Sandhurst (1799), West Point (1803), St Cyr (1801), ultima – poate cea mai cunoscută – fiind creația lui Napoleon. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul acestor academii a crescut foarte mult. Scopul lor era de a produce soldați pe care vechii greci-și poate nici generalii lui Napoleon – nu i-ar fi numit niciodată războinici. Acești soldați moderni erau rezultatul educației, al studiului asiduu, iar talentul lor stătea în înțelegerea științei militare și în realizarea unor planuri ce trebuiau îndeplinite departe de sunetul armelor. Pentru că, pe măsură ce armatele au crescut, ajungând să numere milioane de soldați, planificarea atentă și logistica au devenit elementele fundamentale care fac diferența dintre victorie și înfrângere.
John Keegan, Why war, în History Today, 33, nr. 1, 1983
John Keegan a fost considerat unul din cei mai buni istorici militari ai epocii contemporane. El a murit pe 2 august 2012, la vârsta de 78 de ani.
