Ultimele Cruciade în Țara Sfântă. Eșecul moral al Papalităţii

În secolul al XIII-lea, în Occident, cruciada ca model de manifestare activă a credinței și ca „ritual de trecere” începuse să sufere tot mai mult din cauza politizării și transformării misiunii de eliberare a Țării Sfinte într-o sumă de conflicte meschine între nobili sau între monarhi și Biserică, similare uneori vechilor conflicte din secolele X-XI, care măcinaseră societatea europeană înainte ca Papa Urban al II-lea să predice Prima Cruciadă în 1095.

Guilhem Figueira, trubadur occitan la origine, ajunge în 1230 la curtea lui Frederic al II-lea, unde are ocazia de a scrie și de a cânta despre eșecul moral al Papalității, așa cum îl simțise el însuși ca fugar din Toulouse în perioada Cruciadei Albigensiene:

„Roma, es falsa e trafana

Vas nos e vas Grecs.

...

Roma, als Sarrazis

Faitz vos pauc de dampnatage,

Mas Grecs e Latis

Metetz e carnalatge.”

„Romă, [tu] ești falsă și trădătoare

Față de noi și față de greci.

...

Romă, [tu] Sarazinilor

Nu le faci mare lucru,

Dar pe greci și pe latini [occitani]

Îi omorî și-i măcelărești.”

Cântecul lui, „D’un sirventes far,” deschide fățiș discuția la care se referise – oarecum tangențial – și Raimbaud, după cucerirea Constantinopolului de către cavalerii franco-flamanzi și flota venețiană în Cruciada a Patra: dacă o cruciadă poate fi îndreptată împotriva grecilor, ce-l va opri pe Papă să instige o „cruciadă” împotrivă oricărui teritoriu creștin sau împotriva oricărui senior creștin cu care se află în conflict? Atât Occitania după 1209, cât și sudul Italiei în anii 1260 vor suferi exact astfel de campanii.

Iar perspectiva lui Guilhem nu este una marginală în lumea occitano-italiană – spre exemplu, alți doi poeți asociați în anii 1220 curții imperiale, cavalerii Tomier și Palaizi din Tarascon, vorbesc despre trădarea Papalității:

„Al Sepolcr’an tout

Socors e valenza

Cil q’an la croz vout

Et es descredenza.”

„Au luat de la Sfântul Mormânt

Ajutor și forță de susținere

Cei care au transformat Cruciada [într-o campanie împotriva occitanilor]

Iar acest lucru este un mare păcat.”

Complicitatea francă este și ea aspru criticată, precum și dorința regelui și a baronilor franci de a-și extinde dominația în Occitania prin crimă. Este posibil ca cei doi cavaleri-trubaduri să-și fi inspirat perspectiva asupra relației nefaste dintre Coroana Franceză și Papalitate (care era împotriva structurilor feudale occitano-provensale) din participarea directă a lui Ludovic al VII-lea al Franței la asediul orașului Avignon în 1226. Conform acestei perspective, cei care preferă să-și atace vecinii creștini în loc să pornească spre Acra, Tripoli sau Antiohia pentru a ajuta la apărarea Statelor Cruciate „au prea puțină credință în Dumnezeu” (pauc a en Dieu d’esperanssa).

Speranța într-o întoarcere a ideilor care fondaseră mișcarea cruciată revine odată cu recuperarea Ierusalimului în 1229, Cruciada Baronilor în 1239 și Cruciada a Șaptea (1249-50). Iar acest lucru se datorează în principal seniorilor seculari și în ciuda Bisericii, care între 1239 și anii 1260 a încercat constant să instige „cruciade” împotriva dominației imperiale în Italia. De altfel, Papa Clement al IV-lea instigă și susține financiar „cruciada” lui Charles d’Anjou împotriva Siciliei imperiale, deturnând practic din ajutorul care s-ar fi cuvenit Țării Sfinte.

„C’al dan de nos los vol Dieus mantener” - Dumnezeu e de partea lor, nu a noastră

În acest context, un cavaler templier și trubadur din Regatul Latin pe nume Ricaut Bonomel scria cândva după 1265:

„Crotz ni lei no’m val ni guia

Contr’als fel Turcs, cui Dieu maldia.

Anz es semblans, segon qu’hom pot vezer,

C’al dan de nos los vol Dieus mantener.”

„Nici Crucea și nici credința nu mă pot apăra

De hainii turci, blestemați de Dumnezeu.

Ba chiar, după cum se poate ușor vedea,

Că Dumnezeu e de partea lor nu a noastră.”

Deznădejdea este de înțeles: la momentul respectiv, Regatul Latin se afla într-o situație disperată, fiind practic redus la câteva enclave în jurul Acrei și la domeniile administrate de Templieri și Ospitalieri în Galileea și Podișul Golan. Cu toate acestea, pentru Biserică, prioritatea principală părea transformarea cruciadei într-un mijloc politic în lupta Papalității împotriva urmașilor lui al Frederic II-lea.

Charles d’Anjou reușește, cu concursul Papalității, să-și afirme dominația în Sicilia în 1266 și se dovedește el însuși un monarh cu ambiții imperiale, extinzându-și suzeranitatea asupra Greciei france în 1267 și pretinzând inclusiv tronul Regatului Latin în 1277. Vorbele lui Bonomel însă se vor dovedi profetice: în 1261, grecii niceeni cuceresc Constantinopolul și restabilesc Imperiul Roman de Răsărit, iar între anii 1260 și 1300 întregul Levant de Est, între Antiohia și Gaza, inclusiv enclavele templiere, vor cădea una câte una în fața noii stăpâniri mameluce.

Portret din catedrala Westminster Abbey. Se presupune că ar fi al lui Edward Longshanks

Nici cruciadele lui Ludovic al IX-lea, nici tentativa lui Edward Longshanks din 1271 de a extinde zona de control a Acrei nu vor avea sorți de izbândă. Înfrânt și capturat în Cruciada a Șaptea, eliberat apoi contra unei răscumpărări imense, Ludovic își petrece 4 ani în Regatul Latin, cheltuind alte sume imense în diverse proiecte la Acra, Caesarea Maritima, Iafo și Sidon. La Caesarea construiește un castel care se păstrează până în prezent, iar în Sidon, ca oaspete al Margaretei de Sidon-Beaufort, urmașă a lui Balian Grenier, oferă cavalerilor și baronilor locali mari danii în bani. Între aceste intervenții, pretențiile lui Charles la tronul Acrei și căderea finală a Regatului Latin, decăderea este constantă și inevitabilă, iar costul jocurilor politice făcute de Biserică pe seama ideii de „cruciadă” devine evident odată cu moartea lui Ludovic în 1270 și interesul extrem de slab pentru expediția lui Edward în Regatul Latin în 1271.

Cruciada a Opta (1270)

A doua cruciadă condusă de Ludovic al IX-lea, pregătită împreună cu Thibaut al II-lea de Navarra (fiul lui Thibaut le Chansonnier) și Charles d’Anjou împotriva Califului de Tunis.

Se încheie foarte repede din cauza unei epidemii de dizenterie care îl ucide pe Ludovic și pe fiul său.

Charles încheie însă un tratat cu al-Mustansir al Tunisului, prin care influența lui ca rege al Siciliei crește asupra Africii de Nord, iar negustorii francezi sunt scutiți de taxe; de asemenea, creștinii primesc dreptul de a locui în oraș, iar clericii primesc drept de refugiu în Tunis împotriva persecuțiilor.

Cruciada a Noua sau „Cruciada lui Edward Longshanks” (1271-1272)

Edward ajunge în Tunis după moartea lui Ludovic și pornește împreună cu Charles d’Anjou către Sicilia, de unde flota lui se îmbarcă mai departe către Acra.

Sosirea lui îl obligă pe Baibars al mamelucilor să ridice asediul orașului, însă Edward nu are nici suficient timp, nici suficienți soldați pentru a ajuta mai mult capitala Regatului Latin.

Edward este ultimul mare senior european care ajunge personal într-o campanie în Țara Sfântă – 20 de ani mai târziu, Acra este complet distrusă de mameluci.

Autodistrugere, haos, abandon

Căderea Acrei în 1291 a dat lovitura finală intențiilor practice de a mai salva ceva din suveranitatea creștină în estul Levantului, ideea de cruciadă către Țara Sfântă rămânând mai mult un artificiu retoric și un mod de a semnala o pioșenie și un curaj de paradă. Vechile titluri, în special cel de Rege al Ierusalimului, se vehiculează însă mai departe în interiorul elitei nobiliare europene și în special de către urmașii lui Charles I d’Anjou și Casa de Lusignan din Cipru.

Căderea Acrei. Ilustrația de secol XIV îi arată pe mameluci distrugând zidurile orașului

Ca orice demers colectiv bazat pe solidaritatea unor grupuri de interese deseori complet divergente și chiar aflate în conflict deschis între ele, ideea de cruciadă nu putea supraviețui pe termen lung. Deși a început ca un parcurs de forță al Vestului feudal, dovedind practic faptul că structuri autonome europene pot întreține forțe expediționare capabile de victorii militare și de fondarea unor avanposturi creștine în coasta est-levantină, aflată sub dominație islamică încă din secolul al VII-lea, Cruciada în Țara Sfântă s-a încheiat în autodistrugere, haos și abandon.

Fie că a fost vorba de hubris-ul marilor aristocrați care sperau la glorie, de subterfugiile și trădările dintre aceștia, de interesele economice ale imperiilor maritime italiene sau de vânzarea idealului de către Papalitate, scăderile, greșelile și acțiunile deseori nesăbuite ale cruciaților au slăbit Statele Cruciate mult mai mult și mai adânc decât amenințarea militară propriu-zisă a lumii islamice din jur.

Acest text este un fragment din articolul „Cruciaţi, poeţi și trubaduri, în secolul al XIII-lea”, publicat în numărul 243 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.