Musulmanii, vinovații fără vină ai Primei Cruciade?
Prin apelul de la Clermont, Urban al II-lea a sanctificat războiul și a declarat că această acțiune militară nu numai că era susținută de divinitate, ci Hristos chiar îi îndemna pe creștini să ia parte la lupta împotriva necreștinilor. Totuși, conform principiilor neotestamentare, orice violență era condamnată: „Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Evanghelia după Matei 5: 38-39). Pentru a înțelege cadrul ideologic în care a luat naștere cruciada, trebuie să discutăm puțin despre teoria războiului drept (bellum justum). Sfântul Augustin de Hipona (354-430) a declarat că un război putea fi drept doar dacă era purtat cu scopul de a menține pacea sau pentru a pedepsi o faptă rea ce necesita utilizarea violenței. Treptat, evoluția politică a Europei sub regii barbari ce s-au succedat în Imperiul Roman de Apus a dus la stabilirea unei legături mai strânse între religie și politică, campaniile militare de creștinare și luptă împotriva păgânilor ajungând să fie sancționate de Biserică.
Ultima etapă a evoluției războiului drept către unul sfânt a reprezentat-o legătura dintre Biserica Romană și războinicii latini: de la finalul secolului al X-lea, papalitatea a început să se folosească de serviciile clasei militare pentru a-și apăra propriile posesiuni, dar și pe oamenii simpli, promițând în schimb o serie de răsplăți spirituale, în încercarea de a limita, și chiar elimina, violența între creștini. Grigore al VII-lea, pontif roman între anii 1073-1085, a dus această politică la un alt nivel: în contextul luptei pentru învestitură dintre Sfântul Scaun și Imperiul Romano-German, întreaga societate laică trebuia să contribuie la apărarea Bisericii latine în cazul în care aceasta era implicată într-un război. Dacă până atunci „soldații lui Hristos” (milites Christi) erau cei care duceau o luptă împotriva păcatului (de regulă, călugării), Grigore schimbă înțelesul acestui concept: cei care apărau Biserica Catolică primeau acest titlu.
De aici și până la sanctificarea războiului nu a mai fost decât un pas, anume unirea activității penitențiale de pelerinaj la locurile sfinte cu ideea eliberării Ierusalimului.
Musulmanii, vinovații fără vină?
Timp de mai multe secole s-a considerat că principala cauză a Primei Cruciade a fost reprezentată de agresiunile musulmanilor, în special turcii selgiucizi, împotriva creștinilor orientali și a pelerinilor care vizitau Orașul Sfânt. Acest fapt se datorează, în mare parte, predicii papei Urban al II-lea, care a subliniat masacrele împotriva creștinilor și modul în care turcii au pângărit așezămintele creștine. Acest mesaj avea rolul de a trezi în ascultători dorința de a porni în Orient și de a lupta atât pentru eliberarea Orașului Sfânt, dar și pentru ajutorarea creștinilor orientali. Însă din ce în ce mai multe cercetări asupra Orientului în veacul al XI-lea infirmă ideile lui Urban al II-lea.
Süleyman ibn Qutalmish, fondator al Sultanatului Selgiucid de Rum; statuie din oraşul Tarsus, Turcia.
Spre jumătatea secolului, turcii selgiucizi (confederație de triburi nomade din Asia Centrală) au invadat Iranul și s-au îndreptat către Bagdad. În 1055, căpetenia lor, Tughrul Beg, a cucerit capitala califatului abbasid și a pus bazele Marelui Imperiu Selgiucid. Turcii se convertiseră recent la Islam, iar sub influența teologilor sunniți au dorit să poarte jihad-ul împotriva musulmanilor șiiți, reprezentați politic de Califatul Fatimid din Egipt. Însă o parte din triburile turcomane a început să invadeze Asia Mică, care pe atunci era controlată de Imperiul Bizantin. Din cauza unor probleme de politică internă, bazileii din Constantinopol nu au reușit să oprească înaintarea turcilor, iar aceștia și-au impus dominația odată cu victoria de la Manzikert (1071), fiind instaurat, în 1077, Sultanatul Selgiucid de Rum.
Aceste schimbări politice nu au afectat însă puternic viața creștinilor locali. Cu excepția distrugerilor provocate de invazie și de luptele dintre turci și bizantini, după consolidarea stăpânirii selgiucide viața acestora a continuat la fel ca și mai înainte. Bineînțeles, au existat situații în care pelerinii occidentali au fost maltratați de autoritățile turcești din Asia Mică, Siria sau Palestina, însă acestea erau cazuri izolate și nu reprezentau politica oficială a autorităților selgiucide față de creștini. Astfel, nenorocirile prezentate de Urban al II-lea reprezentau, de fapt, excepțiile de la regulă.
Acest text este un fragment din articolul "Prima cruciadă. După trei ani de marş, de lupte, foame, sete, boli, cruciaţii cuceresc Ierusalimul", publicat în numărul 225 al revistei Historia, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com.
