Ultima mare bătălie a lui Alexandru a adus faima elefanţilor de război
Atunci când Alexandru a invadat India, a trebuit pentru prima oară să se confrunte cu elefanţi de război. În curând, puternicele animale au fost introduse în teatrele de operaţiuni din Europa, unde a început o adevărată competiţie avându-le drept protagonişti.
Când Alexandru cel Mare a invadat India, ţinta lui era să traseze graniţa perfectă pentru noul său imperiu:capătul lumii. Potrivit geografilor greci, lumea consta dintr-o enormă întindere de pământ, străbătută de 11 râuri şi înconjurată de vastul Okeanos. Alexandru era convins că putea ajunge până la el, dar din păcate a fost nevoit să întrerupă marşul, fără a descoperi că India reprezenta de fapt un întreg subcontinent. După bătălia de la Gaugamela din 331 a.Hr., oastea macedoneană a continuat să mărşăluiască până în cele mai estice provincii ale Imperiului Persan, Bactria şi Sogdiana, în regiunea unde azi se află Afghanistan şi Uzbekistan, traversând munţii Hindu Kush. Aici oştenii au întâlnit rezistenţa triburilor izolate din munţii stâncoşi, iar vreme de doi ani au purtat cu acestea un război de gherilă care s-a soldat cu distrugerea aşezărilor şi cucerirea completă a celui mai mare imperiu.
Alexandru însă nu s-a mulţumit cu atât. Împreună cu cei 40.000 de soldaţi a continuat drumul prin Hindu Kush:o parte din armată a străbătut trecătoarea Khaibar, regele însuşi a mers spre nord pentru ca băştinaşii să nu-i ia prin surprindere. S-au dus lupte grele în regiunea Swat din Pakistan, dar în cele din urmă au ajuns pe Valea Indusului. India pe atunci era împărţită între mai mulţi regi, care puteau fi întorşi unul împotriva celuilalt.
Mai întâi însă, Alexandru trebuia să scape de ce îi ameninţa liniile de aprovizionare. Pe o stâncă înaltă şi abruptă numită Aornos se zărea o fortăreată impunătoare unde au găsit refugiu multe triburi locale. Nu putea fi atacată direct, aşa că regele s-a orientat către o stâncă vecină, despărţită de Aornos printr-o prăpastie. Modificând peisajul prin umplerea abisului cu copaci şi pământ şi ridicarea unei movile, dobândind accesul la fortăreaţa pe care de altfel au cucerit-o. indienii s-au convins că nimic nu i-ar fi întors din drum pe macedoneni. Cealaltă parte a armatei ridicase un pod peste Indus, iar când oastea s-a reunit, a pornit spre măreţul oraş Taxila, unde regele local Omphis a semnat un acord cu macedonenii împotriva duşmanului Poros, care domnea în zona dintre râurile Hydaspes şi Acesines şi se pregătea de luptă.
Deşi brahmanii i-au oferit profeţii nefavorabile, Alexandru nu s-a lasat descurajat. Armatele s-au zărit în 326 a.Hr. pe malurile râului Hydaspes. Macedonenii si-au dat seama că trebuiau să refolosească flota construită pentru Indus. Dar nu era singura problemă. Regele Poros avea la dispoziţie 200 de elefanţi de război. Era necesară folosirea cavaleriei, dar caii se speriau de elefanţi, aşa că macedonenii au recurs la trucuri. Câteva nopţi la rând au ieşit cu trâmbiţe şi strigăte, dar când se apropia Poros cu toată armata, se retrăgeau. Păcălit, Poros s-a decis să trimită mai puţini oameni şi nu a mai mobilizat elefanţii. Ocazia pentru Alexandru s-a ivit într-o noapte furtunoasă, când a mărşăluit cu jumătate din armată 30 de km. spre nord şi indienii i-au descoperit când deja erau aproape de malul celălalt. Jumătatea de oaste din tabăra principală a rămas pe loc, iar partea din nord a fost grav subestimată de Poros, care şi-a trimis fiul cu numai 2000 de călăreţi şi 100 de care de război, spulberate de forţele macedonene. Apoi regele indian şi-a trimis toate forţele in nord, inclusiv elefanţii, timp în care macedonenii rămăsi pe loc au ieşit la atac.
Cea mai mare îngrijorare a lui Alexandru o reprezentau de altfel elefanţii de 5 tone, care puteau zdrobi totul în cale. Elefanţii de război erau folosiţi la atac, mergând în faţa infanteriei. Un soldat era însărcinat cu manevrarea lor, iar în spate mai purta câţiva arcaşi. Elefanţii călcau în picioare soldaţii sau îi aruncau cu trompa. Pielea groasă de 3 cm. le conferea o rezistenţă incredibilă. Aveau totuşi şi destule puncte vulnerabile:ochii, trompa puternic inervată şi partea mijlocie a picioarelor. Şi desigur, cel care manevra era o ţintă. De aceea, arcaşii lui Alexandru au primit ordin să îi doboare pe călăreţii elefanţilor. Soldaţii se echipaseră şi ei corespunzător:săbii cu lama curbată pentru ciopârţirea trompelor şi securi lungi pentru lovirea picioarelor.
Cavaleria macedoneană a deschis lupta, atacând flancul stâng. Poros şi-a trimis şi el cavaleria, dar oastea a fost atacată din spate de ofiţerul Koinos, ai carui călăreţi au împrăştiat indienii. Fortat în retragere, Poros şi-a jucat cartea cu elefanţii, trimişi în atac frontal. Animalele s-au năpusit asupra oştenilor macedoneni, într-o ploaie de suliţe şi săgeţi. Se desfăşurau scene înfricoşătoare, cu oameni călcaţi în picioare sau torturaţi cu trompa. Atunci au intrat în acţiune cei mai buni infanterişti, care au rănit elefanţii până ce, de durere, aceştia au început să se mişte haotic şi cuprinşi de panică, au atacat propria armată. În tot haosul sângeros în care oameni şi animale se încăierau în lupta pentru supravieţuire, indienii au început să se retragă. Macedonenii s-au repezit la bărci pentru a le tăia calea. Rezultatul a fost un carnagiu:Poros a pierdut 20.000 de oameni. El însuşi luptând pe un elefant, a cedat când animalul a fost ucis. Impresionat de stăruinţa regelui, Alexandru l-a păstrat ca rege şi ca viitor aliat loial.
Bătălia de pe Hydaspes a fost ultima mare acţiune militară a lui Alexandru. Campania a continuat, dar după luni de luptă împotriva triburilor locale, soldaţii au renunţat. Umblau zvonuri cum că regii din sud aveau până la 4000 de elefanţi. Macedonenii însă s-au oprit la râul Hyphasias din Punjab.
În 301 a.Hr., armatele a doi dintre foştii generali ai lui Alexandru, Seleucos şi Antigonus, s-au ciocnit la Ipsus, în Turcia de azi. Seleucos avea 400 de elefanţi, Antigonus doar 75. Când a atacat cavaleria lui Antigonus, s-a înălţat în faţa ei zidul impenetrabil al măreţelor naimale. Generalul a murit în lupta câştigată categoric de Seleucos, fiind prima dată când elefanţii au decis soarta unei bătălii.
La scurt timp după aceea toţi foştii generali ai lui Alexandru au intrat în posesia elefanţilor, aruncându-i în luptele interminabile pentru controlul asupra imperiului. Când în 280 a.Hr. romanii au înfruntat oastea regelui macedonean Pyrrhus, aceştia au fost la rândul lor călcaţi în picioare de elefanţi. După aceea au făcut rost de propriile “tancuri”, care aveau să dispară de pe câmpurile de luptă abia în secolul al V-lea.
Referinte:Historienet.no, R.L. Fox, 'Alexander the Great', Penguin Books, 2004
