„The Roaring 20’s”: Statele Unite ale Americii, de la extazul prosperității materiale la agonia crizei

„The Roaring 20’s” („Anii Exuberanței”) a fost o perioadă de mare stabilitate politică și extraordinară dezvoltare economică, culturală și socială a SUA dintre 1919-1929. Pentru prima dată în istoria țării, mai mulți cetățeni americani locuiesc în orașe decât la ferme, remarcându-se astfel o spectaculoasă evoluție a populației urbane față de cea rurală.¹

Valoarea averii totale a americanilor a cunoscut o creștere mai mult decât dublă între 1920 și 1929.²

Rezultatul direct al acestui fapt este reprezentat de atragerea cetățenilor americani într-o nefamiliară, dar din ce în ce mai influentă societate de consum, prin intermediul căreia are loc atât dezvoltarea la scară largă, cât și achiziționarea unor bunuri precum automobilele, telefoanele, radiourile și aparatele electrocasnice.³

Un alt aspect important al acestei perioade este legat de dezvoltarea fulminantă a Mass-Mediei, creată pe fundamentul Industriei Publicității de Masă, aceasta centrându-și atenția asupra vieții celebrităților din acele zile, în special a eroilor din sport și a starurilor din Cinematografie, pe fondul apariției unor noi cinema-uri somptuoase și a unor stadioane imense, dar și al faptului că fiecare oraș avea proprii suporteri ai echipei locale de baseball sau fotbal american.⁴

„The Roaring 20’s” este, totodată, o perioadă ce a generat numeroase trend-uri sociale și culturale, două dintre cele mai populare „Flapper Girls”, domnișoarele și doamnele tunse în stil bob, ce uneori purtau rochii extravagante și fuste scurte, alteori cămăși și pantaloni ce le confereau un aer masculin, sfidând în mod clar vechile moravuri victoriene, acestea devenind dintr-odată figuri emancipate ale societății și „Jazz Culture” ce va reprezenta simbolul petrecerilor fastuoase, cu decoruri luxuriante, costume extravagante, realizate după ultima modă și stropite din plin cu whiskey, șampanie și martini și rampa de lansare unor muzicieni de Jazz extraordinari precum Louis Armstrong, Duke Ellington, Paul Whitman, Ray Miller și alții.

Chiar și așa, această perioadă are și reversul ei, fiind marcată de numeroase scandaluri politice, ascensiunea Ku Klux Klan-ului, fundamentalismul religios al societății americane în privința „Teoriei Evoluționiste”, însă cea mai spinoasă și dezastruoasă dintre toate aceste probleme este cea a Crizei Economice din 1929, cauzată de lipsa activelor cetățenilor din băncile americane și implicit, de incapacitatea de a mai împrumuta fonduri financiare pentru plătirea datoriei de război Marii Britanii, Franței și Germaniei (principalul vinovat pentru pagubele din război), acest eveniment tragic încheind această perioadă de prosperitate, fast și fericire absolută a națiunii americane.

Duke Ellington (© Wikimedia Commons)

„American Way of Life”

Această sintagmă este una dintre cele mai cunoscute când vine vorba de civilizația americană. Ea definește preeminența, dominația pe care o exercită Statele Unite ale Americii în plan cultural mai întâi asupra Europei Occidentale și apoi, asupra întregii lumi (prin participarea și câștigarea atât a Primului, cât și a celui de Al Doilea Război Mondial) prin exportarea nu numai a unor inovații tehnologice, ci și culturale precum Jazz-ul, îmbrăcămintea, romanele și filmele americane.⁵

Mai mult decât atât, la nivel emoțional, el se referă la spiritul naționalist american al tuturor celor care aderă la următoarele principii: Principiul Vieții, Principiul Libertății și Principiul Obținerii Fericirii, la acestea se adaugă, un set comun de expresii și cuvinte folosite („slang-ul american”) și obiceiurile americane.

„American Way of Life” este principalul ideal cultural ce a ajută la dezvoltarea în acea perioadă a unor opere unice, de o valoare extraordinară pentru Cultura Americană Interbelică în Domeniile Literaturii, Muzicii și Cinematografiei Americane.

Literatura

Literatura americană din Perioada Interbelică cunoaște o dezvoltare remarcabilă, influențată fiind de apariția și dezvoltarea a 2 curente literare de o importanță extraordinară din această perioadă: „Generația Pierdută” și „Renașterea Harlemului”.

„Generația Pierdută” e reprezentată de o serie de tineri autori, deziluționați și cu o percepție cinică despre realitate în urma experințelor la care luaseră parte în Primul Război Mondial sau despre care auziseră. Acest termen se referă, adesea, la iluștrii scriitori americani ai acelei perioade care trăiau la Paris, la acea vreme, precum Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald sau Gertrude Stein. Acești expatriați americani scriau romane și nuvele, prin care își exprimau resentimentul, dezamăgirea pe care o aveau față de materialismul și individualismul acelei perioade care era remarcabil de ostentativ. ⁶

Ernest Hemingway, în fotografia de pașaport, 1923 (© Wikimedia Commons)

Mai mult decât atât, termenul „Generația Pierdută” apare pentru prima dată în romanul lui Ernest Hemingway „Fiesta. Soarele răsare”, a cărui acțiune e centrată pe viața unor expatriați americani din Europa, din anii 1920 și care încarnează foarte bine stilul de viață și mentalitatea post-război a generației expatriate.⁷

Hemingway îi atribuie apariția și originalitatea acestei sintagme Gertrudei Stein, care îi era, pe atunci, susținătoarea lui financiară și mentor.⁸ 

Povestea acestei sintagme stă în felul următor. În cartea lui „Sărbătoarea continuă”, publicată după moartea sa și a Gertrudei Stein, Hemingway, dezvăluie faptul că această titulatură venea, actualmente, de la proprietarul unui garaj care trebuia să-i repare mașina Gertrudei. Când mecanicul de acolo nu a reușit să-i recondiționeze mașina pe gustul ei, proprietarul i-a spus lui Stein (numele de familie al Gertrudei) că cei tineri erau ușor de ținut în frâu, controlabili, pe când bărbații care aveau între 25-35 de ani și fuseseră martori ai Primului Război Mondial puteau fi considerați „une generation perdue”⁹.

Revăzându-se cu Hemingway, Gertrude Stein i-a spus povestea adăugând următoarele cuvinte: „Asta este ceea ce sunteți. Asta este ceea ce voi toți sunteți... voi, toți tinerii care ați servit în război. O generație pierdută”¹⁰.

Marele Gatsby, capodopera lui F. Scott Fitzgerald apărută în 1925, ce captează în mod viu, fascinant și realist atât evoluția misteriosului milionar Jay Gatsby, o prosopografie conturată în lumini și umbre, a West Egg-ului, cartierul în care noii îmbogățiți (antreprenori, proprietari, jurnaliști, politicieni) duc o viață lipsită de griji, chiar opulentă, plină de petreceri luxuriante și a poveștii de dragoste complicate dintre aceasta și Daisy Buchanan, soția magnatului Tom Buchanan reprezintă creația model a „Generației Pierdute” prin temele identității pierdute și a nevoii de a construi un sine, idei pentru care Fitzgerald are o mare preocupare și care sunt caracteristice atât acestei creații, cât și altora ale autorului. Din această generație mai fac parte și scriitori care nu erau printre cei care îl însoțiseră pe Hemingway în peregrinarea sa la Paris precum John Dos Passos, Waldo Pierce, Allan Seeger, John Steinbeck, Aldous Huxley sau Henry Miller.¹¹

Cel de al doilea curent literar ce joacă un rol crucial în dezvoltarea Literaturii Americane Interbelice este reprezentat de „Renașterea Harlemului”. Această mișcare are ca scop prezentarea literaturii și artei afro-americane, care se dezvoltă rapid în perioada anilor 1920 sub numele mai sus menționat, mișcare denumită după cartierul „Harlem-ul Negru” (locuit în mod tradițional de populația afro-americană din zonă), parte a orașului New York.¹²

La acea vreme, această redeșteptare culturală este cunoscută drept „Noua Mișcare Neagră”și este reprezentată de scriitori notabili precum Langston Hughes, Zora Neale Hurston, Arna Bontemps și Virginia Houston. ¹³ Pe lângă importanța sa literară, Harlem-ul joacă un rol extraordinar în dezvoltarea unor stiluri de dans precum „Conga” „Charleston” sau „Foxtrot” și a unor cluburi de dans, precum „Apollo Theater” sau „Cotton Club”, unde oameni din toate păturile sociale, rasele și clasele se adunau să socializeze și să se distreze.

Scriitori marcanți ai Literaturii Americane Interbelice

F. Scott Fitzgerald-creatorul romanului citadin american (24 septembrie, 1896- 21 decembrie, 1940)

F. Scott Fitzgerald alături de soția sa, Zelda (© „Motor magazine”, 1924 / Wikimedia Commons)

F. Scott Fitzgerald este unul dintre măreții creatori ai literaturii americane, cel mai de seamă reprezentant al „Generației Pierdute”. Acesta se naște la 24 septembrie 1896, în orașul Saint Paul din statul Minnesota, fiind singurul fiu al lui Mary McQuillan, descendentă a unei familii catolice ce se stabilise în această zonă din Perioada Molimei Cartofilor de la 1850, obținând o mică avere din prăvălia pe care o avea și a lui Edward Fitzgerald, un antreprenor sărăcit de afacerea sa falimetară cu mobilă, ce a devenit în cele din urmă, vânzător la firma „Procter&Gambler”, singurul său motiv de mândrie fiind acela că, pe linia de descendență a tătălui său era urmașul lui Francis Scott Key, cel ce a compus imnul SUA „Star Spangled Banner”.¹⁴

Copilăria lui F. Scott, Fitzgerald nu este una dintre cele mai fericite și lipsite de griji, întrucât din cauza meseriei tatălui său, familia trebuind să tot schimbe domiciliul, între Buffalo și Syracuse, 2 orașe din nordul statului New York, până când pierde și acest loc de muncă, în 1908, hotărând să se întoarcă în St. Paul și să trăiască din averea soției lui.¹⁵

Determinat să reușească în viață sa de scriitor de imaginația sa bogată și de spiritul optimist, ușor influențat toate promisiunile vieții boeme, urmează mai întâi, cursurile „Saint Paul Academy “ între 1908-1910, acolo unde, pe când avea 13 ani, vede lumina zilei prima sa creație literară: o povestire polițistă, publicată în revista școlii.¹⁶

La 15 ani este trimis de familie să urmeze cursurile liceului catolic din New Jersey „Newman School” între 1911-1913, unde Părintele Sigourney Fay îi observă talentul literar și-l încurajează să-l perfecționeze. În cele din urmă decide să se înscrie la Princeton University, locul unde-și va desăvârși talentul literar și va obține faima pe care și-o dorea. Acolo, îi cunoaște pe Edmund Wilson și John Peale Bishop, primul devenind mai târziu un prolific scriitor, iar cel de al doilea un prolific poet, reușind să lege o prietenie pe viață cu cei doi, și devine o figură emblematică în „Triangle Club”, un prestigios grup de dramaturgie din universitate.¹⁷

Tot acolo se îndrăgostește pentru prima dată de Ginevra King, un simbol al frumuseții absolute al acele vremuri, însă dragostea lor se termină foarte repede, Fitzgerald abandonând brusc Princeton în primvăra lui 1917.¹⁸

În continuare, evenimentele din viața sa iau o turnură haotică, repezită. Astfel, se întoarce în toamna lui 1917, la Princeton University, dar pierde toate funcțiile la care râvnise, apoi se înrolează în armată pentru a participa la acțiunile Corpului Expediționar American ale Generalului John Pershing din Franța, iar în iulie 1918, în timp ce se afla la unitatea sa militară din Montgomery, statul Alabama pentru a-și desăvârși stagiul militar, o cunoaște pe Zelda Sayre, fiica unui judecător al Curții Supreme din Alabama, urmând să aibă parte de o poveste de dragoste fantastică, plină de dramatism (întrucât Zelda îi refuză prima cerere în căsătorie din cauza situație financiare instabile) și intens mediatizată de presa vremii.¹⁹

În cele din urmă, se căsătorește cu aceasta în 1921. Dintr-o dată, însă „Dincoace de paradis”, primul său roman, cel ce portretizează mentalitatea noului tineret american, îi aduce un succes colosal, ce-i deschide calea spre cariera literară fulminată ce-i va caracteriza restul vieții, devenind scriitor pentru prestigioasele editoriale literare Scribner și Saturday Evening Post. Vor mai urma alte 2 opere devenite succese majore ale carierei sale literare și anume „Cei frumoși și blestemați” (1922) și „Marele Gatsby” (1925), devenit cel mai citit și popular roman al său după moartea lui F. Scott Fitzgerald, ciclul ascensiunii sale fiind încheiat de „Blândețea Nopții” (1934), un eșec absolut în opinia criticilor literari.

În cele din urmă, secătuit în urma luptei sale cu alcoolismul, problemă ce i-a deteriorat ireversibil stare fizică și psihică scriitorului și afectat de problemele de căderile nervoase ale Zeldei, soția lui, în ciuda faptului că obținuse, în 1937, un post de scenograf la Hollywood iar problemele sale financiare se diminuaseră, F. Scott Fitzgerald moare în urma unui infarct miocardic la 21 decembrie 1940, lăsându-și în van romanul pe care începuse să-l scrie, în octombrie 1938, despre Hollywood „Ultimul mogul” (povestea protagonistului ei, Irving Stahr, fiind inspirată din cea a producătorului Iriving Thalberg, pe care Fitzgerald îl știa foarte bine²⁰) și întreaga carieră literară impresionantă.

Prin complexitatea personajelor prezente în operele sale, prin îmbinarea naivității provinciale cu exuberanța „Visului American”, fapt remarcabil în multe din operele sale și prin minuțiozitatea, complexitatea și mirajul inefabil al construcției situațiilor din operele sale, F. Scott Fitzgerald, poate fi considerat, pe drept cuvânt „părintele literaturii moderne americane”

Studiu de caz: Semnificația Muzicii Jazz în opera lui F. Scott Fitzgerald

De la publicarea primei sale creații literare „Povestiri din Epoca Jazzului” (1922) și până mai târziu, în cariera sa, scriitorul F. Scott Fitzgerlad este ireversibil influențat de muzica Jazz, o temă care se regășește peste tot în opera sa, de la volumul de povestiri menționat mai sus și până la capodopera sa literară, romanul „Marele Gatsby”. Într-adevăr, nimeni nu poate nega faptul că scriitorul F. Scott Fitzgerald, așa cum crede o mare majoritate a oamenilor, că el a a creat acest termen.²¹

Cu toate acestea, acest termen, Jazz își făcuse apariția îaintea publicării acestei prime creații literare (la 1890-1900, deja existau mici formații de jazz în Louisiana, Tennesse și Chicago, iar în 1907, apare Dixieland Recording Studio, în Louisiana) însă folosirea lui de către autor, mai ales în opera sa capitală „Marele Gatsby”, în mod incontestabil îi aduce o popularitate imensă acestui stil muzical.²²

Astăzi, această denumire „Jazz Age” reprezintă, pur și simplu, o mărturie evocatoare a anilor 1920, atât din perspectiva culturii academice cât și pop.²³

Mai mult decât atât, descendența Jazz-ului, oricât de greu de găsit ni s-ar părea, un fapt este clar: acela că... ea este strâns legată de moștenirea culturală afro-americană, reprezintă o producție culturală afro-americană. Așadar, ori de câte ori, F. Scott Fitzgerald menționa termenul „Jazz” în operele sale literare, se referă, în mod ascuns, la comunitatea afro-americană, atât într-un mod pozitiv, cât și peiorativ.²⁴

Pozitiv, întrucât era un mare susținător al acestui stil muzical, original și care îndepărtase toate barierele sociale și culturale dintre oameni la acea vreme, cât și peiorativ, deoarece e predispus să recurgă la stereotipuri rasiale, când apăreau personaje negre în operele sale, le construia o combinație de departe extrem de ciudată de atitudini pentru perioada în care trăia autorul F. Scott Fitzgerald.

În concluzie, perioada anilor 1920 este una a exuberanței, desfătării și belșugului, exact așa cum spunea și autorul: “It was an age of miracles, it was an age of art, it was an age of excess, and it was an age of satire”²⁵, Muzica Jazz reprezentând, în ciuda tuturor stereotipurilor și a viziunilor negative asupra populația afro-americane, une piece de resistance²⁶, un fapt cultural defnitoriu ce surprinde în toată splendoarea muzicii sale, atmosfera exuberantă a societății americane din anii 1919-1929.

Ernest Hemingway - romancierul experienței (22 iulie, 1899- 2 iulie, 1961)

Ernest Hemingway, așezat la masa de lucru (© Lloyd Arnold / Wikimedia Commons)

Ernest Hemingway este un alt reprezentant strălucit al „Generației Pierdute”, un scriitor de o precizie, intensitate și tehnică literară uluitoare. Se face remarcat prin stilul concis al scrierilor sale și tăria de caracter a protagoniștilor din romanele sale, fapt demonstrat în ultima sa nuvelă „Bătrânul și marea”, cea pentru care i se va acorda Premiul Nobel în 1954.

Acesta se naște la 22 iulie 1899, în Cicero, o suburbie din Chicago, fiind fiul lui Grace Hall Hemingway și al doctorului Clarence Edmonds Hemingway.²⁷

Frecventează mai multe școli publice și începe să scrie pe când era în liceu, însă nu putem spunem că aceste perioade ale vieții sale au fost cele mai fericite, întrucât nu e deloc plăcut de profesorii săi, din cauza hiperactivității și a caracterului său rebel. În schimb, verile petrecute alături de familia lui la Lacul Wallon, din nordul statului Michigan sunt singurele momentele de care își aducea aminte cu mare bucurie și care au contat cel mai mult în copilăria lui.²⁸

La absolvirea liceului, în 1917, dornic să dea piept, să înfrunte pericolele Primului Război Mondial, despre care auzise multe povești, nu se va înscrie la facultate, ci se va angaja ca reporter de război pentru publicația „The Star”. În ciuda faptului că este respins în repetate rânduri la înrolarea în armată, din cauza unei probleme la ochi²⁹.

Acesta reușește, în cele din urmă, să obțină un post de voluntar la unitățile de ambulanță ale „Crucii Roșii Americane”, mergând chiar mai departe de atât și dând dovadă de un curaj extrem la aproape 19 ani, neîmpliniți încă, fiind rănit la data de 9 iulie 1918, pe Frontul Italo-Austriac la Fossalta di Piave, urmând, din cauza acestui fapt, să petreacă o lungă perioadă de timp într-un spital din Milano și să fie decorat pentru eroismul său.³⁰

Din această perioadă a războiului și a convalescenței datează și scurtul și intensul episod romantic dintre el și infirmiera Agnes Kurowsky, ce avea grijă de el, dar care îi va refuza cererea în căsătorie (episod ce va fi mai târziu, portretizat în detaliu, în romanul „Adio, arme”, ce va apărea în1929).

După terminarea războiului, Ernest Hemingway își recalibrează atenția către scris și pleacă la Paris, în calitate de corespondent extern al ziarului „Toronto Star”. Primind sfaturile și încurajarea altor colegi iluștri din domeniul literar precum F. Scott Fitzgerald, Gertrude Stein și Ezra Pound, iar în 1925, prima picătură dintr-un vast ocean de opere aparținând lui Hemingway, o colecție de povestiri numită „În timpurile noastre” apare, la New York, după ce inițial, fusese publicată la Paris, cu un an mai devreme.

Apoi, în 1926, dintr-odată... atinge un succes fabulos, succes pe care l-a râvnit și respins, în același timp, de-a lungul întregii sale vieți prin publicarea romanului „Fiesta. Soarele Răsare”, roman centrat pe descrierea experienței unui grup de expatriați deznădăjduiți din Franța și Spania și în cadrul cărui apare pentru prima dată termenul de „Generația Pierdută”, această lucrare reprezentând primul său succes literar, succes ce îl transformă într-un scriitori de talie internațională.³¹

Ascensiunea lui Don Hemingway continuă, acesta publicând în același an volumul de povestiri „Vânturile de primăvară”, o parodie la adresa cărții lui Sherwood Anderson „Un râs întunecat”, măiestria prozei sale scurte fiind completată de alte volumele de nuvele precum „Bărbați fără femei” (1927) și „Câștigătorul nu primește nimic ” (1933). Însă, toate aceste încercări literare sunt întrecute în mod incotestabil de „Adio, arme!”, primul roman al acestuia din 1929, ce rememorează, prin intermediul poveștii secundare, cea ce se întâmplase între el și infirmiera Agnes în realitate. Astfel, romanul spune povestea locotenentului american, Frederic Henry care se îndrăgostește de infirmiera britanică Catherine Barkley, ce îl îngrijea.³²

Aceasta rămâne însărcinată cu el, dar trebuie să se întoarcă la post, întrucât în război, datoria era mai presus de orice. Astfel, Henry dezertează de pe front după dezastrul Bătăliei de la Caporetto din 1917, pentru a-și salva măcar dragostea, plecând cu ea în Elveția, însă, în cele din urmă, atât Catherine cât și copilul mor la naștere, Henry trăind, în toată ființa sa, deziluzia și cruzimea războiului.³³

Ciclul este finalizat de „Pentru cine bat clopotele” din 1940, roman inspirat din experiența pe care Hemingway o trăiește în calitate de corespondent de război în cadrul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) și nuvela „Bătrânul și Marea” din 1952, ultima creație literară a acestuia, o capodoperă ce glorifică puterea ființei umane de a se autodepăși, de a deveni supraom dacă este posibil, chiar și în cele mai inextricabile circumstanțe, fapt reflectat de lupta pescarului cu prada sa. În cheie politică, romanul reprezintă lupta acerbă de la începutul Războiului Rece dintre SUA și URSS.

Viața amoroasă a lui Ernest Hemingway este una intensă, dar în același timp complicată, din cauza tulburărilor sale de personalitate și a masculinității uneori exacerbate, violente, fapt ce a fost intens mediatizat de toate cotidienele vremii. Acesta a fost căsătorit de 4 ori: cu Hadley Richardson, între 1921 și 1927, cu Pauline Pfeiffer, între 1927 și 1940, cu Martha Gelhorn, între 1940 și 1945 și în cele din urmă, cu Mary Welsh, din 1946 și până la moartea sa și a avut 3 copii: John Hadley Nicanor (pe când era împreună cu Hadley), născut în 1923, Patrick (pe când era împreună cu Pauline), născut în 1928 și Gregory (tot cu Pauline), născut în 1931. Motivația pe baza căreia Comitetul Literar îi acordă Premiul Nobel lui Ernest Hemingway este următoarea: „pentru deosebita stăpânire a artei narative, recent demostrată prin publicarea nuvelei Bătrânul și marea și pentru influența pe care a exercitat-o asupra scrierilor contemporane”.³⁴

În cele din urmă, distrus de anxietatea din interiorul sufletului său, pe care nu o mai putea stăpâni, Ernest Hemingway se sinucide, împușcându-se și moare, la 2 iulie, 1961, lăsând în urmă o impresionantă operă literară în care portretizează caractere puternice, gata să facă orice pentru a-și salva onoarea și iubirea, pline de masculinitate și determinare și cadre extrem de bine conturate, fie că vorbim de frontul Italian din Primul Război Mondial sau dealurile Africii de Est, putând fi considerat „un scriitor de forță” „un chirurg al literaturii”, ce diseacă situații și personaje cu o luciditate exactă și înspăimântătoare, un timid jurnalist ce a devenit un titan al literaturii, influențând în mod deosebit atât literatura modernă americană, cât și pe cea britanică și mondială.

John Steinbeck - Bardul proletariatului american (27 februarie, 1902- 20 decembrie, 1968)

John Steinbeck, în 1939 (© Wikimedia Commons)

John Steinbeck, ultimul, dar nu cel din urmă scriitor pe care am ales să-l prezint din această triadă a „Generației Pierdute”, este dintre cei mai de seamă reprezentanți (alături de William Faulkner, creatorul, par excellance prin acribia, sinceritatea și veridicitatea descrierilor realizate cu privire la efectele dezastruoase ale Marii Crize provocate asupra sudului Statelor Unite ale Americii, o zonă încă puternic marcată de spiritul patriarhal și burghez ale celor câteva familii de latifundiari ce se mai găseau acolo la acea vreme, ai Romanului Realist American) ai Realismului American, prin forța, precizia și sinceritatea descrierilor sale lugubre, deprimante și emoționante asupra efectele severe ce-și fac simțite prezența în peisajul din Vestul Statelor Unite ale Americii, din timpul Marii Crize Economice. (1933-1939)

Acesta se naște la 27 februarie, 1902, în micuțul orășel Salinas, din statul California, într-o familie care nu are o situație financiară prea grozavă.³⁵

Tatăl său, John Ernst Steinbeck, în speranța că Fortuna îi va surâde într-o zi și va reuși să obțină un trai relativ îndestulat pentru copii săi, își încercat norocul, conducând mai multe mici afaceri, pentru a reuși să ofere pâinea cea de toate zile necesară familiei sale. Astfel, acesta a deținut, mai întâi, un mic magazin de cereale și furaje, apoi și-a pus bazele propriei sale mici afaceri agro-alimentare, conducând o fabrică de făină, pentru ca în cele din urmă, să devină funcționar la Trezoreria Comitatului Monterey, în timp ce mama sa, Olive Hamilton Steimbeck, fusese profesoară.³⁶

În ciuda lipsurilor materiale considerabile pe care le-a înfruntat familia sa, putem spune că, scriitorul a avut, fiind înconjurat de cele 3 surori ale sale și de peisajul natural deosebit al Californiei, plin de câmpuri verzi și mănoase, iazuri răcoroase și păduri maiestuoase de o frumusețe extatică), în cea mai mare parte a primilor săi ani din viață, o copilărie fericită.³⁷

Adolescentul Steinbeck era o ființă timidă, dar de o inteligență remarcabilă, formându-și din copilărie, o fascinație deosebită pentru frumusețea și bogăția peisajului câmpenesc, a pământului din jurul său (ceea ce ne conduce la ideea că, asemeni lui Liviu Rebreanu care accentuează până la exasperare, importanța pământului ca element de elevare a situației materiale precare a protagonistului său, Ion din romanul omonim, Steinbeck va folosi același motiv principal în majoritatea operelor sale, dar nu pentru a-l figura ca un mijloc de parvenire socială, ci ca unul de subzistență al personajelor sale, greu încercate de efectele economice cumplite ale Marii Crize) mai ales al celui din Valea Salinas, pe care o va insufla și în operele sale de mai târziu.³⁸

Astfel, potrivit mărturiilor mai multor istorici literari americani, John Steinbeck decide să devină scriitor la vârsta de 14 ani, încuinâdu-se în camera sa, pentru a-și crea starea de introspecție lăuntrică, necesară pentru a scrie poezii și povești.³⁹

În 1919, acesta se înscrie la Stanford University din California (o decizie care avea rolul, mai degrabă, de a le face pe plac părinților săi decât orice altceva), însă mai târziu, se va dovedi că majoritatea cursurilor universitare la care acesta participă, nu-i vor fi de niciun folos.⁴⁰

Astfel, că, în următorii 6 ani (1919-1925), va frecventa universitatea cu intermitențe, până când, în cele din urmă, în 1925, decide să o părăsească, fără a-și obține măcar licența . Ajuns pe drumuri, cu un viitor cât se poate de incert și înainte ca operele sale să obțină faima mult râvnită, Steinbeck decide (asemeni unui alt monstru sacru al Literaturii Realiste Universale, Franz Kafka, care a lucrat la societatea de asigurări a tatălui său)să se întrețină ca lucrător manual în paralel cu activitatea sa literară, aceste experiențe oferind un plus de originalitate și o frumusețe aparte, stranie a descrierilor vieților muncitorilor din operele sale.⁴¹

Primele romane ale lui autorului, Cupa de Aur” (1929), respectiv „Pajiștile Paradisului” (1932) și „Unui Dumnezeu Necunoscut” (1933) nu sunt deloc bine primite de criticii literari americani, fiind catalogate drept niște opera complet ratate, spre dezamăgirea lui Steinbeck.⁴²

Cu toate acestea, el nu se lasă prea afectat de aceste eșecuri de la începutul carierei sale literare și continuă să scrie. Astfel, perseverența aceasta nesfârșită de a deveni un scriitor important și de-ași câștiga un loc de frunte în „Panteonul Literaturii Americane” îi este pe deplin răsplătită, odată cu apariția romanului „Cartierul Tortilla” din 1935 (ce descrie într-un ton evocativ, plin de afecțiune și umor, viețile, cu bucuriile și greutățile lor deopotrivă ale unui mic grup de prieteni mexicani, de pe coasta Californiei, în zilele de după Primul Război Mondial), devenind un scriitor de seamă în societatea literară americană.⁴³

Tonul până de curând afectuos, plin de umor al operelor sale se transformă, într-unul necruțător de auster, odată cu apariția următorului său roman „O bătălie dubioasă” (1936), o operă realizată în stilul clasic al reportajului, ce relatează într-un mod cât mai realist și detaliat, desfășurarea unei greve, realizată de un grup muncitorii agricoli și proletari marxiști, cei din urmă fiind și cei care pun umărul la organizarea ei.⁴⁴

Aceasta este urmată de romanul „Despre oameni și șoareci” (1937), operă care îl va face și mai faimos, o poveste tragică despre legătura complexă și misterioasă dintre 2 muncitori migranți, ce a fost de asemenea, adaptată pentru a fi reprezentată în spectacole de teatru și film. Însă, gloria absolută în lumea literaturii, Steinbeck o va cunoaște de abia odată cu publicarea romanului „Fructele Mâniei”, operă ce va deveni un succes literar imediat și incredibil în întreaga lume. Aceasta dezvăluie povestea unei familii deposedate de capacitatea financiară impresionantă pe care o deținea, ce migrează din Oklahoma (pentru a scăpă din calea „Marii Secete”, ce făcea prăpăd în zonă) în California, sperând să obțină un trai mai bun acolo, dar care, ajung în cele din urmă, să fie exploatați de sistemul nescrupulos al economiei agrare americane.⁴⁵

După succesul editorial și financiar fabulos, obținut cu „Fructele Mâniei”, scriitorul decide să plece, alături de biologul Edward F. Ricketts în Mexic, pentru a cerceta și a aduna exemplare de viață marină, iar colaborarea fructuoasă a celor doi duce la apariția lucrării „Marea lui Cortez” (1941), un fascinant și detaliat studiu cu privire la fauna marină a Golfului Californiei.⁴⁶

Totodată, Steinbeck lucrează, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1942-1945), în calitate de corespondent pentru Armata SUA .

Perioada Postbelică, cea a sfârșitului carierei literare a lui Steinbeck (care include și opera „Călătorii cu Charlie: În căutarea Americii”, din 1962, un autentic ghid în variantă literară despre experiențele trăite de autor, alături de fiul său, Charley Steinbeck în timpul peregrinării lor de-a lungul Americii ) coincide cu cea a ultimelor 3 încercări literare majore (romanele „Strălucirea arzătoare”, 1950 ; „La răsărit de Eden”, 1952 precum și „Iarna nemulțumirii noastre”, 1961).⁴⁷

Prin intermediul acestora, autorul caută să-și redobândească statutul de romancier major pe care îl avusese în procesul creării „Literaturii Interbelice Americane”, însă toate cele 3 romane sunt catalogate, în ochii criticilor literari americani, drept eșecuri absolute.

Pentru a-și salva reputația artistică, câtă o mai avea, Steinbeck decide să scrie scenariile unor filme ca „Satul uitat” (1941) și „Viva Zapata” (1952), ce se dovedesc a fi adevărate succese cinematografice, precum și ale unor adaptări cinematografice după operele sale „Perla” (1948) și „Poneiul Roșu” (1949), catalogate de această dată, drept eșecuri cinematografice absolute, care încheie, pe deplin, cariera literară (și cinematografică) prodigioasă a acestuia . În ultimii ani ai vieții sale, în ciuda faptului că primește Premiul Nobel pentru Literatură în 1962, autorul nu se va mai bucura deloc de faima literară de odinioară.

În cele din urmă, bolnav, complet epuizat de ambiția sa nesfârșită de a deveni un scriitor faimos și de cumplita luptă pe care o dusese cu timiditatea și sărac, Steinbeck moare, în urma unui infarct miocardic, la 20 decembrie 1968, la New York.

Muzica

Studiu de caz: Dezvoltarea „Jazz Culture” și efectele acesteia asupra evoluției societății americane în Perioada Prohibiției

Atunci când menționăm sintagma „Muzică Jazz”, ne gândim adeseori la concepte precum „Perioada Interbelică”, emancipare, schimbare, petreceri fastuoase sau la artiștii care au făcut istorie în cadrul acestui gen muzical în anii 1920 precum Duke Ellington, Louis Amstrong, King Oliver și nu numai. Practic, percepem Jazz-ul ca o formă de muzică revoluționară, o artă. Însă ea a fost mai mult decât atât. A fost. . un stil de viață în sine, o cultură a deschiderii, toleranței și liberei distracții care i-a apropiat pe oameni în vremurile de restriște ale Prohibiției (1920-1933).

Astfel „Legea Volstead” (care interzicea comercializarea oricărui tip de alcool în baruri, restaurante sau magazine, intrată în vigoare la 17 ianuarie 1920) duce la ascensiunea fulminantă a muzicii jazz în acea perioadă prin apariția unei culturi naționale a cluburilor de noapte subterane între 1920-1929.⁴⁸

Acest divertisment de masă este puternic susținut de puterea financiară extraordinară și relațiile sociale extinse ale unor legende ale Mafiei Americane Interbelice precum Al sau Ralph Capone în Chicago sau Owney Madden în New York ce se luptau cu îndârjire pentru a-i obține pe cei mai buni muzicieni sau cele mai bune trupe de jazz care să vină și să cânte în barurile lor ilegale, astfel încât să capteze un public cât mai numeros și fidel.⁴⁹

Cultura cluburilor de noapte ilegale este un factor decisiv în propulsarea spectaculoasă a carierelor unor maeștrii ai Jazz-ului din anii 1920 precum Louis Armstrong, King Oliver, Duke Ellington, Paul Whiteman sau Bix Beiderbecke și a Jazz-ului în sine ca stil musical inovator, aducând totodată profituri substanțiale pentru șefii crimei organizate. Totodată „Jazz Age”, sintagmă creată de autorul F. Scott Fitzgerald în timpul scrierii romanului „Marele Gatsby” reprezintă o perioadă de liberalizare a moravurilor sociale și emancipare a statutului femeii. Ca o recunoaștere deplină a libertății lor, după ce acestora li s-a acordat dreptul de vot prin Amendamentul 19 (ratificat la 26 august, 1920), ele putând vota pentru prima dată la Alegerile din noiembrie 1920, acestea sunt la rândul lor primite, în noile locații subterane. ⁵⁰

Astfel, multe femei tinere duc o luptă crâncenă cu vechile moravuri și idei victoriene, preluate și de societatea tradițională americană, respingând cu înverșunare comportamentele mult prea feminine sau moda victoriană, devenind reprezentante ale noi mișcări „Flappers” sau asa cum îi plăcea aceluiași F. Scott Fitzgerald să le denumească, în mod ironic „adevărate dame de societate”, domnișoare ce aveau părul tuns bob, cu rochii din satin sau catifea, ce purtau pălării sau chiar cămăși bărbătești și mai presus de toate acestea, se afișau la petreceri bând sau chiar fumând, lucru absolut intolerabil pentru doamnele mai în vârstă din înalta societate. Combinația petrecerilor udate din belșug cu alcool și muzică Jazz a portretizat cel mai bine atmosfera vie, haotică și fascinantă a „Anilor Turbulenți”, perioadă ce, totodată, a inspirat apariția unor stiluri noi și noncomformiste de dans precum „Charleston” „Fox Trot „Shimmy” sau „Lindy Hop”. ⁵¹

Nu în ultimul rând, popularitatea extraordinară a muzicii Jazz și evoluția ei duc în același timp și la dezvoltarea industriei muzicale. m Astfel, în această perioadă, apar în baruri și restaurante, primele fonografe acționate pe baza introducerii unei monede, de o slabă calitate a sunetului, acestea asigurând atmosfera alături de piane electrice și alte instrumente muzicale ce funcționau ca forme ieftine ale divertismentului de masă.

Industria Muzicală, aflată într-un stadiu incipient cunoaște un salt remarcabil în evoluția instrumentelor specifice muzicii Jazz odată cu introducerea, de către Compania Americană de Instrumente Muzicale din Michigan a primului aparat de înregistrare electronic, care era o culme a tehnologiei muzicale, întrucât putea reda 20 de melodii. Ascultarea muzicii Jazz, odată cu apariția acestor inovații, de pe discuri, acum de o calitate vizibil îmbunătățită a sunetului devine repede un obicei popular în baruri, unul care menține popularitatea muzicii Jazz de atunci, pentru următorii 30-40 de ani, când rock n’roll-ul avea să producă o nouă revoluție culturală în SUA

Radioul și Cinematografia Americană. Noi forme ale „culturii de masă”

Anii 1920 reprezintă apariția și ascensiunea radiou-ului ca fenomen al „culturii de masă”, acesta fiind principalul mediu de transmitere a informației în această perioadă. Aparatele de radio erau inițial scumpe, dar se dovedesc a fi un mediu revoluționar de transmitere a informațiilor și de asigurare a divertismentului cetățenilor (întrucât transmit prin intermediul undelor radio concerte jazz, meciuri de baseball, de fotbal american, spectacole de stand-up, care sunt un fenomen nou al divertismentului american, dar care prinde la public din acele zile și până acum, când americanii sunt mari fani ai emisiuni de divertisment difuzate în fiecare sâmbătă seara „Saturday Night Show”, prezentate de Jimmy Fallon. Poate de acolo a început tot…). ⁵²

Mai mult decât atât, reclamele de la radio devin elementul esențial în dezvoltarea marketing-ului de masă și a importanței sale economice, care duce la dezvoltarea culturii de masă ce a dominat societatea americană între 1919-1929.

„Era de Aur a Radioului” începe după Primul Război Mondial, odată cu lansarea primului program de știri de la radio, în Detroit, la data de 31 august 1920, urmat de apariția primului post comercial de radio, în Pittsburgh, în același an.⁵³

Apoi, conceptul se dezvoltă și mai mult, apărând rețele naționale de radio prin lansarea “National Broadcasting System ” din 1926 și a “Columbia Broadcasting System” în 1927. În mod deloc surprinzător, 1927 este, totodată, anul, în care Comisia Federală a Radioului din SUA introduce o nouă legislație, astfel încât să se asigure faptul că Guvernul joacă și el un rol semnificativ în creșterea și supravegherea impactului pe care această industrie îl avea asupra publicului. Programele de radio cuprind o mare diversitate de formate și genuri, cu show-uri asemănătoare celor difuzate la Tv astăzi (doar că pe atunci erau transmise prin intermediul undelor radio) precum telenovelele, show-uri de cultură generală sau talente, comedii sau programe pentru copii, precum și buletine de știri sau transmisiuni de la evenimentele sportive.

Un al doilea mijloc al dezvoltării „culturii de masă” este Cinematografia. Ascensiunea acesteia începe în acest moment și durează până în zilele noastre, ea fiind asigurată și de fundamentele solide create de industria cinematografică americană în primele 2 decenii ale secolului XX.⁵⁴

La începutul anilor 1920, majoritatea filmelor americane sunt realizate în micul cartier Hollywood din Los Angeles (devenit mai târziu „Mecca Cinematografiei Americane”) sau în apropierea lui, pe Coasta de Vest, în timp ce unele filme (realizate mai ales de Studioul „Paramount”) sunt realizate în New Jersey sau în cartierul Astoria din Long Island. Acestea devin adevărate afaceri profitabile (al căror capital de investiții totaliza la acea vreme mai mult de 2 mil. de dolari, însă profiturile obținute de pe urma realizării unui film ce avea o mare audiență la momentul vizionării, puteau fi la rândul lor, duble sau chiar triple), aceleași teatre oferind funcții duble (puteau fi pe rând săli de teatru și apoi săli de cinema, ceea ce însemna câștiguri duble)⁵⁵.

Așadar putem spune că un prim beneficiu al apariției filmului ca element al „culturii de masă” este atragerea oamenilor, unirea tuturor categoriilor sociale, în jurul acestei noi arte întrucât era ieftină și profitabilă, oamenii formând cozi impresionante pentru a merge fie în cinematografele de cartier, fie în „palatele somptuoase ale filmului” așa cum erau cunoscute la început, locațiile unde se puteau viziona filme. Astfel, mulți oameni nu știu că, perioada anilor 1920-1930 este perioada celei mai mari producții de filme de lung-metraj din întreaga Istorie a Cinematografiei Americane (cu o medie de 800 de filme realizate pe an față de doar 500 pe an, într-un an bun pentru producția cinematografică americană), publicul mare având un rol însemnat în marcarea acestui moment extraordinar de la începuturile filmelor americane.

Majoritatea filmelor realizate în această perioadă sunt cele mute, ele reprezentând produsul principal al industriei cinematografice, dar desprinzându-se de rădăcinile lor de vodevil (așadar se eliberaseră de tot ceea ce însemna genul dramatic și comedia facilă, cu acțiune neverosimilă, reprezentată de acest gen, dorind să ilustreze realitatea umană exact așa cum era, fără înfloriturile inutile din comediile ieftine).⁵⁶

Mai mult decât atât deveniseră mai mari (d. p. d. v al lungimii rolei de filmat sau mai lungi, din punct de vedere al duratei acțiunii), mai scumpe din punct de vedere al realizării lor și mai bine editate din punct de vedere al imaginii. Ele sunt create în stilul „liniei de producție”, în care producția era fragmentată și organizată în diverse etape de realizare (Scrierea, Crearea Costumelor, Machierea și în cele din urmă, Realizarea filmului). Chiar și primele filme realizate în această perioadă sunt organizate în tipuri/genuri, având replici, decoruri, costume și personaje pe care, publicul amator de filme le putea recunoaște instant. Genurile de film cele mai des realizate sunt filmele de acțiune cu bătăuși, block-busterele istorice și melodramele, deși au fost produse toate genurile de film de-a lungul acestei decade.⁵⁷

Această mare diversitate de filme realizate înseamnă, în același timp o mare diversitate de roluri, roluri ce conduc la apariția și ascensiunea unor mari actori ai acelei perioade precum Douglas Fairbanks, Gloria Swanson, Rudolf Valentino, Norma Shearer, Greta Garbo și mulți alții, cu toții având o contribuție extraordinară la dezvoltarea Cinematografiei Americane Interbelice. Producția de filme variază de la melodrame pasionale la povești din Biblie, acestea fiind specialitatea regizorului Cecille B. DeMille până la western-uri (precum cel realizat de Cruze „The Covered Wagon”), filme horror, filme de război, primul documentar sau film narativ de non ficține („Nanook of The North”, realizat de documentaristul Robert Flaherty), filme romantice, science-ficton sau comedii (realizate de maeștrii ai comediei mute precum Chaplin, Keaton sau Lloyd).

În concluzie, putem observa faptul că, atât Radioul cât și Cinematografia joacă un rol esențial în dezvoltarea „culturii de masă”, întrucât atrag un mare număr de oameni, popularizându-le, au transmis informația mult mai ușor unui număr mai mare de oameni (cazul documentarelor, al filmelor istorice și al radioului) și au reușit să democratizeze divertismentul, prin transmiterea filmelor în cinematografe, respective a evenimentelor sportive, a concertelor de jazz și muzică simfonică, a show-urilor umoristice sau a teatrului radiofonic, toate prin intermediul radioului.

Rudolph Valentino, în 1919 (© Wikimedia Commons)

Societatea Americană

Aspecte politico-sociale ale Societății Americane între 1920-1929

În urma implicării Corpului Expediționar American al Generalului John Pershing pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial, dar mai ales odată cu obținerea unor victorii cruciale și extraordinare, în cadrul Bătăliilor din Pădurea Belleau (1-26 iunie 1918) și de la Amiens, din 8 august 1918 („ziua neagră a armatei germane”) ce vor înclina balanța în favoarea puterilor Antantei și vor aduce victoria absolută și mult așteptată a acesteia la finalul războiului, pe 11 noiembrie 1918, SUA devine cea mai mare putere economică și politică a lui, contribuția ei umană și economică decisivă la câștigarea războiului, neputând fi contestată. Mai mult decât atât, în urma Tratatului de la Washington (1922), Marina Militară Americană devine egală cu cea britanică, SUA devenind astfel și o forță maritimă, deși nevoile sale de securitate nu necesitau atât de multe nave față de îndepărtatele dominioane britanice.⁵⁸

Mai mult decât atât, procentul implicării națiunii americane în comerțul mondial crește cu 15% în urma producției neîncetate de bunuri de strictă necesitate (haine, alimente, aparatură electrocasnică), dar mai ales de echipamente și tehnologie militară atât de necesare soldaților francezi și britanici pe front, New York-ul luând repede locul Londrei de cea mai importantă metropolă financiară din lume. ⁵⁹

În acest sens, datoriile exorbitante ale marilor puteri ale Antantei (Franța și Marea Britanie) față de SUA reprezintă un alt factor esențial în dezvoltarea hegemoniei americane, ele reprezentând, totodată și o armă diplomatică de mare calibru. Cu toate acestea, în ciuda acestui sentiment de euforie și superioritate absolută al americanilor (care va rămâne neschimbat până în 1929), trebuie avut în vedere faptul că, națiunea americană a avut parte și de numeroase dificultăți politico-sociale care i-au marcat destinul.

În primul rând, în ciuda dezvoltării și susținerii „Ligii Națiunilor”, pilon esențial în susținerea principiului securității colective, de către Woodrow Wilson, acesta subestimând grav opoziția americană față de această implicare internațională. Astfel, în primvăra lui 1919, opoziția grupată în jurul a celor 2 cei mai importanți senatori ai Partidului Republican, Henry Cabbot Lodge și William. E. Borah obține un sprijin societal și politic semnificativ în privința neratificării Tratatului Ligii Națiunilor, ceea ce nu poate să însemne decât un singur lucru: că, președintele Wilson trebuie să-și coordoneze eforturile din următoarea campanie electorală spre a convinge poporul de efectele benefice pentru securitatea politică americană ale ratificării Tratatului Ligii Națiunilor (faptul că putea să devină mai devreme, întrucât, a devenit, oricum după victoria din Al Doilea Război Mondial în fața armatelor naziste în Europa, respectiv japoneze în Pacific „gardianul lumii”)⁶⁰.

În ciuda tuturor eforturilor sale de convingere, Senatul respinge tratatul cu 55 de voturi în noiembrie 1919, în martie 1920, fiind promulgată politică de „izolaționism”, specifică SUA în următorii 21 de ani, iar în urma Alegerilor din 2 noiembrie 1920, câștigate de republicanul Warren. G. Harding, Republicanii dețin supremația asupra Casei Albe pentru următorii 12 ani. ⁶¹

În al doilea rând, victoria republicanilor protestanți în Alegerile din 1920 duce la o schimbare fundamentală și neașteptată asupra normelor societale, prin declanșarea Prohibiției, ce interzice producerea nu numai a băuturilor spirtoase, ci printr-un control strict asupra acestei legislații, și a berii sau vinului. Deși, probabil Prohibiția a scăzut semnificativ consumul de alcool și bolile grave provocate de acesta, această perioadă a avut consecințe dezastruoase în privința creșterii necontrolate a bandelor mafiote, fie ele italiene, evreiești sau irlandeze conduse de lideri legendari din Istoria Mafiei Americane precum Al Capone, Lucky Luciano Mayer Lansky sau Carlo Gambino, acestea exercitându-și controlul total al unor activități precum deținerea de baruri și restaurante ilegale subterane (orașele New York și New Jersey, având adevărate rețele subterane de baruri și restaurante ilegale, pe care administrațiile ulterioare le-au transformat în muzee ), prostituției sau jocurilor de noroc, fiind implicate în adevărate lupte pentru preluarea supremației, cel mai cunoscut episod de acest gen fiind „Masacrul de Ziua Sf. Valetin” din 14 februarie 1929, de la Chicago.

Pe de altă parte, Radicalismul Societal s-a manifestat și printr-o redeșteptare spectaculoasă a Mișcării Rasiste „Ku Klux Klan”, mai ales în statele nordice din Vestul Mijlociu precum Indiana sau Penssylvania, care a atins la vârful său din Perioada Interbelică, între 1923-1924, între 4-8 milioane de membrii ai Klan-ului, remarcându-se și un puternic contingent de femei ce devin membre ale mișcării în această perioadă.

Totodată, Ku Klux Klan-ul a fost mișcarea ce a stat în spatele adoptării de către Congresul SUA a Legii Imigrației din 1924, prin care sentimental național, nativist era pus înaintea oricărei atitudini multiculturale și deschise, această lege limitând imgrarea populațiilor din sudul și estul Europei (italieni, spanioli, portughezi, polonezi, ruși, etc) în mod drastic, pe baza unor cote de imigrație ce reprezentau procentul populației lor raportat la cea americană în 1890.⁶²

Tot această organizație, deși inițial opusă doar evreilor și negrilor, dezvoltă o ură fără margini și față de catolici, câștigându-și notorietatea absolută în această perioadă după ce a organizat 103 runde de vot pentru a-l înlocui pe Al Smith, un cetățean catolic din New York, preferat de toată populația urbană a SUA la Alegerile Prezidențiale, fiind înlocuit cu Robert LaFollette, care obține doar o șeșime din votul național la Alegerile din noiembrie 1923, suferind o înfrângere usturătoare în fața contracandidatului său republican, Calvin Coolidge, care a fost și fost în acea perioadă, între 1923-1929, președinte al SUA.⁶³

De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, Klan-ul se autodistruge prin scandalurile de violență și corupție din interiorul organizației, dar tot el vrea să-și mai încerce norocul o dată în preluarea puterii, în 1928, când în sfârșit, membrii Ku Klux Klan îl aleg în postura de candidat pentru Alegerile Prezidențiale pe fostul lor inamic, Al Smith. Și atunci pierd, în fața altui republican, Herbert Hoover.

Al Capone, în 1930 (© Wikimedia Commons)

Nu în ultimul rând, Scandalurile de corupție ale sistemului politic american zguduie cel mai mult din temelii evoluția statului american, întrucât administrația lui Warren. G. Harding, așa numită „Bandă din Ohio” (formată din politicienii originari din Ohio, apropiați ai președintelui) este una dintre cele mai corupte dintre 1923-1929, fiind implicată în Scandalul „Teapot Dome”, scandal ce a izbucnit după ce se descoperise faptul că Secretarul de Stat, Albert. B. Fall și Procurorul General al SUA, Harry Doughertty cedaseră rezervele de petrol din Teapot Dome, statul Wisconsin ce aparțineau statului american, unei companii private, pentru obține profituri personale de pe urma afacerii, aceasta terminându-se dizgrațios, prin demisia și oprobriul public al celor doi. Există adepți ai Teoriei Conspirației, ce spun că moartea uluitoare și totuși, bienvenită din 1923 a Președintelui Warren G. Harding, a fost grăbită spre a se restrânge pe cât posibil, proporțiile acestei gafe politice asupra președintelui

Concluzia

În concluzie, Statele Unite Ale Americii au parte în perioada 1919-1929 de o dezvoltare extraordinară, pe toate planurile, însă nu fără a întâmpina dificultăți extraordinare, pe care însă le depășesc.

Pe lângă scandalurile de rasism și bigotism, atitudinea reticientă față de liberalizarea statutului femeii americane și a unor obiceiuri precum petrecerile opulente, de un fast revoltător și totuși fascinant sau consumul de alcool ilegal și exacerbat din timpul Prohibiției, SUA are o explozie de scriitori veniti din mișcări literare precum „Generația Pierdută” (Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald) sau „Renașterea Harlemului” (Langston Hughes, Zora Neale), muzicieni (Duke Ellington, Louis Amstrong, Ray Miller) și antreprenori ce influențează prin creațiile și ideile lor în mod remarcabil, dezvoltarea spectaculoasă culturală și economică a țării, ea fiind în același timp, un actor politic de o importanță deosebită alături de Marea Britanie și Franța în relațiile internațioanele, dezvoltare ce ar fi putut continua nestingherită, dacă efectele Crizei Economice din 1929, nu s-ar fi făcut simțite în următorul deceniu din plin, națiunea americană scăpând complet de ele de abia după victoria din cel de Al Doilea Război Mondial.

_{Foto sus: „The Roaring 20’s” (foto: The Library of Congress)}

Bibliografie

I. Surse secundare (cărți și studii)

1. Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite ale Americii, Editura Artemis, București, 2002

II. Surse web

1. https: //www. history. com/topics/roaring-twenties/roaring-twenties-history
2. https: //en. wikipedia. org/wiki/Roaring_Twenties
3. https: //en. wikipedia. org/wiki/American_way
4. https: //courses. lumenlearning. com/boundless-ushistory/chapter/the-roaring-twenties/
5. https: //www. biography. com/writer/f-scott-fitzgerald
6. https: //www. britannica. com/biography/F-Scott-Fitzgerald
7. https: //daily. jstor. org/what-the-great-gatsby-reveals-about-the-jazz-age/
8. https: //www. britannica. com/biography/Ernest-Hemingway
9. https: //www. nobelprize. org/prizes/literature/1954/hemingway/biographical/
10. https: //prohibition. themobmuseum. org/the-history/how-prohibition-changed-american-culture/jazz-and-jukeboxes/
11. https: //courses. lumenlearning. com/boundless-ushistory/chapter/the-roaring-twenties/
12. https: //www. filmsite. org/20sintro. html

Note:

_{1 https: //www. history. com/topics/roaring-twenties/roaring-twenties-history}

_{2 Ibidem}

_{3 Ibidem}

_{4 https: //en. wikipedia. org/wiki/Roaring_Twenties}

_{5 https: //en. wikipedia. org/wiki/American_way}

_{6 https: //courses. lumenlearning. com/boundless-ushistory/chapter/the-roaring-twenties/}

_{7 Ibidem}

_{8 Ibidem}

_{9 O generație pierdută (n. a, în franceză, în originial)}

_{10 Pentru citatul Gertrudei Stein vezi https: //courses. lumenlearning. com/boundless-ushistory/chapter/the-roaring-twenties/}

_{11 Ibidem}

_{12 Ibidem}

_{13 Ibidem}

_{14 https: //www. biography. com/writer/f-scott-fitzgerald}

_{15 Ibidem}

_{16 Ibidem}

_{17 https: //www. britannica. com/biography/F-Scott-Fitzgerald}

_{18 Ibidem}

_{19 Ibidem}

_{20  Ibidem}

_{21 https: //daily. jstor. org/what-the-great-gatsby-reveals-about-the-jazz-age/}

_{22 Ibidem}

_{23 Ibidem}

_{24 Ibidem}

_{25 Pentru citat vezi https: //daily. jstor. org/what-the-great-gatsby-reveals-about-the-jazz-age/}

_{26 O piesă de rezistență (în lb. franceză, în original)}

_{27 https: //www. britannica. com/biography/Ernest-Hemingway}

_{28 Ibidem}

_{29 Ibidem}

_{30 Ibidem}

_31 Ibidem

_{32 Ibidem}

_{33 Ibidem}

_{34 https: //www. nobelprize. org/prizes/literature/1954/hemingway/biographical/}

_{35 https: //www. biography. com/writer/john-steinbeck}

_{36 Ibidem}

_{37 Ibidem}

_{38 Ibidem}

_{39 Ibidem}

_{40 Ibidem}

_{41 https: //en. wikipedia. org/wiki/John_Steinbeck}

_{42 Ibidem}

_{43 Ibidem}

_{44 Ibidem}

_{45 Ibidem}

_{46 Ibidem}

_{47 Ibidem}

_{48 https: //prohibition. themobmuseum. org/the-history/how-prohibition-changed-american-culture/jazz-and-jukeboxes/}

_{49 Ibidem}

_50 Ibidem

_{51 Ibidem}

_{52 https: //courses. lumenlearning. com/boundless-ushistory/chapter/the-roaring-twenties/}

_{53 Ibidem}

_{54 https: //www. filmsite. org/20sintro. html}

_{55 Ibidem}

_{56 Ibidem}

_{57 Ibidem}

_{58 Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite ale Americii, Editura Artemis, București, 2002, Cap. 5 („Război și globalizare, 1917-1956), Subcapitolul „Anii 1920: Prosperitate și corupție”, pp. 189-194}

_{59 Ibidem}

_{60 Ibidem}

_{61 Ibidem}

_{62 Ibidem}

_{63 Ibidem}