Tensiunile dintre România și Austro-Ungaria

Aderarea României în 1883 la Tripla Alianță a fost un demers firesc, în condițiile în care, încă din 1877-1878, principala amenințare la adresa României rămăsese Imperiul rus. Evoluția situației din zona central-estică a bătrânului continent în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au întărit orientarea politicii externe a României și, totodată, a ridicat valoarea alianței ei pentru Puterile Centrale, în ciuda divergențelor tot mai evidente pe axa București – Viena via Budapesta.

În jurul anului 1895, în zona Balcanilor au avut loc repoziționări substanțiale care au îngrijorat autoritățile de la București. La începutul acelui an a expirat tratatul care lega Serbia de Austro-Ungaria, iar înlocuirea influenței austriece cu cea rusă a devenit evidentă. În același timp, s-a produs și o orientare a diplomației bulgare către Sankt-Petersburg, ceea ce a produs o vie emoție la București. Conform reprezentantului Franței la București, liderii români au fost tulburați de faptul că țarul Rusiei „întinde loial” mâna țarului Ferdinand al Bulgariei „într-un fel, peste teritoriul României”.

Dacă, în aceste condiții, România era interesată de sprijinul Triplei Alianțe, e de la sine înțeles că și Puterile Centrale, îndeosebi Austro-Ungaria, erau preocupate cu atât mai mult să mențină alianța cu Bucureștii. Detașarea Serbiei era o breșă în sistemul strategic și politic al Centralilor, iar reorientarea Bulgariei o transforma dintr-o barieră a expansiunii Rusiei în Balcani, într-o adevărată trambulină.

Eforturile diplomației austro-ungare au devenit vizibile cu ocazia vizitei Regelui Carol I la Ischl, tot în 1895, când cei condamnați în procesul Memorandumului au fost grațiați. În octombrie același an, președinția Consiliului de Miniștri a fost încredințată fruntașului liberal D. A. Sturdza, un adept al Triplei Alianțe. În septembrie 1896, împăratul Franz Josef vizitează Bucureștiul și Sinaia, însoțit de ministrul de Externe și de șeful Marelui Stat Major. Această apropiere nu a scăpat reprezentanților diplomatici ai Franței, însărcinatul cu afaceri la Viena subliniind că Austro-Ungaria „speră să găsească la București un punct de sprijin pentru politica sa în Balcani”. (...)

Neînțelegere cu Austro-Ungaria au continuat să se adâncească

Înăsprirea maghiarizării în Transilvania, îndeosebi prin modificarea legislației școlare, a avut un ecou profund dincolo de Carpați. La problema națională se adăugau și diferendele de ordin economic, cu predilecție obstacolele ridicate de autoritățile imperiale în calea exportului românesc.

La tensiunea dintre cele două țări s-a adăugat și politica tot mai agresivă a Austro-Ungariei în Balcani, cu predilecție după ce, profitând de revoluția „junilor turci” din Imperiul Otoman, Viena a anexat Bosnia și Herțegovina. Aproape în același timp, Bulgaria, unită cu Rumelia, s-a proclamat Regat. Echilibrul de forțe în Balcani stabilit la Berlin în 1878 era astfel radical modificat, ceea ce a constituit un veritabil semnal de alarmă pentru diplomația română.

În 1909, la conducerea Partidului Național Liberal, aflat atunci la guvernare, a fost ales Ion I.C. Brătianu (foto jos), mult mai maleabil în privința politicii externe, motiv pentru care diplomația germană a făcut eforturi pentru a menține neschimbată orientarea politică a României. Vizita lui Franz Ferdinand, din 1909, a produs oarece emoție în cercurile politice de la București, viitorul prezumtiv împărat fiind un critic deschis al politicii naționale a guvernului maghiar.

În egală măsură, Rusia și Franța și-au intensificat, la rândul lor, eforturile de reducere a influenței germane în România. Numirea lui Sazonov la conducerea diplomației țariste a fost un alt pas în această direcție, el mărturisind în memoriile sale că a fost direct interesat de apropierea relațiilor cu România.

Situația din Balcani a venit în sprijinul dorințelor Antantei. Criza bosniacă din 1908 modificase situația în regiune și se anunțau și alte schimbări, mai ales în problema Macedoniei, în condițiile în care RomâniFoto sus: Hartă metaforică a Europei la începutul secolului XX (© Getty Images)a se declarase ferm de partea păstrării statu-quo-ului. Împărțirea Macedoniei ar fi dus la o schimbare a raportului de forțe între statele sud-est europene, Bucureștii nefiind indiferent la soarta românilor din regiune, mulți dintre ei stabiliți la București. Pentru decidenții politici români, problema măririi teritoriale a Bulgariei era cea mai presantă. Vecinătatea celor două imperii făcea România sensibilă cu privire la granița sudică. Bulgaria, deja întărită după criza din 1908, și-ar fi putut mări substanțial teritoriul, ceea ce putea crea o situație periculoasă pentru țara noastră, îndeosebi prin raporturile sale cu vecinii României.

În acei ani, Bulgaria se îndepărtase de Rusia și se apropiase de Austro-Ungaria, ceea ce ar fi însemnat prinderea României între un imperiu și un stat tânăr, cu mari ambiții. Deși se pronunța în continuare ferm pentru păstrarea statu-quo-ului, guvernul român a căutat și o soluție în eventualitatea schimbării acestuia, prin realizarea unei modificări a frontierei dobrogene care nu fusese rezolvată în favoarea sa nici în 1878. Revendicarea liniei Silistra (sau Rusciuk) – Varna urmărea o întărire strategică și, în egală măsură, o distanțare accentuată între frontiera rusă și cea bulgară. Cererea a fost prezentată ca o posibilă compensație în cazul în care aromânii ar fi fost înglobați în alte state.

Puterile Centrale nu au fost foarte încântate de propunerile venite de la București. Îndeosebi diplomația austro-ungară ajunsese la concluzia că o alianță cu Bulgaria era mai avantajoasă decât cu România. Bulgaria putea fi o barieră pentru expansiunea rusă în Balcani; în plus, prezenta avantajul de a fi o contrapondere a Serbiei, trecută definitiv în tabăra antiaustriacă după anexarea Bosniei și Herțegovinei

Această situație favorabilă creșterii influenței Franței și Rusiei a fost însă înfrânată de venirea conservatorilor la putere, în ianuarie 1911. Atât Carp, în calitate de prim-ministru, cât și Titu Maiorescu la afacerile Externe erau adepți convinși ai alianței cu Puterile Centrale. Cu toate astea, diplomația austro-ungară înțelegea că opinia publică românească avea simpatii evidente pentru Franța; chiar Regele Carol avea dubii că, în timp, România va putea în orice condiții să își urmeze obligațiile față de Tripla Alianță, „dacă, așa cum a fost în ultima vreme, Germania lasă direcția ei în mâinile Austro-Ungariei”.

Acest text este un fragment din articolul „România, între nevoia de securitate și aspirații naționale, 1883-1913”, publicat în numărul 39 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 25 septembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.