Imposibila alianță. „Balcanii nu valorează nici macar cât oasele unui grenadier din Pomerania”

Veacul al XIX-lea reprezintă pentru români timpul fast al redeșteptării naționale, al creării statului modern, al câștigării independenței și al sincronizării cu ritmul înnoitor al Occidentului. Odată cu dobândirea și recunoașterea neatârnării sale, România putea să-și exercite plenar și suveran, pentru prima dată în istorie, atributele unei politici externe, neîngrădite de o suzeranitate mai mult sau mai puțin opresivă. Problema care se punea în fața tânărului stat român era aceea a securizării proaspetei libertăți obținute și evitarea unor situații care ar fi putut pune în pericol suveranitatea și integritatea națională. Visul unirii tuturor românilor părea încă irealizabil, în timp ce primejdiile erau reale, fapt dovedit și de josnicul comportament al Rusiei în recent încheiatul război de independență (1877-1878). „România trebuia să caute o umbrelă protectoare, căci mijloacele ei militare nu-i puteau asigura singure nici suveranitatea, nici integritatea. Rusia se dovedise – și ca aliat – un vecin primejdios. Atât timp cât Strâmtorile rămâneau un obiectiv, fie și îndepărtat al Petersburgului, România, aflată în drumul spre Țarigrad, era în primejdie” (Florin Constantiniu).

În ultimii cinci sute de ani, de la întemeiere și până spre mijlocul veacului al XIX-lea, Țările Române duseseră o politică externă impusă de condițiile geopolitice ale vremurilor. Aflate la marginea a trei forțe ale Evului Mediu – Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, ultimele două înlocuite în secolele XVI-XVIII de Imperiul Habsburgic și de Rusia Romanovilor – Principatele Dunărene încercaseră în primul rând să-și conserve autonomia și integritatea pentru ca mai apoi, când împrejurările se vor fi dovedit prielnice, să forțeze realizarea unirii lor și dobândirea independenței, etape premergătoare, dar necesare, ale îndeplinirii visului cel mare:unitatea națională a tuturor românilor.

Unirea de la 1859 dintre Țara Românească și Moldova fusese posibilă, în pofida opoziției celor trei mari puteri limitrofe, doar datorită sprijinului Franței lui Napoleon al III-lea și conjuncturii internaționale create de Războiul Crimeii, înfrângerea Rusiei și conferința de pace de la Paris (1856). Proclamarea independenței în Parlamentul României, urmată de contribuția esențială a armatei române în războiul ruso-turc și de consființirea neatârnării la Congresul de la Berlin, fusese realizabilă și ca o consecință a crizei orientale, izbucnită în 1875, și a jocului marilor puteri, mai mult sau mai puțin interesate în dezmembrarea Imperiului Otoman. Bucuria recâștigării libertății avea însă să fie umbrită de pierderea sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad), anexat de Rusia, în ciuda convenției ruso-române din 4 aprilie 1877, care prevăzuse în mod expres respectarea integrității teritoriale a țării. Ca urmare, Rusia devenise din nou, în ochii opiniei publice românești, pericolul public numărul unu, aliatul perfid ce-și trădase partenerul, după ce se folosise de el în împrejurările grele ale războiului din 1877-1878. „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfârșită. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna” (Constantin Bacalbașa).

Racii domnului Brătianu

Amărăciunea provocată de felonia rusească va fi amplificată de tratamentul, „puțin cam dur”, după expresia ministrului de Externe francez Waddington, aplicat României la Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878). În ciuda pledoariilor lui I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, care fuseseră „ascultați, dar nu auziți” în plenul areopagului european, României i se impuseseră prin articolele 44 și 45 din tratat condiții ce-i știrbeau grav integritatea și suveranitatea națională. Independența României era recunoscută doar în schimbul acceptării încorporării la Rusia a sudului Basarabiei și acordării cetățeniei române și celor care nu erau creștini, în speță evreilor.

Onoarei care i se făcuse, fiind singurul delegat al unei țări mici ce apăruse în marele tablou cuprinzând fotografiile participanților la congres, I.C. Brătianu îi va răspunde sarcastic, cu o extrem de sugestivă snoavă românească, care surprindea exact cinismul marilor puteri și situația ingrată a României:„Un boier a trimis pe un om la un prieten de-al său cu o scrisoare și cu o traistă de raci. Pe drum, omul s-a culcat la umbra unui stejar și racii au fugit din traistă într-un lac din apropiere. Ce să facă? Până la urmă, s-a dus totuși la destinatar, să-i dea măcar scrisoarea. Când acesta l-a întrebat unde sunt racii de care e vorba în misivă, omul nostru i-a răspuns:Care va să zică sunt în scrisoare? Apoi bine că sunt acolo, că din traistă s-au dus demult”. Iar Brătianu concluziona amar:„Așa și cu România, bine că e reprezentată în tablou, căci drepturile ei s-au dus în lac”.

Singura opțiune

Experiențele Războiului de Independență și ale Congresului de la Berlin i-au făcut pe decidenții politici de la București, Carol I și guvernul Brătianu, să înțeleagă cât de greu va fi pentru România să-și realizeze țelurile de politică externă fără sprijinul uneia sau mai multor mari puteri.

Prima opțiune, de suflet și de recunoștință, era evident Franța. Din păcate, atitudinea Franței în timpul Războiului de Independență și după aceea fusese una rezervată, dacă nu chiar ostilă intereselor României. „Încheierea Convenției româno-ruse (aprilie 1877), proclamarea independenței României (mai 1877), dar și campania militară din sudul Dunării (1877-1878) au fost tot atâtea evenimente față de care Franța s-a menținut în expectativă, nefiind ca alteori sprijinitoarea României” (Iulian Oncescu). Noua atitudine a Franței era determinată de schimbarea priorităților din politica ei externă. Umilită la Sedan în 1870 și obligată să renunțe la Alsacia și estul Lorenei în favoarea Germaniei, prin pacea semnată în sălile hotelului „Lebăda” din Frankfurt pe Main, la 10 mai 1871, tânăra republică franceză își va subsuma toate demersurile sale externe unui singur țel:revanșa. Linia albastră a Vosgilor va fi de acum încolo orizontul spre care vor privi toți politicienii francezi, iar în acest context alianța cu Rusia era primul pas în vederea încercuirii Germaniei, adică exact lucrul de care „cancelarul de fier”, Otto von Bismarck (1815-1898), se temea cel mai mult. În consecință, dornică să obțină sprijinul Rusiei, Franța nu avea de gând să se opună proiectelor balcanice ale Petersburgului.

Dacă Franța părea marea perdantă a momentului, Anglia, aflată mereu în „splendida ei izolare”, rămânea singura superputere mondială, ultimii ani ai epocii victoriene (1837-1901) marcând apogeul imperialismului britanic, atât de sugestiv ilustrat de acordarea titlului de împărăteasă a Indiilor reginei Victoria (1 mai 1876). Supremația engleză avea însă de făcut față contestării ei în plan colonial, din partea Franței, mai cu seamă în Egipt, dar și ostilității țarului în Asia Centrală și Balcani. Logic, aliații naturali ai Londrei păreau a fi imediat după Congresul de la Berlin (1878) Puterile Centrale, Germania și Austro-Ungaria. Astfel, se va ajunge în 1887 la semnarea așa-numitelor „acorduri mediteraneene” dintre Anglia, Italia și Austro-Ungaria, îndreptate evident împotriva Franței și Rusiei. În aceste condiții, dezinteresul Londrei față de soarta României era vizibil, diplomația britanică mizând momentan pe cartea vieneză în zona balcanică. „You lead, we follow you”, îi va scrie ministrul de Externe britanic, lordul Salisbury, omologului său austriac, contele Kalnoky.

Pentru factorii de decizie de la București, regele Carol I și liderii celor două mari partide, liberal și conservator, devenea evident că singurele puteri care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și planurile expansioniste ale Petersburgului erau Germania și Austro-Ungaria. Și din punct de vedere economic interesele României păreau a fi convergente cu cele ale Puterilor Centrale, țara noastră exportând mari cantități de cereale și vite în Europa Centrală, achiziționând în schimb numeroase produse manufacturate, în special din Austro-Ungaria. În același timp, piața financiară germană devenise o sursă importantă de împrumuturi pentru România. „Grupuri comerciale și industriale liberale, doritoare să dezvolte și să diversifice economia țării, și mari producători agricoli conservatori, care căutau să-și extindă piețele, sprijineau strângerea legăturilor cu Germania și Austro-Ungaria” (Keith Hitchins).

Românii din Ungaria...

Toate aceste realități de necontestat se pliau de minune pe opțiunea sentimentală, dar și pragmatică a regelui Carol I, care era convins că doar alianța cu patria sa de origine va permite României să-și îndeplinească planurile de politică externă în Europa de Sud-Est. Dacă alianța României cu Germania nu avea de întâmpinat practic niciun obstacol, între cele două state neexistând diferende, cu totul altfel stăteau lucrurile în ceea ce privește Austro-Ungaria. În primul rând erau divergențele economice, consecință a convenției comerciale încheiate între cele două țări, în 1875. În timp ce între 1876-1880, exporturile austro-ungare în România practic se triplaseră (în special, produse manufacturate), exporturile României în statul monarhic bicefal erau limitate în mod arbitrar (cornute mari și porci), fapt care ducea la pierderi substanțiale pentru economia țării noastre.

Controlul navigației pe Dunărea de Jos era o altă problemă sensibilă ce greva relațiile româno-austro-ungare. Congresul de la Berlin pusese capăt controlului otoman asupra acestei porțiuni a fluviului, pe care îl transformase într-un curs de apă internațional. Astfel, România a devenit membră cu drepturi depline a Comisiei Europene a Dunării, organism creat în 1856, cu sediul la Galați, având în atribuții reglementarea folosirii bătrânului Danubiu. În vara anului 1880, Austro-Ungaria a elaborat noi norme de navigație pe Dunărea de Jos, norme care ar fi forțat statele riverane mici să-și orienteze comerțul în direcția ei. Potrivit proiectului austro-ungar, ar fi urmat să ia ființă o Comisie Mixtă, prezidată de reprezentantul Vienei, care ar fi avut autoritate asupra navigației de la Porțile de Fier până la Galați. Tratatul de la Londra, din 10 martie 1883, a validat proiectul austriac ce permitea Comisiei Mixte să ia decizii cu privire la navigația și comerțul în apele teritoriale ale României fără consimțământul acesteia. Era, deci, o atingere gravă a suveranității țării. Prevederile tratatului însă nu au fost puse în aplicare niciodată, deoarece diplomația de la Ballplatz (sediul ministerului de Externe austro-ungar), dornică să încheie alianța cu România, a renunțat la ele:„Prin alianța cu România, Austro-Ungaria putea conta pe faptul că gurile, cât și lunga porțiune care scaldă țărmurile României, se găseau sub suzeranitatea unui stat prieten, iar influența rusă era zăgăzuită” (Gheorghe Nicolae Cazan;Șerban Rădulescu-Zoner). Dincolo de acest avantaj conferit de existența unui stat prietenos care să supravegheze navigația pe Dunare, diplomația austro-ungară privea alianța cu România drept o pavăză împotriva extinderii influenței rusești în Balcani, în primul rând în Bulgaria. La aceasta se adaugă asigurarea flancului sudic în perspectiva unui eventual conflict ruso-austro-ungar, prin participarea armatei române sau măcar printr-o neutralitate binevoitoare a României.

Factorul decisiv care i-a determinat pe guvernanții de la Viena și, mai ales, Budapesta să încheie o alianță cu țara noastră a fost acela de a împiedica guvernul de la București să acorde sprijin mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania și să anihileze eventualele revendicări ale statului român asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Dublei Monarhii. „Cu toate că Brătianu refuzase prin tratat să condamne «agitația iredentistă», Kalnoky [ministrul de Externe austro-ungar – n.n.] era sigur că guvernul român nu-și va permite să se lase atras în activități care ar periclita sistemul politic existent în Ungaria” (Keith Hitchins).

„Balcanii nu valorează nici macar cât oasele unui grenadier din Pomerania”

Dacă din punctul de vedere al regelui României o alianță cu Germania era imperios necesară, nu același lucru se poate spune despre dorința inițială a cancelarului Otto von Bismarck de a integra țara noastră în sistemul de alianțe creat de el. Interesat în a menține Franța izolată pe plan european și încercând să evite pentru cel de-Al Doilea Reich (1871-1918) riscul unui război pe două fronturi, „cancelarul de fier” considera că o alianță cu Rusia va servi cel mai bine scopurilor sale. Pentru a-și lua revanșa împotriva Germaniei, Parisul avea nevoie de un aliat pe continent, iar acesta nu putea fi decât Rusia sau Austro-Ungaria. Ca urmare, Bismarck a conceput un sistem de alianțe în care evident partenerii principali erau Rusia și Austro-Ungaria. La 7 octombrie 1879, Germania și Austro-Ungaria semnează un tratat care, deși în aparență era defensiv, era clar îndreptat împotriva Rusiei, cele două puteri centrale urmând să se ajute reciproc în cazul unui atac din partea țarului. Doi ani mai târziu, Bismarck invita Rusia să reînnoiască „Alianța celor trei împărați”:ai Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei, constituită încă din 1873. În 1882, „cancelarul de fier” completează sistemul de alianțe pe care îl preconizase pentru izolarea Franței, semnând alături de Austro-Ungaria și Italia, actul constitutiv al Triplei Alianțe. În perspectiva timpului însă, era evident că Germania va trebui să aleagă la un moment dat între Rusia și Austro-Ungaria deoarece era clar că interesele celor două mari puteri în Balcani erau ireconciliabile. Ca urmare, deși inițial minimalizase atât problemele sud-estului European – „Balcanii nu valorează nici măcar cât oasele unui grenadier din Pomerania” – cât și potențialul regional al României, Bismarck începe să-și dea seama că țara noastră ar putea deveni o forță folositoare în zonă pentru planurile sale. Pe de o parte, ea ar fi întărit poziția Austro-Ungariei în Balcani, pe de altă parte, ar fi zădărnicit eforturile politicii țariste de a ajunge la Strâmtori și Constantinopol. Ori tocmai în acest ultim punct interesele celui de-al doilea Reich și interesele României coincideau. În fond, guvernul de la București își dorea în primul rând o înțelegere cu Germania și mai puțin cu Austro-Ungaria, dar Bismarck semnalizase clar factorilor decizionali români (regele Carol I și premierul Ion. C. Brătianu) că drumul spre Berlin trece prin Viena.

Tratatul

O primă întâlnire între cancelarul german și Brătianu, în martie 1880, n-a avut consecințe imediate, scoțând doar în evidență intenția liderului liberal de a adera la Tripla Alianță. Bismarck ia inițiativa reluării negocierilor cu România în timpul unei vizite pe care o face în august 1883 la Viena, pe fondul agravării tensiunilor dintre Rusia și Austro-Ungaria, în privința Bulgariei. Pentru a se ajunge la o soluție convenabilă tuturor părților, Bismarck și Gustav Kalnoky, ministrul de Externe al Dublei Monarhii (1881-1895), înțeleg să-și împartă sarcinile. Cancelarul se va ocupa de pregătirea terenului politic cu partea română, în timp ce șeful diplomației vieneze va elabora tratatul propriu-zis și va încerca să rezolve problema Dunării într-un sens favorabil României, ceea ce s-a și întâmplat. De acum înainte lucrurile vor intra rapid în linie dreaptă, pe 7 septembrie 1883 având loc întâlnirea decisivă dintre Brătianu și Bismarck, la Bad-Gastein. Cancelarul german și-a dat acordul pentru semnarea tratatului cu Puterile Centrale. Deși Bucureștiul și-ar fi dorit o alianță direct cu Germania la care să adere ulterior celelate două mari puteri (Austro-Ungaria și Italia), până la urmă formula convenită a fost aceea a unui tratat bilateral româno-austro-ungar, la care să se ralieze printr-un act separat și Germania. Tratatul s-a semnat la 30 octombrie 1883 la Viena, având un caracter secret, la insistențele regelui României și ale lui Brătianu, care se temeau de o reacție vehementă a opiniei publice românești. Din aceasta cauză, acordul care ne lega soarta de cea a Puterilor Centrale nici nu a fost supus dezbaterii sau ratificării Parlamentului de la București, aplicarea prevederilor lui depinzând doar de rege. Printre cei inițiați în tainele tratatului din 1883 se vor număra, în afară de rege, Brătianu, D.A. Sturdza (ministrul de Externe), P.P. Carp (ministrul României la Viena) și toți prim-miniștrii și miniștrii de Externe în funcție în momentul reînnoirilor înțelegerii (1891, 1896, 1903, 1913), care inițial avea o valabilitate de 5 ani. În 1888, Italia va adera și ea oficial la tratatul româno-austro-ungar din octombrie 1883.

Principalele prevederi ale alianței dintre România și Puterile Centrale se aflau cuprinse în articolul 2 (potrivit acestuia, cele trei state trebuiau să-și acorde ajutor în cazul unui atac neprovocat, precizându-se că obligațiile României survin numai în eventualitatea când Austro-Ungaria ar fi victima unei agresiuni rusești sau sârbești), în articolul 3 (părțile semnatare se obligau să se consulte în situația unei amenințări) și în articolele 5 și 6 (termenul de valabilitate de 5 ani și caracterul secret al tratatului).

Aderarea României la blocul Puterilor Centrale a rămas timp de 30 de ani piatra unghiulară a politicii externe românești, ancorând țara noastră la sistemul bismarckian de alianțe și conferindu-i un grad ridicat de securitate internațională. „Alianța cu Puterile Centrale reprezintă un moment important în desfășurarea politicii externe românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului următor, România ieșind din izolarea de care era amenințată și evitând o înțelegere între Petersburg și Viena în detrimentul intereselor sale;[…] includerea României în blocul Triplei Alianțe […] constituia un fapt de care trebuiau să țină seama chiar mari puteri ca Marea Britanie, Imperiul țarist ori Franța” (Nicolae Ciachir;Gheorghe Bercan).

„Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul”

Punctul cel mai vulnerabil al alianței dintre România și Puterile Centrale îl reprezenta, fără îndoială, tratamentul la care erau supuși românii din Transilvania de către guvernul de la Budapesta. Politica de maghiarizare forțată practicată de autoritățile ungurești nu făcea decât să alimenteze tensiunile dintre România și Austro-Ungaria. Apogeul a fost atins în momentul în care liderii Partidului Național din Transilvania (Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Septimiu Albani și Vasile Lucaciu) au înaintat, pe 28 mai 1892, un Memorandum, în care denunțau gravele vexațiuni și inechități la care era supusă populația românească în plan național, electoral, școlar etc. împăratului Franz-Iosif. Acesta, avertizat de primul-ministru al Ungariei, Szapary, a refuzat să primească delegația și a retrimis Memorandumul nedesfăcut guvernului de la Budapesta. A urmat un proces intentat de către autoritățile maghiare „memorandiștilor”, care au fost condamnați la închisoare pe diferite termene (mai 1894). O lună mai târziu este interzis și Partidul Național Român. Toate acestea au încălzit la maxim temperatura relațiilor dintre București, pe de o parte, și Viena și Budapesta, de cealaltă parte. În același timp, pentru romanii din Transilvania s-a rupt definitiv vraja „loialismului dynastic” față de Habsburgi. „Franz-Iosif a transmis prin gestul său (refuzul de a primi Memorandumul – n.n.) un mesaj limpede, și anume că titlul de rege al Ungariei era mai important pentru el decât soarta românilor din monarhie” (Liviu Maior).

În septembrie 1895, ca urmare a puternicelor manifestații de solidaritate, inclusiv internaționale, cu „memorandiștii” întemnițați, dar și ca răspuns la insistentele cereri ale regelui Carol I, împăratul Franz-Iosif îi grațiază pe liderii români. Punțile însă erau rupte și toate eforturile diplomației germane și ale ministerului de Externe de la Viena, interesate în a menține bunele legături cu România, de a modera atitudinea șovină a guvernanților de la Budapesta au fost sortite eșecului.

Întotdeauna Franța

Sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui următor vor aduce o adevărată renaștere a sentimentelor filofranceze în rândul intelectualității românești, niciodată decuplată cu totul de la valorile civilizației celei ce era considerată cu atâta dragoste „sora mai mare” a României. Blondel, trimisul francez la București, avea toată îndreptățirea să raporteze guvernului său în 1911:„Eu persist într-adevăr să cred tot mai mult că am putea cu mici eforturi recâștiga influența de care dispuneam odinioară în România”. Apropierea franco-rusă din anii 1891-1893, Antanta Cordială realizată în 1904 între Anglia și Franța și înțelegerea anglo-rusă din 1907 au fost urmărite cu atenție de către politicienii de la București, care întrezăreau posibilitatea apariției unui nou sistem de alianțe care să permită României să se detașeze de Austro-Ungaria și să-și urmărească propriile deziderate naționale.

În acel moment istoric (28 iunie1914) au răsunat focurile de armă ale tânărului patriot sârb Gavrilo Princip, care au pus capăt vieții prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, și au abătut asupra lumii stihiile zeului Marte. Ultimatumul austriac adresat Serbiei nu avea să fie decât declanșatorul dominoului în care piesele diplomatice se vor trage unele pe altele, consecință a tratatelor de alianță încheiate în ultimele decenii între marile puteri. Ce avea să facă România? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, factorul constituțional, adică regele Carol I, decide întrunirea Consiliului de Coroană pe data de 3 august 1914.

Consiliul de Coroană

Instituția Consiliului de Coroană fusese introdusă în practica politică românească chiar de către regele Carol I, ea amintind oarecum de tradiția istorică a sfatului domnesc, în care cei mai experimentați și înțelepți dregători erau chemați să-și spună părerea despre cele mai importante probleme cu care se confrunta țara, ajutându-l pe domnitor să ia decizia potrivită. În fața unor situații critice, suveranul, la propunerea guvernului, putea convoca Consiliul de Coroană, care avea însă doar un rol consultativ, decizia finală aparținând factorului executiv reprezentat de monarh și guvern. În timpul domniei lui Carol I mai avusese loc un astfel de Consiliu de Coroană, pe 2 aprilie 1877, convocat pentru a stabili calea de urmat în condițiile declanșării războiului ruso-turc. Acum, pe 3 august 1914, Carol I considerase că a bătut din nou un ceas hotărâtor pentru destinul României și dorea să afle părerea principalilor săi sfetnici.

Pe 1 august au fost trimise invitațiile pentru Consiliul de Coroană, convocat pentru ziua de 3 august, ora 17, la castelul Peleș. Au răspuns solicitării regale membrii guvernului în frunte cu I.I.C. Brătianu, foștii prim-miniștrii Theodor Rosetti (1888-1889), P.P. Carp (1900-1901;1910-1912), președintele Adunării Deputaților, Mihail Pherekyde, și liderii partidelor de opoziție, Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat), însoțit de Constantin G. Dissescu și Constantin Cantacuzino-Pascanu, precum și Alexandru Marghiloman (Partidul Conservator), căruia i se alăturaseră Ion Lahovari și Ion C. Grădișteanu. Senatul nu a fost reprezentat, deoarece președintele acestuia, Basile Missir, se afla la Paris. De asemenea, nu au putut onora invitația Titu Maiorescu, fost prim-ministru (1912-1914), reținut la Heidelberg de starea gravă de sănătate a soției sale, și Nicu Filipescu, aflat la tratament tot în Germania.

Consiliul s-a ținut în salonul de muzică al reginei Elisabeta, cei 18 participanți cărora li s-au adăugat regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand așezându-se în jurul unei mese dreptunghiulare, îmbrăcate în postav verde. În mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și marochin roșu, „tratatele, vestitele și misterioasele tratate” (I.G. Duca). Același memorialist, viitorul prim-ministru asasinat pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933, dar în acel moment ministru al Cultelor în guvernul Brătianu, va surprinde în tușe fine, dar atât de sugestive, atmosfera în care au început dezbaterile ce aveau să hotărască destinul țării, la ora declanșării celei mai pustiitoare conflagrații pe care o cunoscuse omenirea până atunci:„O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apăsa peste noi și ne înabușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său”. După o scurtă alocuțiune, rostită în limba română, regele i-a rugat pe participanți ca dezbaterile Consiliului să aibă loc în limba franceză deoarece aceasta surprinde mai bine toate subtilitățile și nuanțele diplomatice. „Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut așadar loc într-o limbă străină. România veche exista încă în toata splendoarea ei” (I.G. Duca).

După cum era de așteptat, suveranul s-a pronunțat ferm pentru aplicarea ad literama tratatului pe care România îl avea cu Puterile Centrale, considerând că opinia publică ar fi potrivnică unei alianțe cu Rusia, iar soluția neutralității ar fi cea mai proastă cu putință. Mizând pe onoare și pe apelul făcut la el de către cei doi împărați, ai Germaniei și Austro-Ungariei, Carol I a încheiat spunând:„A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o mare putere”.

Primul care a luat cuvântul după rege a fost Theodor Rosetti, bătrânul cumnat al lui Cuza (sora sa, Elena Rosetti-Solești, fusese Doamna domnitorului Unirii), în calitatea sa de cel mai vechi Președinte al Consiliului de Miniștri. Legându-se de ultima afirmație a regelui, Rosetti, pe un ton blând și sfătos, a îndemnat la maximă prudență:„Nu cred că stă în putința noastră să facem politică mare… Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”. Discursul lui Rosetti a fost pentru Carol o lovitură grea, deoarece nu se așteptase ca unul dintre bătrânii lideri junimiști, alături de P.P. Carp și Titu Maiorescu, atât de atașați culturii și civilizației germane, să nu-i susțină poziția.

„Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”

Următorul vorbitor a fost P.P. Carp, laconic, categoric și tăios:„De altfel, de ce să ne mai gândim și să ne mai sfătuim. Victoria Triplei Alianțe este sigură, indiscutabilă și dumneavoastră vă întrebați dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinșii”. Toată strălucitoarea inteligență politică, dar și aroganța boierului moldovean de stirpe veche răzbătea din cuvintele lui Carp:„…care e interesul statului român, să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră. [...] Mi se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”. În perspectivă istorică nu s-ar putea spune astăzi că P. P. Carp n-a avut dreptate, doar că dreptatea lui era prea timpurie. Treizeci de ani mai târziu, nu slavismul, ci altă formă a imperialismului agresiv rusesc, comunismul, va zdrobi sub tăvălugul ei România.

După Carp, regele îi dădu cuvântul lui Alexandru Marghiloman care, într-un discurs elegant în formă și în conținut, puse la punct chestiunea juridică a lui casus foederis. Din moment ce Austro-Ungaria atacase Serbia și nu invers, era evident că România nu era obligată de litera tratatului să intre în război alături de Puterile Centrale. Regele însuși citi articolul în discuție nefăcând decât să confirme că țara noastră nu încălca cu nimic tratatul de alianță dacă și-ar fi declarat neutralitatea. Aceasta a fost de altfel și poziția pe care s-au situat următorii vorbitori, Ion Lahovary și Grădișteanu. După ei, a luat cuvântul marele Take Ionescu. Discursul celui poreclit „Tăkiță Gură-deAur” a fost însă dezamăgitor, searbăd și lipsit de hotărâre. Și liderul conservator-democrat a scos în evidență faptul că România nu are nicio obligație față de Germania și Austro-Ungaria:„Întrucât mă privește pe mine, nu mă sfiesc să spun că, dacă aș avea câtuși de puțin credința că suntem cu adevărat angajați, v-aș cere, oricare ar fi consecințele, să ne ținem de cuvânt. Altminteri n-am merita să existăm ca stat. Onoarea țării este mai presus de toate”.

„Oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului”

Ionel Brătianu, care a vorbit în numele guvernului, a fost calm, demn și metodic. Argumentația sa, spre deosebire de cea a lui P.P. Carp, a făcut apel exact la simțămintele adânci ale românilor, simțăminte ce veneau în contradicție cu poziția regelui, dar exprimau nădejdea împlinirii idealului național al unirii tuturor românilor într-un singur stat:„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care niciun guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului. […] Să rămânem deci neutri. […] Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”.

Nici nu-și sfârșise bine pledoaria Brătianu, și P.P. Carp, vizibil iritat, izbucni într-o veritabilă diatribă la adresa a ceea ce bătrânul lider conservator considera fățărnicia tuturor politicienilor prezenți:„Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului;toți știați că politica noastră externă merge pe calea Triplei Alianțe;toți ați suferit când, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia;prin urmare toți ați consimțit la această politică. Iar astăzi, când a venit vremea să ne ținem de cuvânt, vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur?” a întrebat Carp patetic, arătând spre nefericitul rege. Ce ironie a sorții, ca în ceasul decisiv al destinului său ca rege, de partea lui Carol I să fie un singur om, cel cu care o viață întreagă nu se putuse înțelege și despre care spusese:„Niciodată nu m-am simțit mai puțin rege, decât când a fost Carp prim-ministru”...

Intervenția lui Carp a primit imediat replica șefului guvernului și astfel între cei doi oameni politici s-a încins o polemică aprinsă care „a fost punctul culminant al întregii discuțiuni și în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalități puternice, ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemați niște conducători de popoare să se războiască vreodată” (I.G. Duca). În toiul acestei discuții înflăcărate, ușa salonului se deschise și un valet aduse pe o tavă de argint o telegramă pe care o remise lui Brătianu:era știrea oficială a neutralității Italiei, cea de-a treia membră a Triplei Alianțe. Din acel moment, dacă mai era vreo îndoială, partida era câștigată de partizanii neutralității. Regele însuși se resemna, dar într-o supremă sforțare de a-și salva măcar sentimentele personale ce-l legau de suveranii celor două imperii centrale, evocă posibilitatea unei eventuale abdicări:„Dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag… De altminteri, domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decât să…” și lăsă fraza neterminată, arătând spre principele moștenitor care se grăbi însă printr-un gest vehement de protest să îndepărteze ideea sugerată de unchiul său.

Mai luară cuvântul Mihail Pherekyde, Costinescu și Vasile Mortun (singurul care a vorbit în limba română). Toți se pronunțară în favoarea neutralității. La sfârșit, Carol I supuse la vot propunerea ca România să se declare neutră, propunere care întruni 17 voturi pentru și unul singur, (P.P. Carp) împotrivă. În fața evidenței, bătrânul monarh, ce nu avea să supraviețuiască acestei decizii mai mult de două luni, trase concluziile:„Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

„Pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare”

Comunicatul oficial ce urma să fie dat publicității a fost redactat în cabinetul de lucru al regelui, de către acesta, Brătianu, Marghiloman și Take Ionescu. Fraza cheie a lapidarului comunicat era:„Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”. Mult mai explicit va fi Carol I, în scrisoarea pe care i-o va trimite împăratului Wilhelm al II-lea:„Eu nu pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război față de care întreg poporul se împotrivește”.

Era epitaful unei politici duse de România în ultimii 30 de ani, politică ce adusese o anumită stabilitate și securitate externă țării noastre, dar care avea imensul dezavantaj de a fi contra intereselor naționale cele mai intime ale poporului român, în primul rând împotriva idealului unității naționale. De acum înainte România era liberă să-și urmeze „politica instinctului national” atât de înălțător evocată de Take Ionescu, în sedințele din 16 și 17 decembrie 1915 ale Parlamentului României:„Generația noastră, trăită în îmbogățirea cam repede a României, a căpătat și un gust de bună stare care o gonește de la eroism... Și cu toate acestea, domnilor deputați, pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare. Ea va fi gropașa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește”.