Tacitus: „Această femeie avea toate calitățile, afară de cinste”

Istoria se repetă, pentru că Istorie înseamnă oameni, și oamenii se repetă, deoarece micimea lor, întinsă pe durata Istoriei, duce în chip obligatoriu la repetarea acelorași greșeli.

Repetarea izvorăște și din puținele motoare care duc firea umană pe drumul de la naștere la moarte: nevoile vitale, de la foame pînă la sex, aceleași de mii de ani, chiar dacă în vremuri de prosperitate, omul își permite să le mai îmblînzească. În Tacitus găsesc un exemplu convingător de cum se regăsește în destinul lui Carol al II-lea un truc folosit pe vremea lui Nero.

Dacă ne gîndim că și Nero și Carol al II-lea erau vînați de camarilă pentru a obține privilegii, trucul ațîțării Șefului de către soț sau de amant cu farmecele muierii pare copiat de Lupeasca de la Poppeea, cea care voia să pună mîna pe Nero.

Se știe că înainte de a trece în așternuturile lui Carol al II-lea, Lupeasca a fost amanta lui Tudor Posmantir, cineast, proprietarul unei firme de filme porno și poze deșucheate, care l-a stîrnit pe Prinț prin poveștile despre geniul sexual al Lupeascăi. Scriam pe vremuri într-un eseu despre așa zisele memorii ale Elenei:

„Cu o viaţă între prostituţia de lux şi prostituţia de trotuar, Elena Lupescu a pus ochii pe Carol al II-lea, interesată de o legătură cu un bărbat despre care ştia, dar mai ales intuia, că poate fi uşor înrobit de o femeie cu experienţă. În romanul Vulpea roşcată, fără altă calitate decît cea memorialistică, Pamfil Şeicaru descrie pe larg manevrele Elenei Lupescu pentru a-l prinde în mreje pe Prinţul prostănac. Prin amantul ei, Posmantir, ea aranjează să meargă la serbările Fundaţiei, care beneficiau de prezenţa lui Carol. Odată rezolvată chestiunea prezenţei, lucrurile erau simple pentru o femeie ca ea:

«Elena îşi alesese o îmbrăcăminte sobră, dar elegantă; atrăgea atenţia, nu o provoca. Se aşeza totdeauna în faţa prinţului. Dar chiar prima oară şi-a dat seama că acesta o observase şi chiar îl interesa. Îşi fixa privirea asupra lui cu o concentrată admiraţie, pasionată dorinţă, nuanţată de o oarecare melancolie. Îşi studiase faţa în oglindă, ca o actriţă înainte de o premieră decisivă pentru cariera ei. Îşi compusese o mască, mulţumită căreia spera să atragă atenţia şi ulterior să deştepte interesul prinţului Carol. La sfirşitul primei serbări, Elena a fost sigură că vînatul nu-i va scăpa. De cîteva ori prinţul i-a evitat privirea, a întors capul în diferite direcţii cu aerul că îl interesa mulţimea; şi din nou revenea privind-o cu interes din ce în ce mai crescînd. Ea îi citea în figură ca într-o carte deschisă».”

Sabina Poppaea, bust aflat la Palazzo Massimo (© Wikimedia Commons)

Același truc e surprins de Tacitus la Sabina Poppaea, o femeie care „avea toate calitățile, afară de cinste”, în ambiția de a intra în patul lui Nero:

„O nu mai puțin scandaloasă nerușinare a făcut în acest an începutul unor mari nenorociri pentru statul nostru. Era la Roma o femeie, Sabina Poppaea, fiica lui Titus Ollius, dar ea își luase numele bunicului, Poppaeus Sabinus, de ilustră memorie, fostul consul, distins cu onorurile triumfale; căci pe Ollius, care nu avusese încă demnități înalte, l-a pierdut prietenia cu Seianus.

Această femeie avea toate calitățile, afară de cinste. Într-adevăr, mama sa, care întrecuse în frumusețe femeile din vremea ei, îi dăduse faima numelui și de asemenea frumusețea; averea îi era pe măsura strălucirii neamului, conversația agreabilă și inteligența deosebită.

La vedere, plină de cuviință, era de fapt o desfrînată.

Ieșea rar în public și atunci acoperindu-și o parte a feței cu un voal, ca să ațîțe privirile sau fiindcă așa îi ședea bine. Nu s-a gîndit niciodată la bunul ei nume: soț sau amant, îi era totuna; nu se robea nici unei afecțiuni, nici a ei, nici a altuia; unde vedea că se ivește interesul, acolo își muta dragostea.

Așadar, deși era soția lui Rufrius Crispinus, cavaler roman, cu care avea un băiat, Otho a sedus-o prin tinerețea și prin luxul lui, și de asemenea fiindcă era socotit cel mai drag prieten al lui Nero. N-a trecut mult timp, și adulterul a fost urmat de căsătorie.

Otho lăuda în fața principelui frumusețea și distincția soției sale, fie că era imprudent din dragoste, fie ca să-l ațîțe și ca, dacă amîndoi ar poseda aceeași femeie, această nouă legătură să-i sporească puterea. Adesea, ridicîndu-se de la vreun banchet al lui Nero, a fost auzit spunînd că se duce la ea, repetînd că zeii i-au hărăzit acestei femei noblețea, frumusețea, tot ce doresc toți oamenii, bucuriile fericiților.

După acestea și alte asemenea provocări, Nero n-a stat mult timp la îndoială. Poppaea fiind primită la palat, s-a impus mai întîi prin ademeniri și prin alte artificii, simulînd că nu poate rezista dorințelor lui și că e cucerită de frumusețea lui. Apoi, după ce principele s-a îndrăgostit foc de dînsa, ea s-a schimbat, simulînd mîndria: dacă era reținută la el mai mult de o noapte-două, zicea că e femeie măritată, că nu poate să-și strice căsnicia, că e legată de Otho printr-un fel de viață pe care nimeni nu îl poate egala.

Otho, adăuga, este un om minunat și din fire, și prin manierele lui alese: la el se vede tot ce e demn de poziția cea mai înaltă, pe cînd Nero, înlănțuit de o țiitoare, o slujnică, și obișnuindu-se cu Acte, nu s-a ales, din legătura cu o sclavă, decît cu ce e josnic și vulgar. Ca urmare, Otho a fost mai întîi îndepărtat dintre intimii lui Nero, apoi de la întîlnirile cu el și din suita lui.

În cele din urmă, ca să nu-i fie rival al Roma, îl pune la conducerea provinciei Lusitania, unde acesta, pînă la izbucnirea războaielor civile, a trăit nu scandalos ca mai înainte, ci cinstit și fără pată; dezmățat cît n-avea nici o funcție, el a fost mai stăpîn pe sine cînd a ajuns la putere.”

_{Foto sus: Sabina Poppaea și Nero primind capul Octavia, pictură de Giovanni Muzzioli aflată la Museo Civico di Modena}