⬆

Stalin, pregătirile de război și trădarea savanților

Stalin a reușit să ducă o politică abilă în anul 1939 și astfel se știe că Germania nazistă a avut rolul principal în declanșarea ostilităților care au cuprins rapid întreaga planetă. Mulți europeni terorizați de Hitler au ajuns să creadă că Uniunea Sovietică poate să fie forța eliberatoare. Conducătorii din lumea anglo-saxonă așteptau măcar un mic sprijin din partea forței lagărului comunist.

Un adevărat tsunami de simpatie a venit după 22 iunie 1941 pentru victima agresiunii naziste și acest curent de opinie a fost cultivat de către serviciile de propagandă și de istorici. Atrocitățile hitleriste au fost descrise pe larg și nu s-a făcut economie de hârtie. S-a insistat mult și pe nepregătirea de război a trupelor sovietice, liderii comuniști în frunte cu Stalin crezând în puterea pactului semnat la 23 august 1939. O țară pașnică a intrat rapid sub ploaia de bombe ce veneau din lansatoarele bombardierelor din cadrul Luftwaffe. Bieții apărători au fost luați prin surprindere, s-au opus cu eroism, dar erau prea puțini și slab dotați pentru a face față perfectei mașinării germane de război.

Povestea a fost repetată până când a devenit adevăr științific și așa urmau să gândească masele populare în veac. Oare nu cumva se ascundea ceva în spatele acestei obsesii privind nepregătirea Armatei Roșii pentru un conflict modern de amploare? Nu cumva unii istorici cu acces la foarte multe surse de documentare preferă să amestece aceleași teze și să scoată noi formulări pe aceeași temă. Cugetările lor se reduc la lipsa de pregătire a trupelor comuniste și chiar Stalin a fost acuzat că nu se pricepea la problemele organismului militar. Pofta intelectualilor de a fi pe placul unui centru de putere darnic este deosebită și răsplată trebuie să fie. Adevărul este un detaliu ce nu contează la scara istoriei.

O „capodoperă a dezinformării”

Alexander Werth a fost un corespondent englez, rus ca etnie, care a scris o carte despre conflictul ideologic început la 22 iunie 1941. Volumul este mai mult decât ideal. Este o capodoperă a dezinformării pentru a face pe plac conducătorilor din Uniunea Sovietică și din Marea Britanie. Teza lipsei de pregătire în timpul atacului din iunie se întinde pe pagini bune. Autorul a căutat în publicațiile sovietice dovezile cele mai potrivite și comentariile sunt uimitoare prin insistența cu care autorul încearcă să sprijine tezele staliniste.

Cititorul poate să afle că soldații sovietici erau slab instruiți și aveau probleme cu efectivele de tancuri. Erau destul de multe, dar doar 27% din mașinile vechi mergeau. Nu se spune însă care era totalul acestora, tactică obișnuită a scriitorilor de serviciu. Mai erau și tancuri moderne, dar acestea erau doar în număr de 1.475 și echipajele n-au avut timp să se instruiască. Este plânsetul clasic din cauza acestor lipsuri. Se uită însă mai mereu să se precizeze că erau echivalente cu efectivele tancurilor din zece divizii germane și nu exista în lume mașini de luptă dotate cu tunuri de calibrul 76,2 mm cu țeava lungă. Renumitele Panzer erau parcă din alte vremuri, dar au fost utile prin manevrabilitate împotriva unei armate greoaie prin existența unei abundente artilerii de toate calibrele.

Autorul britanic face o precizare importantă: aceste KV-1 și T-34 erau cele ce au ajuns în sectoarele vestice ale Uniunii Sovietice și nu toate cele produse. Numărul 1.475 a fost rostogolit prin toate publicațiile pentru a arăta că a fost o nepregătire de război din cauza politicii liderului totalitar. Existența lor în sectorul vestic combate două teze dragi istoricilor oficiali: nepregătirea și surprinderea. Armata Roșie dispunea de cele mai bune tancuri produse în serie și acestea erau disponibile într-un număr fără egal pe planetă.

Marea Britanie se putea lăuda cu tancul Matilda, dar tunul de calibrul 40 mm era o dovadă a înapoierii tehnologice și de proiectare. Japonia și Italia nu aveau ceva demn de denumirea de tanc modern. SUA putea să producă în serie, dar existau multe vicii de proiectare la mașinile ce rezultau de pe banda de montaj. Cei ce se credeau superiori în realizarea de temute Panzer nu dispuneau de vreun tun pentru o luptă serioasă tanc contra tanc.

Dacă nu existau posibilități de manevră, tirul german asupra părții frontale a unui blindat sovietic greu sau supragreu era absolut inutil. Conducerea de la Kremlin a planificat totul riguros și noile mașini ajungeau la trupe în primăvara anului 1941 pentru ca nu cumva să transpire secretele despre dotare. Ofițerii din Wehrmacht au fost șocați când au văzut cetățile din oțel și a trebuit să treacă vreme îndelungată până când să apară ceva performant în propria tabără.

Este greu de imaginat că un om intelectual putea să publice în anul 1964 povești despre lipsa dotării părții sovietice și despre atacuri prin surprindere. Nu-l obliga cineva să mintă, dar a luat masiv date și interpretări din cărțile zise științifice din lagărul socialist. Cele 1.475 de tancuri blindate antiobuz și cu tunuri puternice erau o dovadă că Stalin n-a putut să organizeze apărarea colosului roșu.

Forța de blindate germane avea renumitele Panzer I dotate cu două mitraliere și care erau bune să sporească efectivele diviziilor. Aceeași situație era și în cazul modelului mai evoluat numit Panzer II și care ar fi fost util doar ca mașină de antrenament prin poligoane. Efectivele erau întărite cu tancuri de captură din fosta Cehoslovacie, proiectilele de 0,85 kg fiind complet uzate moral chiar în raport cu cele de 1,43 kg lansate din tunurile de calibrul 45 mm de pe tancurile ușoare sovietice. Numai Panzer III și Panzer IV aveau guri de foc mai bune, dar blindajul lăsa mult de dorit.

Wehrmacht-ul a fost un organism militar care a fost îmbătat de succesele rapide obținute împotriva adversarilor din anii 1939 -1941 și progresele în cercetare au fost modeste până la 22 iunie 1941. Numai din aceste comparații se poate observa că Germania a început războiul nepregătită și așa a mers până la capăt. Spulberarea adversarilor din categoria Franței sau Uniunii Sovietice a fost posibilă numai prin erorile de comandament și nu prin insuficienta pregătire. Se observă aici o metodă de dezinformare foarte interesantă din arsenalul istoricilor cu idei fixe: niciodată nu se spune cât trebuia să fie dotarea pentru a se atinge suficiența. Dacă se ține cont că apărătorii pot rezista în defensivă și în proporție de 3 la 1 în funcție de fortificațiile disponibile și de natura terenului, tancurile KV și T-34 erau mai multe decât cele germane.

Alexander Werth a scris cartea ce cuprindea memoriile personale în liniștea biroului din Marea Britanie și nu era amenințat de mâna lungă a serviciilor secrete sovietice. Putea să spună clar că Stalin a depus eforturi pentru a forma o armată fără precedent și aceasta avea tancuri moderne din belșug. raportul la 22 iunie 1941 fiind de 1.475 la 0.

Adevărul este însă greu de spus și atunci când există o libertate de exprimare. Minciuna revărsată timp de decenii a dus și astăzi menținerea în multe cărți și articole a tezei că liderul totalitar de la Kremlin nu s-a pregătit cu elan revoluționar pentru a înfrunta forțele germane. Dacă vezi vreodată un T-34 lângă tehnica blindată germană, înțelegi imediat de ce nu puteai să concepi o ofensivă spre vastele spații din est. Pare venit din viitor.

Specialiștii sovietici au fost invitați prin fabricile germane de armament în perioada colaborării și n-au putut să creadă că tancurile văzute erau cele mai bune din dotare. Au ales numai un Panzer III pentru cumpărare, celelalte modele fiind mai mult decât arhaice. Erau o glumă metalică în raport cu ceea ce se proiecta în laboratoarele secretizate de către Beria.

A fost și este o denigrare cumplită și rușinoasă a tuturor persoanelor care au fost implicate în tabăra sovietică la realizarea politicii de înarmare în toată perioada până la 22 iunie 1941. A fost o mânjire permanentă cu noroi, inclusiv a lui Stalin, pentru a se ascunde ceva deosebit. Partidul comunist a vrut cu orice preț să ascundă faptul că partea sovietică pregătea forțele pentru o ofensivă de amploare în vederea înfrângerii Germaniei, un pas mare pentru îndeplinirea ideii supreme: cucerirea întregii planete.

Neglijarea apărării pentru obținerea unor grupări de atac a generat catastrofa de pe teritoriul zis sovietic și a fost necesară toată munca de ascundere a adevărului în fața celor care au suferit cumplit. Era bine să se camufleze perfect planurile staliniste și de ochii opiniei publice internaționale chiar prin denigrarea temutului conducător. Trebuia să se facă totul pentru atingerea obiectivului și se spune că rușii sunt experți în arta înșelătoriei pe câmpul de luptă.

Istoria trebuia să fie doar o armă pentru manipularea omenirii, rolul de miel nevinovat fiind unul bine privit de masele naive. Elementele prietene din lagărul capitalist erau ideale pe post de cutii de rezonanță pentru intoxicarea creierelor și pentru atragerea treptată spre tezele lansate undeva departe în est.

Alexander Werth ar fi avut motive să scrie pe gustul fostului aliat din anii de confruntări militare, dar afirmații șocante apar și în publicațiile noi. David G. Williamson, istoric britanic, a scris cartea Al Treilea Reich și aceasta a văzut lumina tiparului în anul 2002. Varianta românească a fost imprimată în 2012. Autorul a putut să spună negru pe alb că în iunie 1941 nu exista nicio dovadă că Stalin plănuia un război împotriva Germaniei în viitorul apropiat.

Oare cum a fost posibil să apară o astfel de teză când se știe chiar din surse sovietice că Divizia 22 de tancuri a fost chiar pe graniță la sud de Brest și a fost bombardată masiv de artileria germană? Niciodată nu se dispun blindatele în prima linie chiar sub ochii observatorilor inamici deoarece mașinile sunt expuse loviturilor de toate tipurile și există riscul să se rămână fără carburanți și muniții. Marile unități mecanizate sunt plasate la anumită distanță de linia frontului pentru a putea să realizeze manevre de învăluire sau să atace în sectoarele amenințate de forțele inamice.

Savanții au scris timp de decenii că n-a existat pregătire sovietică de război și surprinderea germană a favorizat o catastrofală prăbușire a apărării. Nici măcar n-au putut să înțeleagă faptul că aducerea tancurilor moderne însemna cea mai bună dovadă de pregătire și de forță militară ce concentra eforturile întregii industrii. Metalurgiștii erau obligați să asigure oțeluri înalt aliate pentru blindaje și în cantități mari. Industria constructoare de mașini trebuia să asigure prelucrarea metalului și asamblarea coloșilor pe șenile, totul cu un mare consum de energie. Se subînțelege că vagoanele de cale ferată erau proiectate să reziste la masa tancurilor și nu mai erau utile cele din trecut pentru astfel de giganți metalici.

Aparatul de propagandă sovietic a reușit să convingă cea mai mare parte din omenire cu ajutorul cutiilor de rezonanță că numai partea germană a fost negativă și a mai pregătit un atac împotriva unor popoare pașnice.

_{Foto sus: Mil.ru}

Bibliografie minimală

Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.

Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.

Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.

Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.

Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.

Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.

Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.

Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.

Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.

Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.

Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.

Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.

Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.

Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.

Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.

Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.

Werth, Alexander, Un corespondent englez pe Frontul de Est, Editura Politică, București, 1970.

Williamson, David, G., Al Treilea Reich, All, București, 2012.

Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.