⬆

Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov: Într-o singură după-amiază, Stalin a obținut aproape tot ceea ce pierduse Imperiul Rus în Primul Război Mondial

În după-amiaza zilei de 23 august 1939, două avioane Focke-Wulf Condor, cu patru motoare, un model de reușită al industriei aeronautice germane, au început coborârea spre aeroportul Hodinka, din Moscova. După aterizare, pasagerii au remarcat că ceremonia de bun venit nu era una obișnuită. Atât aerodromul, cât și clădirea cu două niveluri a terminalului erau împodobite cu celebrele drapele, svastica și secera și ciocanul.

Un amănunt pe care vizitatorii nu îl cunoșteau: autoritățile sovietice avuseseră mari probleme în a găsi suficiente drapele cu svastică. Într-un final, ele fuseseră rechiziționate de la studiourile de film locale, care le folosiseră... pentru filme de propagandă antinazistă. De altfel, vizita delegației germane la Moscova avea să abunde în detalii ironice. Când ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop a coborât de pe scara avionului, o fanfară militară a intonat mai întâi „Deutschland uber alles”, urmată de „Internaționala”. Unii dintre participanți și-au adus aminte cu destul cinism de ceremonie.

Johnnie von Herwarth, un tânăr diplomat din ambasada germană de la Moscova, a stat alături de un coleg și a văzut cum un grup de ofițeri din Gestapo au dat mâna cu omologii din NKVD. „Sunt în mod evident încântați să poată colabora într-un final”, a spus colegul său, adăugând: „Dar ai grijă! Va fi un dezastru, mai ales când vor face schimb de dosare”. Pilotul Hans Baur a fost șocat să îl vadă pe Ribbentrop care trecea în revistă garda de onoare selectată din escadrilele de elită ale forțelor aeriene sovietice cu brațul întins în salutul hitlerist: „Minunile nu vor înceta niciodată”.

Sentimentul era împărtășit, fără îndoială, și de sovietici. În ultimul deceniu, Germania nazistă și Uniunea Sovietică nu au precupețit niciun efort în a se insulta reciproc. Hitler acumulase capital politic prezentând comunismul și URSS ca niște forțe malefice care amenințau în mod direct modul de viață și însăși existența poporului german. Ajuns la putere în 1933, a ratat puține ocazii în a condamna Moscova și a se pune singur în prima linie în lupta împotriva comunismului.

„Tiranii evrei” de la Kremlin care propovăduiau bolșevismul, „o crimă infamă împotriva umanității”, erau elemente nelipsite din discursurile sale. Deși era un politician oportunist, anticomunismul a fost pentru Hitler unul dintre principiile sale călăuzitoare.

Sovieticii nu au rămas datori. Pe măsură ce relațiile cu Germania s-au răcit, spre mijlocul anilor ’30, Hitler și Germania au devenit o țintă predilectă pentru propaganda venită de la Moscova. Hitler era portretizat ca fiind „posedat de un demon”, regimul său urmând să „se înece în propriul lui sânge”. Era, fără îndoială, o ură sprijinită pe ideologie. Pentru Uniunea Sovietică și pentru Stalin, Germania ocupa un rol important, oferit chiar de Marx, în lupta pentru transformarea socială a lumii.

Pentru a asigura victoria comunismului, era necesară victoria în inima industrială a Europei, în statul cu cel mai numeros proletariat de pe continent. Pe de altă parte, teoria spațiului vital nu era una inovatoare, existând ideea unei expansiuni a Germaniei spre est cu decenii înainte ca partidul nazist să devină o forță.

Desigur, parteneriatul oferit în 1939 era departe de cucerirea și de epurarea etnică pe care o avea în vedere Hitler sau de expansiunea spre vest gândită de Stalin, dar putea fi totuși privit de ambii ca un prim pas. Cei doi dictatori, deși profund atașați ideologic de propriile viziuni, erau adepții unui realpolitik în care scopul scuză mijloacele, în concordanță cu dictonul lui Lenin conform căruia istoria nu înaintează prin linii drepte, ci „pe căi ocolite și prin zigzag”. Pactul era oportunist, iar ambii nutreau convingerea că își îndeplinesc destinul ideologic.

O surpriză de proporții: alături de Molotov se găsea însuși Stalin

După primirea la aeroportul Hodinka, membrii delegației au fost conduși în clădirea fostei ambasade austriece, care le fusese destinată ca reședință. Bufetul bogat pregătit pentru oaspeți l-a uimit pe fotograful oficial al delegației și al lui Hitler, Heinrich Hoffman, care nu se aștepta să găsească o asemenea opulență în capitala sovietică. S-a lămurit repede că nu exista nimic de proveniență sovietică: „totul sosise din străinătate – până și pâinea era din Suedia, untul din Danemarca și restul din diverse surse”.

După aceea, Ribbentrop, însoțit de Gustav Hilger, consilier și translator al ambasadei, de ambasadorul german la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg, și de șeful gărzilor de corp ale lui Stalin, generalul Nikolai Vlasik, au urcat într-o limuzină a NKVD care a traversat Piața Roșie intrând în Kremlin. Acolo, surpriza a fost de proporții: alături de Molotov se găsea însuși Stalin. Se spune că Schulenburg ar fi scos un sunet de uimire la vederea liderului sovietic: deși era de cinci ani ambasador la Moscova, nu-l întâlnise niciodată.

Și Ribbentrop a fost impresionat, ulterior având să afirme că Stalin era un „om de un calibru extraordinar”, care-și justifica reputația. Stalin îi evita din principiu pe străini, prezența lui fiind considerată o strategie de a-și intimida adversarii și de a-i surprinde. Indiferent de motiv, era limpede că Stalin trata cu cea mai mare seriozitate negocierile. Care urmau să înceapă în scurt timp și aveau să se termine cu poate cel mai mare seism politic al secolului trecut.

„Protocolul adițional secret”

Proiectul tratatului fusese deja convenit în zilele anterioare. Trebuiau doar stabilite termenele și elaborate documentele finale. Ribbentrop a început în forță, încercând probabil să preia inițiativa, propunând în numele lui Hitler ca pactul germano-sovietic să fie încheiat pe 100 de ani. Stalin a replicat rapid, subliniind că un asemenea termen va fi luat în derâdere, propunând 10 ani. Ribbentrop a renunțat și a acceptat propunerea. Discuția a ajuns rapid la ceea ce interesa cu adevărat cele două părți, esența acordului, așa-numitul „protocol adițional secret”.

Inițiativa a fost a părții sovietice. Știind că Hitler era nerăbdător să-și pună în aplicare planurile de invazie a Poloniei, Stalin a căutat să obțină maximum de teritorii. „Alături de acest acord”, a subliniat el, „va mai exista un acord suplimentar pe care nu îl vom face public”, arătând că dorea o delimitare clară a „sferelor de interese” din Europa Centrală și Răsăriteană. Înțelegând sugestia, Ribbentrop a făcut oferta, declarând că „Führerul acceptă ca partea estică a Poloniei și Basarabia, ca și Finlanda, Estonia și Letonia, până la râul Dvina, să intre în sfera de influență sovietică”.

O ofertă mai mult decât generoasă, dar Stalin știa că Hitler e cu spatele la zid în problema Poloniei și s-a declarat nemulțumit, cerând toată Letonia. Ribbentrop era în impas. Deși în principiu primise autorizația de a accepta termenii în funcție de cum era necesar, a profitat de întreruperea discuțiilor pentru a-și consulta superiorul, afirmând că nu putea da un răspuns în privința Letoniei fără acceptul cancelarului german, cerând o amânare pentru a telefona la Berlin.

Hitler se găsea la Berghof, în Obersalzberg, așteptând nerăbdător știri despre negocieri, într-o stare destul de tensionată. Nicolaus von Below, aghiotantul Luftwaffe al lui Hitler, și-a amintit de vremea ce parcă oglindea starea din spirit din anturajul dictatorului: „În timp ce ne plimbam, cerul colorat în turcoaz nefiresc spre nord a devenit mai întâi violet, apoi roșu ca sângele. Mai întâi am crezut că înapoia muntelui Untersberg era vreun incendiu serios, dar apoi strălucirea a acoperit întregul cer nordic, semănând cu aurora boreală... Am fost foarte mișcat și i-am spus lui Hitler că prevestea un război sângeros. El a răspuns că, dacă trebuia să fie așa, atunci cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât mai sângeros avea să fie”.

Când a sosit vestea unui telefon de la Moscova, toată lumea prezentă s-a adunat pe terasă și în apropierea centralei telefonice, într-o atmosferă tensionată, şi a ascultat rezumatul făcut de Ribbentrop și cererea lui Stalin pentru toată Letonia. În mai puțin de o jumătate de oră, după ce a consultat o hartă, a telefonat înapoi, foarte scurt: „De acord”. Viteza cu care a acceptat demonstra nerăbdarea lui Hitler pentru încheierea unui acord. A fost însă un succes al lui Stalin: într-o singură după-amiază și printr-un singur telefon, a obținut aproape tot ceea ce pierduse Imperiul Rus în urma Primului Război Mondial.

Odată ce „sferele de interes” au fost clarificate, discuțiile s-au îndreptat către evenimentele curente și ramificațiile mai largi pe care acordul le putea avea. S-a vorbit despre Japonia, Italia, Turcia, Franța și Marea Britanie, ultima fiind vehement condamnată de ambele părți. Stalin a fost ferm: „Dacă Anglia a dominat lumea, a fost doar din cauza prostiei altor țări. Este uimitor că numai câteva sute de britanici conduc India”.

„Prietenia firească” dintre Uniunea Sovietică și Germania

După acest „tur de orizont”, negociatorilor le-a fost prezentat un proiect de comunicat bilingv, întocmit în grabă. Preambulul elaborat de Ribbentrop la proiectul sovietic original al tratatului abunda în referiri la „prietenia firească” dintre Uniunea Sovietică și Germania. Stalin, ca de obicei vocea rațiunii, nu a fost de acord. „Nu credeți că trebuie să acordăm mai multă atenție opiniei publice din țările noastre? De mulți ani ne-am turnat găleți de rahat unul în capul celuilalt, iar băieții noștri de la propagandă nu mai pridideau cu născocirea de invective noi. Și acum, dintr-odată, să-i convingem pe cetățenii noștri că totul a fost uitat și dat iertării? Lucrurile nu se petrec așa repede. Opinia publică din țara noastră, și probabil și din Germania, va trebui să fie pregătită lent pentru schimbarea pe care o va aduce acest tratat în relațiile noastre”.

Ribbentrop a fost nevoit să cedeze din nou. Textul tratatului, un document cu doar șapte paragrafe, a fost apoi verificat și acceptat de ambele părți. Germania și Uniunea Sovietică conveneau să renunțe la orice acțiune agresivă împotriva Uniunii Sovietice și să mențină contacte permanente în scopul consultării în interesul lor comun. Disputele urmau să fie soluționate prin schimb prietenos de opinii sau, dacă era necesar, prin arbitraj. În mod neobișnuit, tratatul urma să intre în vigoare imediat după semnare, nu după ratificare.

Protocolul adițional secret era la fel de lapidar, cu doar patru articole ce descriau „sferele de influență” naziste și sovietice care urmau să se aplice „în eventualitatea unei reașezări teritoriale și politice”. Uniunea Sovietică revendica Finlanda, Estonia și Letonia, până la granița cu Lituania, ce revenea Germaniei. În Polonia, granița dintre cele două semnatare urma să fie linia râurilor San, Narev și Vistula, tăind astfel țara în două. În sud, Moscova și-a exprimat „interesul” pentru Basarabia, în timp ce Germania anunța „dezinteresul politic complet”. În final, ambele părți au fost de acord ca protocolul să fie considerat „strict secret”.