Sacrificați pentru Moscova de cel ce se vedea un salvator al țării

Anul 1941. Armata germană trece frontiera Uniunii Sovietice în data de 22 iunie și dispozitivul Armatei Roșii este dat peste cap într-un timp uimitor de scurt. Masele de blindate sprijinite de avioane au fost imposibil de oprit de armatele concentrate la granița vestică. A fost un șoc pentru conducerea de la Moscova, mai ales că a avut suficiente informații despre concentrările de efective inamice.

Valurile de mari unități ce apăreau dinspre est în calea invadatorilor nu puteau să reziste și diviziile hitleriste păreau de neoprit, invincibile după cum spunea propaganda totalitară. Abia în preajma marilor orașe Moscova și Leningrad s-a reușit blocarea și cu ajutorul venit din partea anotimpului alb, dar nu era o situație prea ușoară pentru lagărul comunist din moment ce multe fabrici de armament sau cu producție de materii prime pentru industria militară au căzut în posesia germanilor. Multe utilaje au fost evacuate pe calea ferată, dar nu puteau să intre imediat în producție în zone în care nu erau disponibile întreprinderi care să ofere un minim adăpost lucrătorilor și mașinilor. Planificarea riguroasă din lumea comunistă fusese dată peste cap.

Era nevoie de un aliat important și care să poată trimite ajutoare pentru îmbunătățirea situației și Moscova a primit sprijinul necondiționat al Londrei. Dacă stă cineva să gândească puțin, se poate observa o situație interesantă: creatorii gândirii liberale ajutau lagărul comunist ce promitea distrugerea lumii burgheze. Premierul Winston Churchill a mers pe ideea că dușmanul dușmanului meu îmi este prieten bun și a promis sprijin colosului roșu grav rănit. Cuvântul dat trebuie respectat de către un adevărat domn și au început să se formeze convoaie din vapoare pline cu tot felul de mărfuri strategice.

Tancul a fost mașina de luptă care a fost absolut utilă pentru spargerea fronturilor și, mai ales, pentru dezvoltarea unor ofensive fulgerătoare în adâncimea teritoriului inamic, acțiunile germanilor intrând în legendă sub denumirea de Blitzkrieg. Marea Britanie era un stat insular ce pusese accent pe flotă pentru a putea controla rutele comerciale maritime și a fost puțin interesată de forțele terestre. Londra avea diplomația industrială, comercială și financiară, diviziile armatei fiind prea costisitoare pentru afaceriștii englezi. Evoluția ostilităților a impus trecerea la producerea de tancuri și o parte trebuia să fie oferită Armatei Roșii pentru ca Germania nazistă să fie epuizată. Au fost expediate spre porturile nordice ale Uniunii Sovietice 145 de tancuri Matilda, cele ce îngroziseră forțele italiene în Africa de Nord. Era prea puțin pentru premierul englez și au mai plecat 216 din modelul Valentine. Se adunau astfel 361 de tancuri, ceea ce însemna cam două divizii ale Wehrmacht-ului, dar încă blindatele Matilda nu erau egalate la capitolele masă și blindaj.

Istoricii sovietici au scris că au fost puține, un ajutor neînsemnat, dar Londra avea propriile probleme în ceea ce privește efectivele de care de luptă. Producția de tancuri nu era dezvoltată și mașinile soseau treptat la trupe. Unele erau folosite la instrucție, altele erau imobilizate sau distruse pe frontul italian și multe urmau să ajungă la trupe pentru asigura rezervele și superioritatea numerică. Churchill a considerat că se poate renunța la cele 361 de tancuri și au fost expediate cu ajutorul vapoarelor ce ocoleau Norvegia ocupată de germani. A fost o eroare strategică foarte scump plătită și nici astăzi nu se face legătura între decizia politică și situația de pe câmpurile de luptă. Adevărul este că dezastrul s-a produs undeva departe și lumea a uitat pe fondul victoriei finale. Nu este de mirare că autorul catastrofei a putut să mai fie prim-ministru și să facă minuni politice.

Tancurile au fost debarcate pe pământ sovietic și au ajuns să lupte pentru apărarea Moscovei împotriva unor trupe germane ce începeau să rămână șocate de înmulțirea permanentă a blindatelor în tabăra comunistă. Sunt specialiști care consideră că n-au funcționat cum trebuie în condițiile iernii rusești, dar proiectanților nu le-a trecut prin cap că vor vedea mașinile lor trimise în aspra climă continentală. Cele 361 tancuri ar fi fost absolut utile britanicilor ce tot așteptau arme adevărate pe front și Winston Churchill a preferat să lipsească trupele din Malaya de tehnică grea pentru ajutorarea lui Iosif Stalin.

Au profitat de ocazie regimentele japoneze trimise la asalt în decembrie 1941 și coloniile britanice au căzut rapid în mâinile invadatorilor ce nu aveau o dotare tehnică impresionantă. Apărătorii slab înzestrați au fost siliți să se predea și circa 130.000 de militari au ajuns prizonierii unei armate ce nu prea accepta regulile războiului modern. A fost un calvar pentru cei capturați și totul a plecat de la oferirea tancurilor și a avioanelor către lumea comunistă. Peste 13.000 au murit în lupte și din cauza rănilor într-o campanie destul de scurtă.

Ofensiva niponă, oprită în India

Ofensiva niponă a continuat până când a fost blocată în partea de est a Indiei. A fost absolut normal pentru că trupele în ofensivă erau epuizate după marșurile și luptele în junglă. În plus, forțele britanice erau aproape de bazele de aprovizionare și începeau să primească armament de calitate. Londra a avut noroc că s-a aplicat o lege a psihologiei popoarelor și indienii au respectat prestigiul unui imperiu ce demonstrase forță și organizare timp de secole.

Căderea perlei coroanei britanice ar fi generat un șoc care ar fi avut consecințe greu de prevăzut pentru evoluția ostilităților. Cum rezistența britanică a fost modestă, forțele nipone au putut să înainteze relativ liniștite prin Indiile olandeze și să ajungă să bombardeze orașul Darwin din Australia. Primele cinci luni ale anului 1942 au fost de coșmar pentru forțele aliate ce încercau să bareze înaintarea soldaților asiatici spre sud și vest. Chiar trupele americane au suferit un dezastru în Filipine și au fost silite să capituleze.

Militarii care au scăpat cu viață din lupte și din prizonierat n-au aflat că premierul englez a mai luat o măsură catastrofală: a trimis către sovietici transportoare blindate. Au fost 330 numai în 1941. Nu se comparau la puterea de foc cu tancurile, dar aveau o bună mobilitate și făceau multe munci pe front. Transportau răniți spre spitalele de campanie sau soldați spre primele linii. Muniții, medicamente sau alimente puteau să treacă prin ploaia de gloanțe.

Dacă era necesar, mașinuțele puteau să sprijine trupele în atac sau în apărare cu ajutorul mitralierei montate la bord. Infanteria nu prea se mai descurca singură în fața pozițiilor protejate de focul armelor automate. Orice luptător se simțea neputincios în fața mașinilor blindate ce aruncau rafale ucigătoare, dar elanul militarilor japonezi n-a fost barat de tehnica motorizată. Victoria a fost asigurată tocmai de sosirea tehnicii grele și forțele asiatice au fost obligate să se retragă până când au capitulat.

Winston Churchill a mai comis o crimă împotriva popoarelor pe care le guverna, dar tot a rămas ca un conducător pozitiv în lumea anglo – saxonă. În realitate, a mers din dezastru în dezastru pentru că n-a avut talent de conducător, ci a demonstrat o voință de fier pentru a ajunge în vârful administrației și apoi pentru a se menține în fotoliul moale.

Politicianul englez trebuie admirat pentru un singur aspect din întreaga sa carieră: voința de fier. A vrut cu orice preț să fie în funcții de conducere cât mai înalte în tradiția familiei și a reușit să-și atingă obiectivele. Poporul englez însă a fost păcălit grav de cei ce caută mereu să găsească personalități pentru a ilustra gloria unui neam. Omenirea caută mereu modele de urmat și este greu să se ajungă la concluzii corecte pentru că personalitățile sunt de nedetronat, puterea morților fiind cu mult peste forțele celor vii.

Marea Britanie a contribuit la salvarea Uniunii Sovietice, dar importanța acestui ajutor a fost minimalizată sau chiar negată de cei ce conduc la Moscova și care au rămas cu ideea că lumea occidentală este negativă pentru centrul de putere din estul Europei.

_{Foto sus: Winston Churchill și Iosif Stalin, la Conferința de la Moscova, 12-17 august 1942 (© National Museum of the U.S. Navy)}