Se paria pe curse de care de luptă în antichitate?

Cursele de care de luptă au fascinat publicul din antichitate și au adus zeci de mii de spectatori pe arene timp de sute de ani. Combinația de pâine și circ a reprezentat rețeta succesului pentru conducătorii vremii, în încercarea lor de a-și ține supușii sub control. Dorința oamenilor de a paria pe competiții sportive era la fel de puternică în trecut iar cursele de care de luptă au oferit cadrul perfect.

Pariurile făceau orice cursă mai interesantă

Cursele de care de luptă erau în sine un spectacol fascinant prin natura lor rapidă, violentă și impredictibilă. Faptul că diverse facțiuni concurau și fiecare avea susținători fervenți genera un sentiment de apartenență și tribalism între spectatori. În cursele în care concurau facțiuni diferite de cele pe care le susțineau, spectatorii puteau compensa lipsa de implicare emoțională prin pariuri.

În zilele noastre, piața jocurilor de noroc este reglementată și poți găsi ușor cele mai bune case de pariuri din România pe Legalbet. Pariorii pot pur și simplu să consulte lista cu recomandările experților și alege un operator licențiat și sigur. În trecut, aceste opțiuni nu existau și spectatorii trebuiau să plaseze pariuri între ei sau prin intermediari.

Chiar și în absența unui cadru oficial, pariurile pe curse de care de lupta erau populare între spectatori indiferent de statutul social. Gradul sporit de imprevizibilitate și rolul important pe care îl juca norocul în fiecare cursă făceau astfel de pariuri mai interesante. Probabil că doar un procent din cei ce asistau la cursele grandioase din Circus Maximus pariau, dar cursele atrăgeau zeci de mii de spectatori.

Cine paria pe cursele de care de luptă?

Unul dintre motivele pentru care aceste competiții erau atât de populare era accesul general indiferent de statutul social. Întregul oraș participa la evenimente și spectatorii puteau condimenta cursele cu pariuri. Cei cu condiție mai modestă pariau sume mai mici în timp ce clasele conducătoare își permiteau să riște sume mai mari. Probabil că o mare parte pariau pe facțiunea favorita în funcție de loialitate, dar alții erau mai interesați de câștigurile materiale ce puteau rezulta din pariuri.

În absența unui cadru organizat, pariurile erau puse de indivizi cu resurse asemănătoare între prieteni sau vecini. Cei care decideau să facă cursele mai interesante în acest mod erau cei care alegeau pe ce evenimente se paria. Nu doar câștigătorul cursei sau poziția finală putea fi obiectul unui pariu, ci chiar și șansa conducătorului de car să supraviețuiască. Romanii erau cunoscuți pentru pasiunea pentru pariuri, iar cursele de care de lupta au fost imediat îmbrățișate de acest public entuziast.

Ce pariuri erau acceptate și cum se plasau?

Faptul că nu exista o piață reglementată și un organizator oficial dădea libertate aproape nelimitată participanților. Cei care pariau pe facțiunea preferată o făceau de regulă împotriva altor spectatori din cercul de cunoscuți care susțineau o altă echipă. Modul de organizare era ad hoc, jucătorii stabilind de comun acord sumele, evenimentele pe care se paria și modul în care se făcea plata.

Evident, cele mai comune pariuri erau pe echipa sau conducătorul de care ce termina poziția pe primul loc. În cazul evenimentelor de anvergură cu mulți participanți, se putea paria și pe ordinea finală a concurenților, sau pe dueluri între vizitii. Probabil că în situațiile în care cursa era dezechilibrată, cei ce pariau pe echipa mai slabă erau eligibil pentru câștiguri mai mari dacă predicția era corectă.

Un element distinctiv pentru cursele de care în Roma antică era sistemul de facțiuni. Echipele erau identificate în funcție de culoare, iar spectatorii îi favorizau pe albi, roșii, albaștri sau verzi. Fanii se identificau în mod clar cu una dintre echipe similar cu entuziasmul general de cluburile sportive în ziua de azi. Gradul de implicare era oricum foarte mare iar pariurile duceau emoția până la paroxism.

Patru fracțiuni s-au remarcat drept dominante în Roma antică dar și în secolele următoare:

• Albaștrii (Veneti) erau populari mai ales printre cei asociați adesea cu elitele și prestigiul social și beneficiau de resurse financiare considerabile.
• Verzii (Prasinae) aveau o bază puternică de susținători din clasele medii și inferioare, implicit o rivalitate puternică față de Albaștrii.
• Roșii (Russati) au fost printre primele facțiuni și, chiar dacă și-au pierdut din influență în timp, au rămas relevanți pe parcursul secolelor.
• Albii (Albatii), o altă facțiune veche asociată aristocrației romane, care și-a pierdut gradual din popularitate în rândul spectatorilor.

Conducători celebrii de care de luptă

Cel mai important element pentru cei care pariau pe curse de care de luptă era numele celui care conducea atelajul. De-a lungul timpului au existat mulți vizitii celebrii, ai căror talent și experiență făcea diferența în cursele decisive. Nu era obligatoriu ca aceștia să facă parte din rândurile nobilimii, de fapt, majoritatea celor care au rămas în istorie făceau parte din clasa medie sau săracă.

Gaius Appuleius Diocles este în mod frecvent menționat atunci când se discută despre cei mai importanți conducător de curse de care de luptă. Originar din Lusitania, a concurat timp de 24 de ani și a obținut 1462 de victorii în 4257 de curse. Faptul că a reprezentat diverse facțiuni pe parcursul întregii cariere scoate în evidență faptul că cererea era imensă când venea vorba de mari talente.

Flavius Scorpus s-a remarcat de asemenea drept unul dintre cei mai talentați vizitii, cu peste 2000 de victorii la finalul secolului I AD. Motivul principal pentru care a rămas în istorie este faptul că a reușit acest număr incredibil de victorii deși a murit la numai 27 de ani. Porphyrius a concurat mult mai târziu, dar a rămas în istorie pentru versatilitate și faptul că a câștigat trofee cu facțiuni diferite.

Beneficiile și riscurile pariurilor pe curse de care de luptă

La fel ca orice formă de joc de noroc, pariurile pe cursa carelor de luptă presupuneau anumite riscuri. Posibilitatea de a pierde bani era cât se poate de reală, iar astfel de competiții reprezentau tentații uriașe pentru spectatori. Unii ajungeau să își piardă agoniseala în timpul unui singur eveniment, însă alții se dovedeau inspirați și câștiga o avea, motivându-i și pe alții să încerce.

Faptul că nu exista o autoritate care să reglementeze pariurile însemna că jucătorii se expuneau și riscului de a nu fi plătiți. Cu cât sumele erau mai mari și rezultatele curselor mai strânse, cu atât era mai mare riscul să apară dispute. În plus, cei care pariau sume considerabile erau tentați să influențeze rezultatul prin mijloace incorecte cum ar fi mita, șantajul sau intimidarea.

Absența informațiilor de calitate făcea ca predicțiile pariorilor să fie bazate mai mult pe ceea ce credeau ei decât realitatea. Conducătorii de care sportive celebrii erau cunoscuți de toată lumea, dar echipele mai slabe angajau vizitii mai puțin proeminenți. Pariorii încercau să afle cât mai multe despre sănătatea și viteza cailor, calitatea carelor de luptă și talentul vizitiilor, dar succesul era discutabil.