Scandalul din jurul Blocului ARO din București - cum a fost demolat un frumos palat pentru a-i face loc!
Astăzi este greu să ne imaginăm Bulevardul Magheru fără silueta Blocului ARO-Patria. Turnul său, retras ușor de la intersecția cu strada Arthur Verona, liniile orizontale ale fațadei și lipsa aproape completă a ornamentelor fac parte atât de firesc din imaginea Bucureștiului, încât uităm cât de radicală trebuie să fi părut clădirea în momentul apariției sale.
La începutul anilor 1930, lucrurile stăteau cu totul altfel. Bucureștiul era un oraș prins între două lumi. Vilele eclectice, casele boierești și arhitectura neoromânească încă dominau multe dintre zonele centrale, în timp ce pe noile bulevarde începeau să apară blocurile moderne, înalte, construite pentru un oraș care voia să semene tot mai mult cu marile capitale europene. În acest peisaj, ARO nu avea cum să treacă neobservat.
Înaintea blocului ARO a existat aici casa lui Alexandru Marghiloman
Povestea locului începe înainte de apariția modernismului. La intersecția actualului Bulevard Gheorghe Magheru cu strada Arthur Verona se afla casa omului politic Alexandru Marghiloman, fost prim-ministru al României. Reședința, proiectată de Petre Antonescu la începutul secolului XX, era una dintre acele clădiri spectaculoase care alimentau imaginea Bucureștiului de „Mic Paris”. După moartea lui Marghiloman, proprietatea a fost vândută, iar pentru o perioadă aici a funcționat chiar o expoziție de automobile. În cele din urmă, casa a dispărut pentru a lăsa loc unei construcții care aparținea unei lumi arhitecturale complet diferite.
Casa Marghiloman, demolata pentru a fi construit blocul ARO
În 1929, societatea Asigurarea Românească – ARO – a organizat un concurs pentru ridicarea unui nou imobil pe această arteră centrală. Proiectul câștigător a fost realizat de echipa formată din Horia Creangă, Ion Creangă și Lucia Dumbrăveanu. Pentru Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, avea să fie lucrarea care îl impunea definitiv printre principalii arhitecți ai modernismului românesc.
Arhitectul avea să povestească mai târziu că imaginea clădirii i-a venit aproape dintr-odată și că a conceput ARO într-o singură noapte, ca pe un întreg, aproape „ca într-un vis”. Dincolo de caracterul spectaculos al mărturiei, proiectul a necesitat apoi numeroase ajustări pentru a se încadra în bugetul clientului și în cerințele administrației. Clădirea finalizată în 1931 a rezultat chiar mai simplă și mai radical modernistă decât unele dintre variantele inițiale.
Un turn fără ornamente într-un București obișnuit cu fațade decorate
Ceea ce a făcut din ARO o clădire revoluționară nu a fost doar înălțimea sa.
Compoziția era dominată de două aripi orizontale cu înălțimi diferite, articulate printr-un turn de 11 niveluri. Corpul spre bulevard ajungea la P+7, cel spre actuala stradă Arthur Verona la P+4, iar volumele superioare erau retrase. Turnul vertical nu era plasat chiar în colțul intersecției, ci împins ușor în spate, tocmai pentru a nu întrerupe brutal linia orizontală a bulevardului.
Nu existau coloane monumentale, frontoane, statui sau bogăția ornamentală cu care publicul bucureștean fusese obișnuit. Fațada își construia expresivitatea prin raportul dintre plin și gol, prin balcoane, retrageri și alternanța volumelor.
Astăzi, această arhitectură ni se poate părea elegantă prin simplitate. Pentru o parte dintre contemporanii lui Creangă a fost însă brutală.
Chiar arhitecți importanți ai epocii au criticat aspectul construcției. Henriette Delavrancea considera volumele prea grele și turnul prea robust, iar Catul Bogdan privea cu suspiciune fațadele moderniste ale noului imobil. ARO a devenit astfel nu doar o clădire, ci și una dintre disputele arhitecturale ale Bucureștiului interbelic.
Ironia este că tocmai ceea ce a scandalizat atunci – lipsa decorației, monumentalitatea volumelor și verticalitatea turnului – avea să devină una dintre imaginile definitorii ale modernizării orașului.
Continuarea pe turismistoric.ro
Mai multe pentru tine...
