⬆

Războiul Civil American, primul război total?

Autor: Iulian Sîmbeteanu

Din multe puncte de vedere, Războiul Civil American (1861-1865) a reprezentat un precursor al Primului Război Mondial. Conflictul a fost unul dintre primele războaie industriale, căile ferate, telegraful şi armele produse în serie fiind folosite pe scară largă. Deşi Nordul a beneficiat de la început de o covârşitoare superioritate economică şi industrială, victoria a fost obţinută după patru ani de lupte sângeroase.

Denumit şi „Războiul de secesiune” (în engleză „War of Secession”) sau „Războiul dintre state” („War Between the States”), conflictul armat provocat de secesiunea statelor din Sud (Mississippi, Carolina de Sud, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas, Tennessee şi Carolina de Nord) a reprezentat punctul culminant al fricţiunilor cu privire la tema sclaviei, care au divizat societatea americană în prima jumătatea a secolului al XIX-lea. În această perioadă, economia statelor din Nord s-a modernizat rapid. Deşi agricultura (bazată în special pe fermele mici în care munceau oameni liberi) rămânea principala ramură economică, industria a început să joace un rol tot mai semnificativ. Mai mult, în statele din Nord s-a investit masiv în dezvoltarea transporturilor (canale navigabile, drumuri şi căi ferate), serviciilor financiare (bănci şi asigurări), presei şi telegrafului. Prin contrast, economia Sudului era dominată de marile plantaţii, care se bazau pe munca sclavilor negri pentru a cultiva, în special, bumbac şi tutun. Divergenţele dintre susţinătorii mişcării aboliţioniste, care a prins rădăcini în Nord, şi cei ai sclaviei din Sud au explodat în 1860, când alegerile prezidenţiale au fost câştigate de Abraham Lincoln, candidatul Partidului Republican, care se opunea făţiş sclaviei. În urma victoriei lui Lincoln, şapte state din Sud – Mississippi, Carolina de Sud, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana şi Texas – au pus în aplicare planul de secesiune şi au format o uniune federală denumită „Statele Confederate ale Americii” (în engleză „Confederate States of America”).

În dimineaţa zilei de 12 aprilie 1861, rebeliiau deschis focul asupra fortului Sumter, de la intrarea în portul Charleston, din Carolina de Sud. Paradoxal, prima luptă din cel mai sângeros conflict din istoria Statelor Unite s-a încheiat fără victime. După 34 de ore de bombardament, mica garnizoană din fortul Sumter s-a predat. În următoarele săptămâni, încă 4 state din Sud (Virginia, Arkansas, Tennessee şi Carolina de Nord) au părăsit Uniunea. Însă nu toate statele care susţineau sclavia s-au alăturat Confederaţiei. Kentucky, Missouri, Delaware şi Maryland (stat aflat la nord de capitala federală, Washington D.C) nu au rămas în Uniune.

Nord versus Sud

La o primă vedere, cele 23 de state din Uniune se bucurau de avantaje semnificative în conflictul cu cele 11 state din Confederaţie. Aproximativ 21 de milioane de oameni locuiau în Nord, în comparaţie cu cei numai 9 milioane din Sud, dintre care aproape 4 milioane erau sclavi. De asemenea, în momentul izbucnirii conflictului, Nordul fabrica peste 90% din bunurile industriale produse în toată ţara şi avea peste 30.000 de kilometri de cale ferată, faţă de aproximativ 15.000 de kilometri în Sud. În timpul celor patru ani de război, pentru Nord au luptat peste 2.000.000 de oameni, în timp ce Sudul a avut circa 900.000 de soldaţi. Chiar şi agricultura era mai productivă în Nord, fiind mult mai mecanizată. În plus, Uniunea avea un Guvern funcţional, o armată regulată şi o mică flotă.

Cu toate acestea, cauza Sudului nu era pierdută de la început. Confederaţia avea numeroşi soldaţi experimentaţi şi generali extrem de competenţi, precum Robert E. Lee, James Ewell Brown „Jeb” Stuart sau Thomas „Stonewall” Jackson, care aveau avantajul de a lupta pe teren propriu. Cu toate că economia Sudului era subdezvoltată, explozia preţului bumbacului pe piaţa internaţională, după 1850, a condus la acumularea unor averi impresionante. Per capita, averea medie a albilor din Sud era de două ori mai mare decât a celor din Nord. Mai mult, cei 5.600 de kilometri de coastă făceau aproape imposibilă o blocadă navală eficientă şi îi dădeau speranţe preşedintelui Confederaţiei, Jefferson Davis, că va primi ajutor extern.

„Planul Anaconda”

Încă de la începutul anului 1861, generalul Winfield Scott a conceput „Planul Anaconda”, o blocadă navală menită să submineze economia Sudului şi să aducă victoria Uniunii cu pierderi minime. Însă opinia publică din Nord era nerăbdătoare şi cerea un atac direct asupra capitalei confederate, Richmond, Virginia, şi un sfârşit rapid al războiului. Marşul spre Richmond s-a încheiat cu un dezastru pentru armata Uniunii, care a suferit o înfrângere usturătoare în prima bătălie de la Bull Run (21 iulie 1861). Câteva zile mai târziu, într-o tentativă de a preveni secesiunea altor state, Congresul SUA a adoptat Rezoluţia Crittenden-Johnson, în care se spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii şi nu pentru abolirea sclaviei.

Primii doi ani ai războiului au adus victorii importante pentru Confederaţie, în special pe frontul de est, la Chattanooga, Fredericksburg, a doua bătălie de la Bull Run sau Chancellorsville. În schimb, pe frontul de vest, balanţa războiului înclina în favoarea Uniunii. Sub conducerea generalului Ulysses S. Grant, trupele Nordului au obţinut victorii importante la forturile Henry şi Donelson, preluând controlul asupra bazinelor râurilor Tennessee şi Cumberland. Adept al războiului total, Ulysses S. Grant era dispus să accepte pierderi enorme pentru a-şi atinge scopul. Pentru Grant, războiul total însemna distrugerea în întregime a bazei economice şi militare a Confederaţiei, fiind convins că aceasta este singura soluţie pentru a obţine victoria. Deşi erau eficiente, tacticile lui Grant, diferite de cele ale celorlaţi generali, nu erau pe placul multor lideri influenţi de la Washington, Lincoln ezitând să îl numească comandant al tuturor armatelor Uniunii până la începutul anului 1864.

Soarta războiului s-a schimbat în iulie 1863, prin două victorii importante ale Uniunii. Pe frontul de vest, generalul Grant a capturat oraşul Viksburg, asigurând astfel controlul Uniunii asupra bazinului inferior al fluviului Mississippi. În acelaşi timp, cea mai mare ofensivă a Confederaţiei în Nord se încheia cu o înfrângere dezastruoasă pentru generalul Robert E. Lee, în bătălia de la Gettysburg. Totuşi, aceste victorii nu s-au dovedit decisive pentru încheierea ostilităţilor. Un alt eveniment crucial a avut loc în august-septembrie 1864, când armatele Uniunii, conduse de generalul William T. Sherman, au ocupat Atlanta. Oraşul era un nod de cale ferată şi un important centru industrial, însă cucerirea sa a avut o mai mare importanţă politică decât militară. Cucerirea Atlantei s-a produs în ajunul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 1864, contribuind decisiv la realegerea lui Abraham Lincoln.

Conflict cu 800.000 de morţi

„Proclamaţia de emancipare”, care a intrat în vigoare în ianuarie 1863, elibera toţi sclavii din teritoriile care s-au răzvrătit împotriva SUA, practic din statele în care Guvernul american nu avea nicio autoritate. În statele de la graniţă, care nu au părăsit niciodată Uniunea, precum şi în teritoriile din Sud ocupate de armata Nordului, sclavii nu au fost eliberaţi. Prin „Proclamaţia de emancipare”, Lincoln urmărea subminarea economiei Sudului, precum şi încurajarea sclavilor fugari, care se alăturau trupelor Uniunii. Pe parcursul războiului, aproximativ 180.000 de negri liberi sau foşti sclavi fugari au luptat în armata Nordului.

De asemenea, prin transformarea conflictului dintr-un război pentru păstrarea unităţii americane într-unul împotriva sclaviei Lincoln căuta să împiedice recunoaşterea internaţională a Confederaţiei. Un aliat extern puternic, precum Marea Britanie, a cărei industrie textilă era dependentă de bumbacul american, ar fi putut asigura victoria Sudului. Însă Marea Britanie, care eliberase toţi sclavii din colonii încă din 1839 şi era dominată de un puternic curent de opinie aboliţionist, a preferat să nu recunoască Confederaţia şi să caute alte surse de bumbac, în Egipt şi India. Cu toate că sclavii nu au fost eliberaţi de facto în timpul războiului civil, Lincoln merită să fie considerat eliberatorul sclavilor din SUA. În primul rând, pentru că refuzat să recunoască secesiunea şi nu a acceptat încheierea păcii fără desfiinţarea sclaviei şi refacerea Uniunii. De asemenea, Lincoln a încurajat adoptarea celui de-al 13-lea amendament al Constituţiei americane, care eliberat toţi sclavii din Statele Unite, eveniment care s-a produs în decembrie 1865, după ce preşedintele a fost asasinat.

Abraham Lincoln a fost împuşcat de John Wilkes Booth, pe 14 aprilie 1865, în timp ce asista la o piesă în teatrul „Ford”, din Washington D.C. Un cunoscut actor din Maryland, Booth spera că prin gestul său poate să întoarcă soarta războiului, chiar dacă principala forţă militară a Confederaţiei, armata din Virginia de Nord, condusă de Robert E. Lee, se predase cu cinci zile înainte. Capitularea generalului Lee a venit după mai bine de nouă luni de război de tranşee, cunoscut sub numele de „Asediul de la Petersburg”. Într-un gest fără precedent, Grant i-a permis lui Lee să-şi păstreze sabia şi calul. Ceilalţi generali ai Confederaţiei s-au predat treptat, după ce au aflat de capitularea lui Lee.

În conflictul care a sfâşiat societatea americană între 1861 şi 1865 şi-au pierdut viaţa aproape 800.000 de americani, mai mulţi decât în Războiul de Independenţă, Primul şi al Doilea Război Mondial şi Vietnam la un loc.