Proclamarea independenței României: Actul semnat de principele Carol, nerecunoscut de nicio mare putere

La sfârșitul lunii septembrie 1876 a plecat spre Livadia (Crimeea) o delegație română condusă de primul ministru I.C. Brătianu pentru convorbiri cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Gorceakov. În urma negocierilor se ajunge la un acord de principiu, fără știrea ministrului de Externe român, Nicolae Ionescu, ale cărui opinii antiruse erau binecunoscute. Convenția care prevedea acordul României de trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc spre teatrul de operații din Balcani „în schimbul garantării integrității teritoriale a țării și a instituțiilor ei” urma să fie parafat mai târziu când necesitățile o vor impune.

Deocamdată toate speranțele diplomaților europeni pentru evitarea unui conflict ruso-turc se îndreptau spre Conferința Marilor Puteri ce urma să se întrunească pe 23 decembrie 1876 la Istanbul, Conferința destinată aplanării crizei balcanice. În drum spre Istanbul, lordul Salisbury, ministrul de Externe britanic, a vizitat Parisul, Berlinul, Roma și Viena pentru a sonda atitudinea respectivelor guverne față de conflictul din Balcani. Peste tot înaltul diplomat englez a declarat că Marea Britanie își dorește păstrarea păcii în zonă.

Pentru a torpila Conferința, exact în ziua deschiderii acesteia, la 23 decembrie, sultanul a promulgat o Constituție, elaborată de marele vizir, Midhat-Pașa, cu aparențe liberale, în acest fel considerând lucrările și hotărârile conferinței ca fiind lipsite de sens. Constituția lui Midhat-Pașa proclamă, printre altele, faptul că România și Serbia sunt „provincii priviMidhat-Pașalegiate” ale Imperiului Otoman, fapt care contravenea atât adevărului istoric, cât și realității prezentului. Reacția primului ministru român, I.C. Brătianu, a fost extrem de rapidă și vehementă:

„Nici sabia lungă a lui Baiazid sau Mohamed nu a putut să pătrundă în munții României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Pașa cu Constituția lui”.

Practic premierul României exprimă starea generală de spirit existentă în țară, întreaga opinie publică românească înțelegând acum că independența nu mai poate fi obținută decât pe calea armelor.

La 4 aprilie 1877, a doua zi după ce Kogălniceanu preluase portofoliul Externelor din nou, se semna la București convenția româno-rusă prin care se permitea trecerea armatelor țariste pe teritoriul României spre teatrul de operații din Balcani. În schimb, guvernul rus se obliga să mențină și să apere integritatea teritorială a României și să respecte drepturile politice ale statului român.

„Cu toate că guvernul român semnase acordul referitor la trecerea rușilor, el nu a intrat imediat în război… conducătorii României erau preocupați de faptul că prezența armatei ruse pe teritoriul țării ar fi putut determina revenirea la situația din timpul protectoratului. Ei se temeau în mod justificat și de eventualitatea ca Rusia să pună din nou stăpânire pe sudul Basarabiei”. (Barbara Jelavich)

Proclamarea independenței României

Pe 9 mai 1877 Senatul și Camera Deputaților proclamau independența României, act semnat a doua zi de prințul Carol, dar nerecunoscut de nicio mare putere, în consecință rămânând doar un act important pentru politica internă a țării.

De la început, relațiile ruso-române au fost marcate de echivocuri și tensiuni din cauza atitudinii cel puțin arogante a părții ruse. Pe 11 aprilie 1877, trupele ruse trec frontiera României, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor țariste, adresând un manifest „locuitorilor României”, dar ignorând complet autoritățile statului român. Cât privește o eventuală cooperare militară româno-rusă, țarul Alexandru al II-lea, comunică trufaș Bucureștiului „că nu ține la cooperația României și nu o îndeamnă la aceasta”.

Telegrama trimisă de către Marele Duce Nicolae domnitorului Carol I

Nu vor trece nici trei luni și infatuarea țarului se va preschimba în milogeala fratelui său, Marele Duce Nicolae, care confruntat cu îndârjita rezistență a turcilor din fața Plevnei, rezistență bazată pe ingenioase lucrări genistice, combinate cu nimicitoarele tunuri germane Krupp, pe care otomanii le aveau, dar rușii nu, îi scrie disperat principelui Carol pe 31iulie 1877:

„Turcii adunând cele mai mari mase, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune, demonstrație și, dacă este posibil, trecerea Dunării, pe care tu dorești să o faci, între Jiu și Corabia. Această demonstrație este indispensabilă pentru a facilita mișcările mSan Stefanoele”.

În operațiunilor militare în care s-a implicat Armata Română, trebuie menționat eroismul dincolo de orice limită al ostașilor români în luptele duse împotriva turcilor la Plevna, Smârdan și Rahova.

„Nu ocuparea Griviței – succes parțial, căci o altă redută aflată în vecinătate a rămas necucerită, ci dârzenia și curajul arătate sub focul ucigător al turcilor – care au uimit pe observatori – au fost semnul maturității Armatei Române renăscute”. (Florin Constantiniu)

Odată depășit obstacolul Plevnei, trupele ruse s-au îndreptat nestingherite spre Istanbul, în timp ce Armatei Române i s-a repartizat o linie de front secundară în vestul Bulgariei, front pe care românii s-au acoperit din nou de glorie la Rahova și Vidin. Rușii voiau să apară în ochii Europei drept singurii biruitori ai otomanilor, așa încât nici la încheierea armistițiului de la Kazamlak, nici la încheierea păcii de la San Stefano, (3 martie 1878) reprezentații, României nu au fost acceptați, pe motiv că Marile Puteri nu recunoscuseră încă independența României, iar negociatorii ruși vor avea în vedere și interesele țării noastre.

Acest text este un fragment din articolul „Războiul din 1877-1878, independenţa României și Marile Puteri”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.